Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

Întindere de mână

Wednesday, February 3rd, 2010

Am întins mâna. Degetele au țâșnit ca lama unui cuțit cu buton. S-a întâmplat totul atât de repede încât aerul din jurul lor s-a tăiat și prin zdrențuirea de aer a început să ningă. Am întins mâna. Cifra cinci a tâșnit ca o piatră de temelie. S-a întâmplat totul atât de repede încât fumul țigării mi-a năpădit nările ca un soi de sângerare a unui gând. Când am întins mâna a treia oară se făcuse târziu cu miros de măr copt. Aburii s-au înălțat încet, desenând copaci, copacii s-au desfrunzit încet în buruieni de margine de drum, drumul s-a revărsat fără prea mare tragere de inimă în câmp cât vezi cu ochii, ochii s-au topit în lumină, omogen, lipsit de orice direcție s-au topit. Pretutindeni ochii s-au topit în lumină. Pentru că nu bătea vântul.

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

Tuesday, February 2nd, 2010

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu lumea cristalelor. Nu, nu mă intereasă nicidecum să vorbesc de cine știe ce giuvaericale, nu le-am prețuit niciodată, ci despre lumea ordinii absolute a cristalelor, oricare le-ar fi felul sau sunetul sau lucirea. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când înâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pntru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodata cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucătile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în launtru.

Ieșirea din bloc

Thursday, September 24th, 2009

Îmi plac drumurile. Drumul este un fel de concretizare a neliniștii. Ieși din bloc, ca și cum ai părăsi o crescătorie de oameni și dintr-o dată poți alege între foarte multe feluri de a scăpa dintr-un imens mecanism de ceas vechi, în care roata dințată numită madam Ionescu de la parter care știe de câte ori ai respirat între minutul 283 și minutul 351 al zilei de alaltăieri când ai stat acasă și roata dințată numită vecinul de la trei care știe perfect să demonteze și să monteze orice Dacie făcută în timpul ultimului plan cincinal și roțile dințate de la diferitele componente ale scării numite, habar n-am de ce, apartamente, macină la greu, seară de seară, producția de bomboane agricole pe bordura schimbată anual cu dărnicie de Primărie. Bordura asta este un fel de băncuță bună la toate. Cred că de-aia, ca să simtă lumea că îi crește nivelul de trai, bordurile vor crește odată cu țara ajungând atunci când noi nu vom mai fi pentru a ne bucura de ele, un soi de baraje din vârful cărora lumea se va vedea altfel, mai departe, mai dincolo de chioșcul de la colț, poate că atât de dincolo încât urmașii noștri vor putea privi seara, până la Mac-ul de la Dristor.

Dincolo de bloc este strada, cu mașina de poliție făcându-și rondul de seară. De când își face mașina asta rondul s-a mai încetinit tăiatul de roți al mașinilor parcate neregulamentar “pe locul meu”, desenat cu vopseaua rămasă de la ultimul zugrăvit, cu numere de mașini scrise de vecinul de la doi, om de bine, gospodar, care a organizat totul gospodărește, ca pe vremuri. Ei… pe vremuri lumea era altfel, avea respect, la prima ședință de bloc la care am stat puțin pentru că vecinul cu Dacia a zis că gata, acum să rămână numai membri de partid, fiecăruia i se spunea cum e bine să procedeze în fiecare situație. Blocul oferea atunci tot ce îi era necesar omului pentru un trai adevărat. Avea până și bard, în persoana administratorului de atunci, care scria pe un soi de flip-chart enorm din hol cât face întreținerea și cine a dat o flegmă pe holul de la șase și poezii înălțătoare de atitudine civică… Era tare frumos… Îmi amintesc, de parcă ar fi azi, unul dintre poemele sale și uite că-l scriu aici, să stea pildă despre vremurile acelea când bărbații erau bărbați adevărați și-și reparau singuri mașinile: nu vrem arma nucleară/nici gălăgie pe scară/ nu vrem bomba perșing doi/ vrem pace în bloc la noi.

De ce scriu toate astea? Păi pentru că blocul a crescut mare. Acum e mai mare ca oricând. E cât orașul. Cât țara e blocul ăsta. Madam Ionescu, depășită de situație, cască gura la bombardamentul mediatic al unei lumi tabloidizate, băiatul vecinului cu Dacia stă de-a curmezișul străzii cu un BMW de mâna a doua la o bere cu băieții și te înjură că îi deranjezi set-up-ul când vrei să treci spre locul tău, ăla plătit, de parcare, barat de adunarea generală a unei noi generații de tăietori de frunze la câini. Doar bard, nu mai avem. Că nu e nevoie. Că s-a outsoursat. După vreo două-trei încercări de imitat chestii cool de Harlem, maneaua e din nou la putere. Și zice bine, ca bardul de altădată: oamenii se-oftic la mine/ că am creieru mai bine.

Frate, nu e mai bine, nici mai rău nu e, e la fel. E al naibii de stabil de la fel. Indiferent la cum morții mă-sii îi zice la societate, sau în ce uniuni și organizații suntem, sau ce a mai inventat americanu’ și a mai meșterit chinezu’. Am văzut în crescătoria asta de oameni numită bloc apărând și dispărând generații și e al naibii de monoton de la fel. Cu același interes uriaș în nushce chestie care se mai dă de la stăpânire, cu aceeași așteptare de Godot, cu aceeași lene plină de justificări, discuții nesfârșite, berici și bomboane agricole pe bordură. Brand-urile vin și pleacă, generațiile la fel și nimic nu dă semne că vrea să o ia într-o altă direcție.

Pentru că la toți le place așa. Că așa a apucat toți. Ce, să nu mai avem valoare?

Necuvinte

Tuesday, August 18th, 2009

Astăzi asfastul a făcut umbre. Umbra este un soi de bubă a asfaltului. Uneori foarte precis conturată, stând să plesnească de-atâta acumulare de nemișcare, alteori difuză ca un soi de pată solară cu marginile fierbând ca să nu pricepi deloc ce e cu ea pe-acolo. Este o boală pe care am văzut că o face uneori asfaltul, când plec fără nici un chef de plecare, cu sentimentul clar că va fi o zi banală, plictisoare, sau mai rău, plină de văicărelile celor din jur. Sunt multe feluri în care un om poate trece peste podul ăsta de umbre. Poți sta pe o terasă la o bere, poți bârfi cu prietenii, poți înjura guvernul sau poți să te plângi la nesfârșit pentru tot felul de chestii care ți se întâmplă, evident din vina oricui cu excepția ta, mă rog, chestii de-astea de după-amiază după o dimineață târzie de contemplat bube de asfalt.

În zile ca astea îmi place să mă închid în mine însumi și să las să mi se structureze gândurile de la sine. Venind de la liturghia de Sfânta Maria, hramul unei mici mânăstiri armene de lângă Suceava și privind spinarea de dinozaur a șoselei gândul m-a dus la omul care a rescris muzica liturghiei așa cum este ea cântată azi în biserica armeană, preotul Gomidas, un om excepțional, care a trăit în secolul al XIX-lea și cred că știu de ce îmi place atât de mult tot ce a scris el. Pentru că totul este foarte simplu și foarte potrivit naturii umane. Pentru mine, Gomidas este și omul care a scris cel mai frumos cântec de dragoste (lăsând deoparte Aria lui Bach care este despre orice poate exista și, în consecință și despre dragoste). Mi-am amintit apoi cântecul cu pricina, mi-am amintit și un fel, poate puțin cam militant, dar făcut cu mult bun simț și smerenie, în care Zara Mgoian face loc culturii armene în spațiul rusofon și cred că merită să o ascultați și voi, în spațiul ăsta latin și orice om căruia îi plac lucrurile simple și normale.

http://www.youtube.com/watch?v=5QVIo-m3bAQ

Muzica liturgică, așa cum a ieșit ea din mintea lui Gomidas, sună atât de aparte încât cred eu că merită ascultată și ea. Este la fel de simplă și fără ifos ca și muzica lui Bach, doar că aparține altui spațiu cultural.

http://www.youtube.com/watch?v=o94oY8j85g4

Despre păsări și nori

Saturday, August 15th, 2009

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

Eppur si muove

Sunday, June 7th, 2009

Poate că mai mult decât încăpățănarea lui Galilei în a nu renunța la lucrurile de care era convins, nu pentru că reprezentau abstracții ci pentru că erau pur și simplu raționale, poate că mai mult decât albumul lui Haggard care mi-a însoțit o vreme fiecare drum cât de cât important, cuvintele astea mă poartă cu gândul la felul firesc de a gândi al lui Ulise. Probabil că mașinăria biochimică pe care o reprezint nu s-ar putea pune în mișcare fără ele, fără cuvintele astea de Stea Polară către care dacă nu privești din când în când te poți trezi în mijlocul cine știe cărei aberații de nedeslușit încolăcindu-te ca vița de vie, țintuindu-te acolo, în mijlocul drumului, fără nici o posibilitate de a spune ceva în apărarea ta.

Uite că azi sunt hotărât să mă apuc să privesc orizontul. Vreau și eu să văd dacă acolo stă dovada Pământului sferic, să fiu convins că mai înainte de orice voi vedea catargele urcând scările orizontului, trăgând după ele spre cer corăbii după corăbii întru sfidarea oricărei logici gravitaționale, de-aia nu voi mai alege drumurile hotărâte de șoferii de taxi, ci drumurile hotărâte de mine însumi, îmi voi lua toți prietenii mai vechi sau mai noi cu mine însumi, cel pe care l-au cunoscut atunci când s-au hotărât să-mi fie prieteni, cel pe care l-au găsit în fiecare zi pe scaunul din dreapta atunci când plecau grabiți la muncă, uite că azi revin pe scaunul din dreapta al fiecăruia dintre ei, fără să-i bat la cap că au trecut pe roșu, le voi scrie toate rolurile pe care le-am promis că le vom juca împreună, le voi arăta șmecheria aia cu descompunerea luminii în curcubee peste care numai Thor însoțit de lupii săi se încumetă să pășească, le voi arăta din nou felul acela de a păși liber și senin, egal cu mine însumi, cu care i-am obișnuit.

Crina a postat pe blog-ul ei discursul unui tip care nu știu dacă îmi place foarte mult sau îmi displace aproape într-un fel extrem. Îl cheamă Ken Robinson. Omul vorbește despre creativitate și felul în care școlile o distrug. Ideea este că învățând mereu ce este corect și fiind nevoit să valorizezi numai lucrurile corecte, nu vei depăși niciodată locul în care ești. Și eu cred că așa și este. Galilei a fost fundamental greșit în raport cu învățătura și absolut corect în raport cu realitatea. Nu cred că rețeta lui Robinson este viabilă pentru a stimula creativitatea, dar este totuși mai mult decât copierea la nesfârșit a gândurilor, felului de a fi, al vieții în general trăite de alții și acceptate fără nici un semn de revoltă, curiozitate sau nepăsare generație după generație, de dragul succesului social sau al trecerii măcar în rândul lumii. Unde greșește în mod fundamental Robinson este faptul că nu școala ci societatea întreagă ucide creativitatea. În primul rând, pentru că nu o pricepe. Iar lucrurile necunoscute stârnesc teama. Chiar și pentru cei care apucă să meargă puțin pe drumul ăsta, teama poate însemna renunțare, revenire la șablon și repetarea lecției care generație după generație a însemnat siguranța supraviețuirii. Supraviețuirii ca să ce? Păi ca să supraviețuiești, nu?

Blue

Wednesday, June 3rd, 2009

A fost o furtună pe cinste! Îmi place furtuna și nu văzută de la geam ci trăită odată cu ea, în mijlocul ei. Când a început, m-am ridicat din fața calculatorului, m-am dus spre fereastră, ceva îmi spunea că va fi mai mult decât o ploaie repede de vară, pe urmă mi-am zis că în definitiv să scriu ce mai aveam de scris în seara asta se poate amâna puțin, afara e chiar super, iar privilegiul de a mă bucura în voie și de capul meu de o furtună adevărată nu-l am în fiecare zi, de obicei toată lumea din jur spune că e nashpa de tot, că iar se umple orașul de bălți, că iar se bulucesc mașinile ca atinse de strechie și totul eșuează într-o chestie de-aia cu încălzirea globală și ce am mai citit pe net despre ea, oamenii găsesc, în definitiv, în orice un prilej de a comunica nebanal cu semenii lor, dar cum sunt singur-singurel, am scăpat de discuția despre încălzirea globală așa că mă sui în mașină și pornesc încetișor, fără o țintă anume, pe străzi cad ditamai crengile de copaci, îmi pare rău de copaci că suferă așa, sunt frații mei copacii, da’ chiar n-am chef să mă gândesc la nimic trist, e furtună, e minunat, pot opri unde am chef și pot să ies în ploaie, asta și fac, stau până mă murează bine și mă întorc în mașină, altă stradă, în jurul meu toată lumea se grăbește, e agitată, claxonează în continuu, cât sunt în mașină trebuie să fiu atent și la chestiile astea, cobor iar și mă învârt prin ploaia deasă, mă bucur că e rece, am pus și aerul condiționat pe Low, încerc să îmi aprind și o țigară, ce mai, e super! Am bătut Bucureștiul în lung și-n lat, pe îndelete,  până s-a domolit totul, chiar a fost mișto de tot, acum dacă tot am lăsat munca baltă nu mă mai întorc acolo, dar nici să conduc nu mai are nici un farmec, mai bine parchez undeva și iau un taxi, evident nu răspunde nimeni, lumea și-a lăsat probabil mașinile la birou și a preferat să meargă cu taxiul acasă, dar dacă nu mai plouă aproape deloc, uite că iau taxiul ăla și pot să mă gândesc în tihnă la adăposturile atavice după ploaie a lui Dali, sentimentul ăsta de seninătate este întrerupt din când în când de banalităle inepte ale șoferului care se tot încăpățănează să lege o conversație, zice ceva și de încălzirea globală (se putea altfel?) și uite că lucruri foarte serioase pot cădea în ridicol dacă sunt repetate pe toate vocile și tonalitățile ca într-un cor de gâște. Mă gândesc la tabloul lui Dali, încerc să-l vizualizez și să-l suprapun peste starea mea de acum și cu gândul ăsta nu știu de ce îmi dă prin cap amintirea felului în care Janis Joplin care chiar îmi place când cântă Amy Lee a reușit să caricaturizeze nashpa de tot Summertime și pentru că Summertime seamănă al naibii de mult cu adăposturile atavice după ploaie ale lui Dali, uite că o să mă supăr rău de tot pe Janis Joplin, care îmi place foarte tare, și pe Hendrix că a pus și el botul la caricatura aia de Summertime și o să mă duc pe YouTube ca să văd chestii de când eram nenăscut cu Duke Ellington și alți frați de-ai săi și să fiu al naibii dacă nu pun aici link cu grăsana de Jill Scott care are zece clase peste Janis Joplin cu cântecul ăsta, chiar dacă n-a auzit tot mapamondul de ea, dar îl cântă onest, fără să se strofoace și din toată inima și pe bune. Long live grăsana de Jill! Apropo, cântecul ăsta a fost compus! Cu autor cunoscut. Îl cheamă Gershwin George. Iar cântecul este o arie de operă. Operei îi zice Porgy and Bess și a fost scrisă în 1935. Si uite-aici o prelucrare mișto de tot pentru pian de care am dat absolut întâmplător și o nebunie de nebunie comisă de Chick Corea, în stilul său. Numai că totul, cred eu, a pornit așa, așa cum cântă Mahalia Jackson sau în chestia asta de jazz clasic pe bune cântat de Fantasia Barrino și Chaka Khan. Sentimentul ăla dat de Dali în tabloul său aproape că m-a făcut să uit și de furtună și de drumul prin asfaltul înfrunzit și încopăcit din seara asta, probabil că furtuna asta mi-a mers la inimă și acum nu prea mai are ce să urmeze, poate că voi visa tabloul lui Dali cu lumina crepusculară care tocmai de aceea are o chestie misterioasă în ea, pentru că nu vei ști niciodată cu adevărat dacă ceea ce urmează este strălucire de Soare sau lipsă de lumină și asta mă face să mă simt puțin blue și să îmi pară rău de frații mei copacii și să am o neliniște pentru toți câinii din stradă care nu cred că s-au bucurat așa ca mine de furtuna asta și uite că îmi pare puțin rău și de ce am zis pe-aici nashpa despre Janis Joplin și de-aia o să termin un post blue cu cea mai mișto aberație a ei: 

So Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz ?

Randomalities

Monday, May 11th, 2009

    Fiecare drum are un capăt. I se spune destinație capătului ăluia, dar eu cred că este foarte greșit să-i spunem așa. Pentru că destinație înseamnă că și vrei să ajungi acolo, că atunci când pleci pe drumul cu pricina știi cu precizie unde vrei să ajungi, eventual îți faci și un plan, știi pe unde ai să mergi, știi cum vei face fiecare pas în așa fel încât să dai de destinația aceea, ajungi acolo, stai ce stai și pe urmă te gândești bine la o altă destinație, te pui în mișcare și tot așa. La urma urmei, drumurile gândite în felul acesta par un soi de succesiuni de destinații și aproape că nu mai contează felul în care mergi spre ele, ba chiar mersul în sine pare ceva agasant și cronofag, ți-ai dori să nu existe decât destinațiile și în felul acesta să poți comprima toate drumurile la unul singur format din destinații succesive. Numai că dacă ai reuși lucrul acesta, te-ar agasa faptul că fiecare dintre ele este un fel de tocare inutilă a timpului, ai putea comprima totul în două puncte atât de apropiate încât s-ar putea confunda, iar pentru că în fiecare celulă stă programată o existență finită, drumul ăsta major ar fi de fapt o inutilitate cronofagă între naștere și moarte. La limită, totul pare simplu și comprimabil pe ceea ce stă scris pe orice cruce de cimitir și sub orice poză din manualele de istorie, două date între care timpul poate fi pus în paranteze și cam atât.

    Uite de-aia mie îmi plac tare mult drumurile fără nici o destinație. Alea pe care mergi pur și simplu. În absența oricărui scop. În absența oricărui scop, timpul curge altfel, chiar există și curge altfel și începi să vezi în jurul tău lucruri despre care nu știai că sunt sau poate doar apucaseși să citești despre ele și iată, acum le poți simți cu simțurile și vorbi cu vorbele și sta în preajma lor cât ai chef, lucrurile despre care nu știai că sunt nu mai zac într-un cotlon  întunecate de scopuri și luminile lor de licurici de lucruri despre care nu știai că sunt te bucură mai mult decât orice diplomă sau decorație sau recunoaștere publică a faptului că ești un om adevărat care știe ce vrea în viață, bucuria asta nu se compară, credeți-mă, cu aproape nimic și chiar merită din când în când să le lași naibii de scopuri și de ținte măsurabile și de indicatori și de toate lucrurile astea care te bagă în rândul lumii și s-o pornești spre nicăieri mânat într-acolo de nimic. Există o mare diferență între a merge unde vezi cu ochii și felul ăsta de mers. Aici impulsul nu este nici curiozitatea, nici disperarea, nici dorința de a salva lumea. Este pur și simplu plăcerea de a-ți da timp. Este pur și simplu paranteza dintre cele două date de pe cruce pe care chiar vrei să o umpli cu viață.

Invarianți integrali

Monday, April 27th, 2009

    Este și asta o formă în sine. Ca un soi de sunet grav de saxofon de-al lui  Sam Taylor zis The Man cântând Harlem nocturne sau ca un soi de contur de saxofon al lui John Firmin cântând tot Harlem nocturne. E un cântec vechi din anii 30 scris de Earle Hagen și Dick Rogers în stilul lui Duke Ellington despre felul în care orașul poate avea un fel al lui de a fi noaptea, când asfaltul e negru și neoanele multicolore se reflectă în bălțile lățite de ploaia deasă, cu picături speriate de foșnetul înfundat al ștergătorului de parbriz. Mersul prin ploaia deasă a orașului luminată de neoane albastre și roșii este și ea o formă de existență în sine, una de-aia dată nabii, care face mișto de toate regulile bine statornicite, tocmai pentru că este de neuitat de efemeră, atunci când n-ai chef să stai de vorbă cu nimeni, nici măcar cu tine însuți, doar să mergi până la primul taxi rugându-te să nu dai peste vreun șofer nevorbit care îți împuie capul cu ce-au mai scornit politicienii și ce tâmpenii mai apar prin nushce tabloide și tu trebuie să spui din când în când “da” sau “nu” sau “îhî” și să te concentrezi cât de cât să deduci din recțiile lui dacă ai nimerit un răspuns acceptabil și măcar o să te piseze monoton, ca un sunet de fond, ca radiația de fond a Universului care cică ar fi un soi de relicvă de la formarea lui și de-aia există. Cred că și șoferii de taxi tot din vremurile acelea străvechi vin cu bârfele despre ce-au mai auzit prin maldărul de frecvențe sau ce-au mai citit dimineața prin maldărul de hârtie care zace acum între scaune, lângă frâna de mână, tragi instinctiv cu ochiul să vezi că așa este, teancul e la locul lui și printre mormanul invariant de țâțe aberant de umflate cu pompa de silicon și craci acceptabil de beton vezi chinuindu-se să iasă la lumină fața unei vedete de moment spunând eventual o banalitate stupidă dar clară pentru toată lumea, în definitiv, cam asta e media absolut necesară a speciei, fără ea și consumul și continua combinare de ADN ar fi imposibile, din când în când mai apare de acolo o mutațe, mai facem un salt înainte, ca la armată când ne târau inutil prin noroaiele patriei în ideea că o să ne călim și o să facem rahatul praf dacă va fi nevoie să apelăm vreodată la ce făceam pe-acolo, saltul înainte era ca un fel de ieșire din bulgării de pământ, venea aproape ca o bucurie, n-a fost nevoie niciodată nici de târâiala aia prin noroi, nici de saltul înainte, da’ uite că generație după generație a făcut chestia asta în timp de pace cu gândul la tot felul de grozăvii posibile, cu atât mai posibile cu cât populează la greu manualele de istorie împreună cu tot felul de cuvinte bombastice la fel de inutile, dacă ar fi să te iei după manualele de istorie, lumea a fost mereu o mare masă de oameni chinuită stupid de câțiva aberanți pe care i-a iubit până în vremurile votului democratic, adică tot timpul.

    În rest, e ok. Ploaia își vede de treabă înainte, neonul e numai în capul meu, a fost demult înlocuit de led-uri, consumă mai puțin și dau o față mai realistă, mai de carpetă cu Răpirea din Serai țintuită cu mândrie pe peretele de lângă pat. Acum, de când cu cataloagele de la Ikea, Răpirea din Serai a mai fost cât de cât izgonită din blocurile de garsoniere, a ajuns pe panourile cu led-uri de pe străzi și face reclamă la tot felul de chestii și chiar începe să îmi pară rău că suntem o specie absolut predictibilă, neschimbat de predictibilă care își împrospătează doar din când în când culorile penelor pentru că din când în când, un mutant mai schimbă un bec cu un neon și un neon cu un led.

Ochiul profetului

Sunday, April 12th, 2009

sângera. Era un ochi obișnuit, chiar dacă de multe ori mi se păruse că are ceva sintetic, de cristal crescut în laborator, acum îmi era mai limpede ca oricând că este un ochi obișnuit, o prelungire oarecare a creierului și faptul că sângera mi s-a părut un lucru cât se poate de omenesc.  Profetul nu scotea o vorbă, stătea  în mijlocul câmpului presărat cu rămășițele celor care veniseră îndemnați de naiba știe ce cauză nobilă care te face să te lupți ca bezmeticul cu un altul ca tine adus de o cauză nobilă opusă, oamenii sunt atât de ușor de dus de nas de toate cauzele astea nobile încât orice profet devine de prisos, probabil că tocmai de aceea fusese adus în mijlocul bătăliei, ca să facă toți mișto de el, acum stătea pironit în mijlocul câmpului, glacial ca iarba în diminețile ploioase, îmbrăcat în blugii lui decolorați, cu gluga de la hanorac trasă peste frunte, probabil că e mort, mi-am zis așa, ca o constatare, fără să mă gândesc deloc la ziua de mâine, profetul îmi era un soi de amic, atât cât poți fi amic cu un tip oarecum ciudat, cu un tip ale cărui gânduri nu le poți desluși niciodată și care zace acum așa cum a trăit, într-un soi de seninătate rigidă, fără nimic solemn în ea. Totuși ochiul profetului sângera și lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc că poate e încă viu, poate că dacă aș suna la 112 ar mai fi ceva de făcut, până una-alta sunt singurul rămas pe-aici capabil să sune la 112 și să le spună că cineva are nevoie urgentă de o ambulanță. Și să le spun că sun de aici, din mijlocul câmpului care până nu demult fremăta a luptă, ochiul profetului sângerează.

    Cu telefonul în mână, încercând să gândesc repede ce aș putea să-i spun operatoarea ca să nu mă creadă nebun, îngânând ceva de pe Tle Last Alliance al lui Battlelore, aproape trezindu-mă că dansez, e normal, cred că este singura trupă de metal care scrie muzică pe care se poate dansa, sau poate că așa mi se pare mie, dansul acesta ar fi sfârșitul acumulării tensiunii de peste zi, se pare că am supraviețuit, sun la 112 totuși, poate că va supraviețui și profetul, încerc să găsesc un loc în care telefonul să aibă semnal, ăsta este necazul de fiecare dată când ești departe de oraș, au venit, l-au luat, nu au întrebat nimic, eu le-am zis că treceam cu mașina pe-acolo și mi s-a părut că e ceva ciudat cu omul acela, am oprit și când am văzut că îi sângera ochiul am sunat la 112, ca orice cetățean normal. Nu le-am spus nimic despre bătălia care fusese acolo, oricum era din alt timp și timpul, se știe, nu se autointersectează, așa că nu au cum să se prindă de nimic, e mai bine așa, oricum nu a întrebat nimeni de ce nu este nici o mașină prin apropiere, o să le zic că făcusem autostopul și tipii care mă luaseră au plecat mai departe.

    Așa a fost ziua în care a sângerat ochiul profetului. Este, probabil, ultima imagine pe care o voi mai avea, nu știu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nici de ce m-a adus în mijlocul câmpului cu iarba înnegrită de pașii unor animale nemaivăzute până atunci și chiar mă mir la gândul că din tot ceea ce a fost în jurul meu nu-mi mai amintesc nici cuvintele, nici măcar sunetele, sunt doar succesiuni de imagini pe care dacă aș încerca să le citesc după vreun cod anume ar fi probabil pline de înțelesuri, numai că eu știu că nu există nici coduri, nici înțelesuri, există doar lucruri trăite exact așa cum sunt ele, fără nimic heraldic, trăite pur și simplu. Ar trebui să pricep odată că lumea poate fi văzută și altfel, dincolo de tot ceea ce am învățat până acum, dincolo de cărți și de experiențele personale, fără a pune în joc nimic din ceea ce știu deja, luând totul de la început, fără nici o imagine veche pe retină, fără nici o imagine anticipată, ca o respirație făcută din reflex, spun asta încercând să șterg o sângerare a ochiului stâng care îmi tot amintește de lucruri cunoscute tolănite acolo, care se tot încearcă să mă ia de la vederea simplă a lucrurilor care mă înconjoară.

Când am descoperit culorile

Sunday, March 29th, 2009

    Când am descoperit culorile, se însera. E o constatare și atât. Nici măcar nu îmi propusesem vreodată să descopăr ceva. Lumea părea ok, așa cum era, cuprinsă de o liniște prăfoasă, selenară, cu aceeași față de tonuri de gri întoarsă spre mine, apusul era tot în tonuri de gri, așa începuse și înserarea cu pricina, când deodată am descoperit culorile. Bine, cuvântul descoperit nu este în nici un caz cel mai potrivit. Mai degrabă revelat. Chiar dacă sună pompos și mistic și exclusivist,  revelat pare a se potrivi cel mai bine situației în care m-am aflat, luat prin surprindere de cantitatea foarte mare de informații care începuse să-mi umble prin cap. Îmi amintesc precis faptul că totul a început în taxi, dealtfel l-am întrebat pe șofer dacă mi se pare mie sau taxiul pe care îl conduce este chiar galben, îmi amintesc și dezamăgirea pe care cu siguranță nu am reușit s-o reprim în clipa în care omul m-a privit lung și mi-a spus blazat că este evident galben, că așa sunt toate taxiurile din orașul ăsta, chestia cu orașul ăsta m-a făcut să mă simt oarecum jenat de ignoranța de care tocmai dădusem dovadă și probabil că așa aș fi rămas până la sfârșitul drumului dacă nu m-ar fi mirat și mai tare ideea că iată, fusesem în stare să numesc o culoare despre care până atunci nu știusem nici măcar că există. Apoi mirarea mea a crescut odată cu faptul că în minte îmi apăruse un cuvânt necunoscut până atunci, cuvânt pe care sub nici un motiv nu i l-aș fi spus șoferului de lângă mine, cuvântul acela culoare, alături de galben, alături de gri și multe alte cuvinte care erupeau acum de nicăieri dar care păreau extrem de firești.

    Cuvântul este o convenție, un soi de etichetă pe care o punem pe tot felul de sertare și sertărașe din memoria noastră pentru a ști ce zace pe-acolo, necodificat, accesibil oricui știe să numească la fel feluritele lucruri pe care le-am întemnițat într-o viață în memorie. Privită așa, memoria este un soi de grădină zoologică a realității, în fiecare cușcă stau felurite forme ale obiectului pe care îl avem de recunoscut ca să facem cu el cam ce-am făcut de fiecare dată în trecutul nostru biologic sau social. De-aia cred eu că memoria este un lucru extrem de conservator și menit să ne protejeze. Atunci când văd un câine pe care nu l-am mai văzut, din mintea mea se năpustesc asupra lui felurite frânturi de imagini de câini pe care i-am întâlnit în carne și oase sau în benzi desenate și știu precis că va da din coadă și va lătra, așa că datul lui din coadă nu mă mai miră cine știe ce, nici nu mă mai bucură prea mult, e deja predictibil, face parte dintr-un film pe care l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai minunez. Dacă aș încerca să îmi imaginez cea mai nemaivăzută chestie, aș face-o combinând bucăți din felurite lucruri pe care le am bine fixate în cuștile din mintea mea, până și la un nume pentru chestia imaginată m-aș gândi luând etichetele de pe cuști și combinându-le într-un fel sau altul. Ideea că imaginația este limitată de tot ceea ce am trăit eu sau cei care mi-au desenat cu creta pe asfalt felul în care a stat ceva din lumea asta în mintea lor și m-au dresat apoi să le mai și spun la fel desenelor cu pricina, e un motiv de amărăciune. Suntem limitați la tot ceea ce putem combina cu frânturi de realitate. Până și ideile noastre de a căror evoluție ne mândrim atât tot așa ceva este, de-aia e nevoie de timp ca să evolueze, pleacă din simțuri, devin etichete și încep să se combine între ele, toată povestea asta seamănă cu un soi de evoluționism genetic, după galben vine verde, era totul pe retina mea, trebuia doar să le dau un nume acceptabil pentru toți, o etichetă tranzacționabilă și cam atât.

    Joaca asta de-a combina etichete tranzacționabile s-a născut din memoria mea și a altora ca mine, probabil că nu am putea supraviețui, altfel nu am ști ce să facem dacă asupra ființei din fața noastră nu s-ar buluci bucăți de memorie încercând să i se suprapună pentru a pricepe dacă e rost de dat din coadă sau e vorba de un pericol. Fără memorie nu am supraviețui. Dar mă gândesc cum ar fi să trăim o viață în care nimic să nu se repete și nimic să nu semene cu lucruri care au mai trecut odată prin mintea noastră. Lângă mine, șoferul de taxi mă privește de parcă bufnița Minervei ar avea cuibul pe umărul său. Și parcă îmi vine să-i spun că tocmai am descoperit că iarba e verde…

Cronica unei zile anunțate

Wednesday, March 25th, 2009

    Sunt iarăși la capătul unei zile atât de pline încât habar n-am ce am făcut azi. Știu sigur că a trecut, de lucrul ăsta m-a asigurat și șoferul de taxi privind la ceasul luminând albăstriu pe bord și primul lucru pe care îl văd atunci când pun la încărcat BlackBerry-ul după o zi în care bateria a ajund la limita de jos, cam așa mă simt și eu acum, a fost cu siguranță una dintre acele zile foarte important de pline cu o agendă încărcată rău de tot despre care nu îmi pot aminti aproape nimic. Sunt și zile de care îmi amintesc perfect, cu văz, cu miros cu umblet de pași de om, zile în care n-am avut nimic important de făcut, zile în care am trăit însă fără să încalc codul rutier pentru că am înjurat la greu traficul mă’sii, ba chiar am întors capul după bruneta de la volanul unui Ford vai de mama lui pe geamul căruia îmi amintesc că scria pe o bucată de hârtie lipită cu schotch o poveste mișto de tot  despre cum s-a născut el în 1997 și cum caută el acum un stăpân nou, îmi amintesc perfect și brotacul verzui din luneta mașinii, probabil că a fost o chestie de jumătate de minut dar îmi amintesc cum întâlnirea asta mi-a dat brusc o senzație calmă de normalitate. Am multe amintiri dintr-astea. Nu am însă deloc memoria zilelelor importante, ale celor în care am făcut lucruri fără de care omenirea s-ar fi aflat acum în pragul Armaghedonului. Nu mai țin minte nimic despre zilele acelea. Știu vag că ele au existat, probabil că cineva care m-ar privi din afară m-ar caracteriza numai în legătură cu ele, numai că uite, pentru mine zilele alea glomerate și importante au fost ca și cum ar fi fost ale altuia.

    Astăzi știam că va fi așa. Știam de dimineață, privindu-mi agenda fără nimic în ea, îmi este groază de zilele în care agenda este vidă, zilele astea se dovedesc la sfârșitul lor zile de alergat la greu pentru a rezolva chestii care apar una după alta, sunt extrem de importante și nu suferă nici o amânare. La sfârșitul lor, constați că a mai trecut o zi și cam atât. E drept, ai alergat ca nebunul, te-ai agitat, ai vorbit mai mult ca de obicei, câteodată ai și gândit, a trecut, n-a durut, ai uitat cu desăvârșire tot, nici măcar sentimentul că tot ceea ce aveai de făcut era extrem de important, sentiment care te-a însoțit toată ziua, nu-l mai ai. Noaptea, cu ochii priponiți în lumina albastră a ceasului de pe bord, încercând s-ți amintești ceva despre trecerea ta sincronă cu o rotație a planetei în jurul axei, azi nu a fost deloc Axis Mundi axa aia, a fost un căcat de axă în jurul căreia te-ai rotit cu orașul tău cu tot, cu traficul tău cu tot, n-ai apucat să vezi nimic care să-ți rămână in minte, nici măcar o jumătate de minut din cele 1440 de minute ale rotației tale.

Colofon

Sunday, March 8th, 2009

O zi cu siguranța prevestitoare de șiruri de zile proaste. Cunoști senzația, încerci să-ți amintești cum a fost data trecută, a început la fel, aparent normal, în definitiv și un cimitir e un loc normal, chiar dacă nu te simți niciodată în largul tău cand ești nevoit să treci pe-acolo. Exact așa a început ziua asta, ca un soi de trecere obligatorie pe la cimitir, cu gesturi făcute fară nici o tragere de inimă, cu ușoara încordare a așteptarii momentului cel mai potrivit în care poți pleca fară să pari nepoliticos. Ai învățat să te folosești de politețe în același fel în care folosești bețele de bambus la un restaurant chinezesc, adică firesc, cu o oarecare eleganță, pentru cineva care nu te știe foarte bine politețea acoperă ușoara lunecare a privirii spre dreapta, acolo unde incepe cu siguranță un drum nou, probabil că la fel aluneca și privirea lui Ulise, ușor spre dreapta, senină altfel, cu opacitatea senină menită acoperirii gândurilor. Ulise a fost mereu un tip care a știut sa-și stăpânească bine felul acesta de a privi, în dreapta este geamul taxiului de care privirea se izbeste ca o muscă, dincolo de geam este marea intindere, plină de probabilități ca lucrurile să se intample mai mult sau mai puțin cu totul altfel ca până acum. Dacă ai opri aici, daca ai intra prin labirintul de străduțe care se deschide în fața ta, dacă ai putea spune simplu că te-ai răzgândit, că nu mai mergi nicaieri și te oprești aici, uite, printre străduțele astea ai văzut silueta unei schimbări radicale, seamănă cu o pânză a lui De Chirico, statică, desenată clar, jumatate pe zidul unei case, restul curgând  pe trotuar până în dreptul bordurii de parcă s-ar teme să ajungă pe carosabil, seamănă cu un desen făcut cu creta de copii vara, dacă te-ai opri aici și desenul ar prinde viață și s-ar colora și te-ar privi altfel decât cu privirea de ghidaj indiferentă pe care și-o aruncă trecătorii, dacă te-ai opri măcar să verifici că nu va fi privirea aceea de ghidaj, în definitiv poți verifica și decide în cunoștință de cauză încotro să o iei, îl poți ruga pe șoferul de taxi să te aștepte puțin și dacă protestează îi plătești bucata de cursă și îi lași ceva mai mult ca de obicei rugându-l să te aștepte cel mult zece minute, oricum nu are parte de cine știe ce comenzi azi, te-ai prins de asta trăgând cu urechea la ce comenta cu un coleg, ai coborâ și te-ai duce direct la zidul casei ăleia, ai pune degetul pe el și dacă umbra nu s-ar colora te-ai întoarce și ți-ai urma drumul, îi poți spune până și asta șoferului, direct, fără nici un fel de jenă că te-ar putea lua de nebun, îi poți spune: “Putem opri puțin? Aș dori să merg până la casa din dreapta. Trebuie neapărat să pun un deget pe zidul casei din dreapta. Dacă e vreo problemă va plătesc ce am de plătit până aici. Cred că nu durează mai mult de zece minute”, în definitiv probabilitatea de a te reîntâlni cu el și a-ți refuza cursa pe motivul că ești nebun e foarte mică, deschizi gura, tragi aer în piept și încerci să articulezi ceva, îți auzi vocea vorbind, cu siguranța cu care vorbești de obicei, egal, liniștit, numai că sunetele de care ai nevoie pentru a opri taxiul se dovedesc a fi o chestie plicticoasă despre știrile de la radio, șoferul îți răspunde binevoitor, te afunzi într-o discuție confortabilă ca un fotoliu, destinația redevine unică, undeva în labiruntul de străzi ale orașului umbra unei siluete stă lipită de zidul unei case cu picioarele înfipte în asfalt. Sau poate că era un panou publicitar pe care fumul dens din zona industrială îl făcuse să semene o clipă cu o siluetă dintr-o pânză a lui De Chirico.

Solfegiu

Monday, February 16th, 2009

    Sunt sigur că sunetul acesta nu este o simplă aiureală produsă în capul meu. Am astupat pe rând urechea stângă, apoi urechea dreaptă, apoi ambele urechi și el, sunetul, s-a estompat până când aproape că a dispărut. Este un sunet continuu, ca șuerul unei locomotive vechi cu aburi, am mai vazut și auzit așa ceva în copilărie, mai existau locomotive cu aburi, foarte puține, și îmi amintesc cum mă rugam de tata să mergem în gară să le vedem. Mi-au plăcut tare mult locomotivele alea amintind de o epocă în care lumea era înțeleasă prin înțelesul roților dințate și al mașinăriilor uriașe ca niște balene mecanice. Nu sunt un nostalgic al mecanicii, fiecare epocă are simbolul ei tehnologic și cred sincer că tehnologia dominantă ne influențează în felul de a fi și a gândi într-o măsură mult mai mare decât orice doctrină politică majoră, poate chiar într-o măsură mai mare decât orice religie majoră. Eu cred că tocmai de aceea personalitățile politice sau religiase au o oarecare reținere în fața inginerilor, este un soi de reținere venită din certitudini, este un soi de reținere venită din conștiința competiției sociale. Inginerul nu se simte în nici un fel de competiție. El are mai degrabă curiozități și incertitudini. La fel ca orice ființă umană care se hrănește cu proriile îndoieli.

    Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care care despică zenitul, păsări care plutesc ca peștii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.

    Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți.

Jumpin’ at shadows

Thursday, February 12th, 2009

    Este doar un cântec. Eu l-am auzit prima dată cântat de Gary Moore. Pe urmă l-am auzit cântat de Peter Green, despre care Moore spunea că i-a fost un soi de mentor. Probabil că e un cântec mai vechi, cântat de un om fără nume. Are versuri simple, de cântec vechi cântat de un om fără nume. Numele cântecului i-a fost probabil adăugat mai târziu ca să nu rămână un cântec nebotezat de nimeni, ca să nu moară așa, fără nume, făcut într-un fel de hoinăreală prin aburul albastru al unei seri de fum de țigară, înconjurat fumul acela nesănătos de albastru. Ar fi fost de nedeslușit. Numele, desigur, al cântecului, cu siguranță, ar fi început cu sunete de fum de țigară, cu sunete moi, ca pașii animalului numit tristețe, cu sunete mute, cu surdină de floare de bumbac, așa ar fi început cântecul ăsta de hoinăreală finală. Omul ăla care a trăit primul cântecul de care vă vorbesc, nu mai e, sunt sigur. Și faptul că nu mai e mă face foarte trist, pentru că aș fi vrut să îi spun că mie îmi e tare drag. Omul care a cântat primul cântecul ăsta a fost un soi de omul tuturor oamenilor.

    Este un cântec foarte simplu. Este pur și simplu. Este doar un cântec despre doar un om despre doar viața lui de doar un om. Uite, cred că nu am găsit în nici un cântec cuvinte ca astea. Nu sunt cuvinte de neînțeles, dimpotrivă, nu au nici un fel flori împletite în nimic, nu seamănă cu globul de oglinzi din discotecile de cătun uitat de lume, mai degrabă aduc a bancă în parc toamna când ești înconjurat de o seară de fum albastru de singurătate de pași de folare de bumbac de animal numit tristețe și de-aia le și scriu aici:

What can you say? 
There isn’t much to tell. 
I’m going downhill 
and I blame myself. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

Everybody points their hand at me. 
I know I’m just a picture 
of what I should’ve been. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

God have mercy I think I’m going insane.
The Devil’s been gettin’ at me
he’s got me down again.
Got me jumpin’ at shadows 
thinking ’bout my life. 

    Sunt cuvinte simple, de Saint Louis, sunt cuvinte de om, nu de poet, sunt sunete de om, nu de muzician, numai că eu cred că și lui Bach și lui Nichita li s-ar fi părut firesc să le audă stând pe o bancă în parc, toamna, înconjurați de frunze de fum albastru, înconjurați de pașii de floare de bumbac ai animalului numit tristețe.

Pământul ca o broască țestoasă

Wednesday, February 11th, 2009

    Este o reprezentare veche de tot. Pare un fapt greu de crezut, ca orice ipoteză cosmogonică veche. Ca orice lucru din vechime pe care astăzi ne chinuim să îl interpretăm simbolic. Probabil că toate interpretările pe care oamenii le dau după oarece vreme lucrurilor absolut palpabile și concrete pentru cei care le-au gândit așa ies din decor în tot felul de teorii despre nu știu ce simboluri puse acolo ca să cripteze un mare adevăr valabil numai pentru cei inițiați în arta decriptării. Există desigur, și istoria abundă în exemple, criptări pe bune. Chiar și pentru mari adevăruri. Până la reglementarea protecției intelectuale anagrama a fost, de exemplu, un instrument perfect de asigurare a întăietății unei descoperiri care te putea pune în pericol sau de care nu erai deloc sigur și preferai să nu te faci de râs. Când Galilei a descoperit inelele lui Saturn, de exemplu. Simbolurile sunt cu totul altceva. În vremurile străvechi ele figurau lucruri sau acțiuni despre care oamenii ăia chiar credeau că sunt așa. În timp, înflăcărați de frumusețea lor sau înspăimântați de gravitatea presimțirilor nashpa induse de ele, oamenii au dezvoltat o întreagă și halucinantă poveste în jurul lor. Unii le-au și folosit în felul ăsta și eu cred că povestea lui Eco din Numele trandafirului e un exemplu perfect pentru felul în care simbolurile pot trece dincolo de granițele lumii lor, pot invada și schimba realitatea după cum au ele chef cu condiția ca o minte ascuțită și bolnavă să le fie pod între lumi.

    Simbolul, altfel decât cuvântul, chiar dacă poate fi el însuși un singur cuvânt, este rareori poetic. El este o convenție conjuncturală interpretabilă conjunctural. Este un fel de standardizare a conjuncturii. Când este cuvânt, naște cuvinte analitice. Când este orice altceva decât cuvânt, naște tot cuvinte analitice. Simbolul este opusul poeziei. Poezia nu este despre cuvinte și oricât de ciudat ar părea nu se face deloc cu vorbe. Poezia este cuvântul care ar fi vrut să fie trăire și n-a încăput altfel în semne. Simbolul este semnul care incită la un alt fel de raționament decât cel care l-a creat. Poezia este speranța celui care trăiește că timpul poate încremeni în cuvânt. Este speranța celui care trăiește că poate spune fără a fi undă, fără a fi transfigurare, fără a fi moarte, doar prin trecere din om în om, doar prin încremenire prin trecere. Când mă gândesc la simboluri și la tot ce au făcut ele de când există lumea singura imagine pe care o am este cea a unui electronist care se chinuie să își sorteze rezistențele și condensatorii după barele de culori de pe ei. Simbolul dă identitate conjuncturală. Mâine putem schimba convenția și putem vopsi altfel condensatorii. Îi luăm, îi sortăm din nou și zâmbim fericiți că stau cuminți în sertărașele lor. Simbolurile ne dau certitudini liniștitoare, chiar și atunci când semnifică lucruri teribile, oricâte lucruri teribile ar semnifica ele. Poezia ne dă stări neliniștitoare. Poezia este atom de neliniște. Neliniștea, frumoasă sau urâtă sau tristă sau înălțătoare, tot neliniște este. Iar eu cred că tocmai de aceea tabloidele abundă de simboluri și nu pot purta nimic poetic.

    Cred că despre simboluri, despre temutele sau iubitele simboluri care ne bântuie din când în când, tot Eco a scris cel mai adevărat de frumos lucru. A scris poetic despre simboluri! A scris așa: “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus.” Cât despre poezie, Nichita, poetul, spunea că:

Matematica s-o fi scriind cu cifre   (Nu e adevărat, jur! Dar îl iert pentru asta)

Dar poezia nu se scrie cu cuvinte

Cucurigu!

Eu nu înțeleg niciodată nimic

Saturday, February 7th, 2009

  Tocmai de aceea, nici nu afirm, nici nu neg nimic. Mărturisesc că încerc să înțeleg mereu și lucrurile și oamenii și mecanismele care pun totul în felul în care sunt puse toate în jurul nostru. Lucrul acesta m-a făcut să fiu doar un explorator. În spatele fiecărui fel de a fi pe care l-am înțeles a apărut imediat un fel de a fi mult mai complicat și mult mai de neînțeles. Yukawa spunea că natura e simplă în esența ei și eu chiar cred că este așa, numai că drumul pe care îl tot facem spre esența aia a ei pare un soi de încercare de cuprindere a orizontului. Mare șmecherie cu orizontul ăsta… Te tot duci către el și el tot acolo stă. Cam așa e și cu înțelesul.

    De aceea am ales eu să rămân doar un explorator. Exploratorii, se știe, nu afirmă și nu neagă niciodată nimic. Ei acceptă faptul că alegerea lor de a fi așa îi ține doar în lumea supozițiilor. Ei nu încearcă să schimbe lumile pe care le descoperă, pentru că au învățat pe pielea lor că lumile nu se schimbă doar prin trecerea noastră pe-acolo. Ei nu spun niciodată că sunt absolut siguri de ceva, pentru că au învățat că în spatele oricărui adevăr de neclintit există o pârghie care poate rostogoli măreția neclintită a acelui adevăr în derizoriu. Exploratorii au însă, ca toți oamenii, păreri. Când un explorator spune eu cred, nu luați credința lui ca pe o axiomă. Este un specimen care nu are axiome și felul ăsta de a nu avea axiome îi asigură lui supraviețuirea. Imi amintesc, habar n-am de ce, de un lucru foarte mișto spus demult de către Sfântul Augustin și anume că nu poți să crezi dacă nu te-ndoiești și cred că avea mare dreptate. Fără îndoială este foarte greu să înțelegi că în spatele înțelegerii tale stau o sumedenie de straturi de neînțeles așezate cuminte, ca straturile geologice.

    Când Ulise a plecat din Itaca, știa că singurul lucru care contează cu adevărat este întoarcerea în Itaca. Ulise, cel din povestea spusă de poetul orb, chiar s-a întors. Eu cred însă că nu a fost așa. Cred că Ulise a fost un explorator și că el a devenit un explorator abia în clipa în care a aflat că Itaca nu mai există. Nu știu dacă lucrul acesta s-a petrecut atunci când plutea pe mare sau pe insula lui Calypso sau în grota ciclopului sau în casa vrăjitoarei Circe sau poate că a aflat lucrul acesta atunci când a bătut la porțile Infernului. Eu cred că finalul Odiseei e doar un final de mântuială pentru cititorii de tabloide și că ei, Ulise împreună cu finalul Odiseei, sunt încă în drum spre nicăieri, cu ochii larg deschiși, cu barba înspumată de spuma mării, cu nările adulmecând pământuri necunoscute nouă. Înțelepciunea lui Ulise nu a fost Itaca ci doar lipsa de Itaca. Nu te poți mânia pe omul ăsta, așa cum a făcut-o Poseidon. El nu a construit calul de lemn pentru a vedea Troia în flăcări ci doar pentru a pleca de-acolo cât mai repede. Pentru el, lipsa de plecare înseamnă lipsă de timp, iar om fiind, lipsa de timp înseamă neviață. Pentru zei viața este tocmai lipsa de timp și cred că de-aici a și plecat toată neînțelegerea lui Ulise cu Poseidon. Ulise nu înțelege niciodată nimic. El este un punct în jurul căruia se adună mereu un orizont circular, perfect, către care merge mereu, către care se îndepărtează mereu. Ulise este un punct înconjurat de un orizont.

Roți dințate

Thursday, January 29th, 2009

    Azi sunt foarte fericit. Când sunt foarte fericit ascult Aria lui Bach. Fiecare stare are, cred eu, sunetele sale și așa mi se potrivește mie Bach cu starea de foarte fericit. Poate pentru că foarte fericit este combinația perfectă între liber și senin. Bach a scris cel mai uman lucru care mi-a fost dat să-l trăiesc vreodată și de atunci, ori de câte ori sunt foarte fericit, cânt în gândul de cântec Aria sa și felul în care mă însunez așa cu sunetele lui e un soi de flip-flop de ținut bit-ul de fericire captiv până la jertfa de adormire de tot a mea. Oricât de aberant ar părea, faptul că muzica pe care o ascult cel mai des este metalul tot de la muzica lui Bach pleacă. Si dacă eu cred că e așa, așa și este. Cu jazz-ul e altceva, e bun pentru zilele în care plouă sau e seară și locul Ariei e luat de Harlem nocturne așa cum îl cânta Sam Taylor zis The Man, așa cum Prodigy sau Tool sau Therion îmi sunt de folos când am nevoie de oarece energie venită de dinafara mea sau așa cum Sharon den Adel de la Within Temptation îmi este pentru dezliniștitirea neliniștii iar Haggard pentru ordonarea ordinii.

    Sunetele sunt ritmuri ale timpului. Fără ele timpul ar curge liniar, așa cum curge pentru pietre. Tocmai din pricina asta pietrele pot fi folositoare pentru a face trepte și ziduri. Tocmai din pricina asta treptele și zidurile sunt sprijin. Tocmai din pricina asta sprijinul nu are timp. Timp are iedera și frunza de plop asemenea palmei mâinii mele atunci când o întind pentru a da semn că vin cu gânduri pașnice, timp are floarea roșie de mac tremurând neasemuit de minunată în fragilitatea ei puternică. Timp are Soarele și Steaua Polară. Dacă aș fi fost piatră, lipsa de sunet nu m-ar fi întristat. Pentru că sunt om, mă întristează lipsa de lipsă de timp.

Întoarcerea la Ocean

Wednesday, January 28th, 2009

    De când am plecat din Troia simțeam că Oceanul mă va însoți mai tot timpul. Certitudinea asta cu miros de război câștigat fără nici un fel bucurie, fără a prădui nimic, fără poze cu piramide de capete de troieni sângerânde puse pe YouTube ca să te dai mare, fără a pricepe de ce a trebuit să-ți muți curul ocolind ditamai bucată de lume, navigând ca disperatul în mijlocul unei flote care naviga la rândul ei fără să aibă habar de ce o face. Certidudinea asta cu miros de algă putedă care nu mai este în stare să părăsească nările a fost, în mod surprinzător, singurul lucru dădător de speranță la care m-am gândit în zece ani de asediu. Cu gândul ăsta stăteam în nopțile reci ascultând glumele de Internet ale aheilor, spuse în jurul focului ca să mai treacă ceva din timpul sorocit de zei, cu gândul că el, Oceanul, înseamnă întoarcerea acasă, drumul spre ceva de unde nu mai e nevoie să pleci. Ideea că unul va vorbi în versuri meșteșugite despre cum stăteam ca proștii lânga zidurile acelea străine de orice văzusem până atunci, nu mă încălzea deloc, chiar nu l-am înteles niciodată nici pe Ahile, nici pe Ajax uriașul, nimic din tâmpeniile pe care le-au tot bolborosit pentru glorie nu s-a lipit de mine, de-aia plecarea din Troia am simțit-o ca pe o răscumpărare a faptului că sunt un om normal, că uite, cei făcuți pentru glorie nu s-au putut dezlipi de locul în care și-au lăsat oasele și că tocmai din pricina asta le-au lăsat pe-acolo, doar-doar cineva s-o îndura să trântească un monument peste ei și să scrie tot felul de chestii de admirat, singurul lucru pe care l-am admirat, oricât de supărat ar fi Poseidon pe mine, a fost drumul, drumul de ape către un loc clar, bine delimitat, un loc din care nu e nevoie să pleci nicăieri, iar drumul, indiferent de numele lui, de filiația lui a fost scopul meu din toți anii ăștia. Când Atena a început să se joace cu Steaua Polară am acceptat cu toată răbdarea din lume sfârșitul jocului. Acum stau pe cel mai înalt loc al insulei, știu că Oceanul e aproape, îl simt în nări, sărat, cu adiere de aripi de pescăruș, monoton în mișcarea sa, indivizibil în cuprinderea sa, dacă aș ști să ajung la el m-aș arunca pe spinarea de lemn a oricărui lucru plutitor și m-aș lăsa dus de el, oricum e singurul drum spre casă despre care am știința că există.

    De când Atena mi-a spus că Itaca nu mai e, fiecare drum duce la ocean. Când Atena mi-a spus, trimițându-l pe Hermes, că nu are rost să plec de pe insula lui Circe, că dincolo de ocean a rămas doar oceanul, fiecare drum duce la ocean. Pentru că eu nu o cred. Cred că e doar ceva care vine din dorința ei de a mai da apă la moară Orbului, cred că doar încearcă tot soiul de idei de final pentru ce scrie Orbul și ideea cu happy end nu i-a surâs deloc, chestiile astea cu happy end țineau în anii ‘50, acum publicul s-a schimbat, cere sânge, lucrurile se scriu altfel, până și frazele s-au mai scurtat, de-aia, din nerăbdarea asta lipsită de orice țintă vine și scăderea numărului de cititori ai lui Marquez, așa e, lumea s-a tabloidizat, procesează numai lucruri scurte, rapid, în fiecare zi altfel de la fel, numai că eu refuz felul ăsta de final, fără Ithaca, cu Oceanul fără capăt, cred în capătul lui și tocmai de aceea, urc acum într-un taxi, îl privesc îndelung pe șoferul nedumerit care mă întreabă a nu știu câta oară unde mergem și greu de tot, sigur că omul a citit și el prin vreun ziar că Ithaca nu mai există, încerc să îmi descleștez gura și să îi spun, dar aerul s-a dilatat brusc și sunetele n-au prin ce să mai sune.

Poveste adevărată cu un căţel şi mai mulţi oameni (III)

Tuesday, January 27th, 2009

    Despre căţeluşa despre care am mai scris pe blog, nu mai şitm nimic. Se pare că o vecină (uite încă un motiv pentru care nu-mi place ideea de vecini) a făcut-o dispărută. De ce? De-aia. Din același motiv pentru care foarte mulți dintre noi nu pot ieși din cercul vicios al oficii pe tot ceea ce este viu pentru că eu am o viață de căcat din care nu voi ieși niciodată pentru că principala mea preocupare este să adun la greu oftică față de tot ce mișcă. Nu vorbesc în nici un caz despre egoism. Cei cu adevărat egoiști sunt numai cei care sunt cu adevărat generoși. Vorbesc despre micime și mizerie umană, ceea ce e cu totul altceva.

    Din păcate, chiar dacă nu am îngrijit-o mai mult de două zile, ne atașasem foarte mult de ea și uite că nu e zi în care să nu sperăm că o vom găsi și să nu vorbim despre asta. Până atunci, pentru că eu tot am credința că minunea se va întâmpla, rămâne doar povestea tristă a unui cățel care tocmai în clipa în care ajunsese să fie și el iubit a fost azvârlit cât colo de o babă nebună. Despre povestea asta stăteam de vorbă și azi cu două colege. Una dintre ele și-a amintit despre o fundație care pare a face excepție de la regula șmecheriilor standard făcute în jurul protecției animalelor. Știu, în jurul tuturor acestor ființe care n-au nici o altă vină decât că s-au născut în locul ăsta, am reușit să construim toate aberațiile pe care ni le-am putut imagina de la furatul hranei din adăposturi și cumpăratul acelei hrane pentru câinele de-acasă până la uciderea lor în masă sau doar ca hobby sportiv. Asta este regula. Dar ca orice regulă, există și excepții și pentru că am certitudinea că blog-ul meu este citit de o sumedenie de inadaptați care refuză, ca și mine, orice formă de domesticire, vreau să vă prezint fundația cu pricina ca pe o excepție. Cel puțin așa apare din toate informațiile pe care le-am strâns despre ei.

    Fundația se numește Daisy Hope, o puteți găsi ușor pe Internet și vă rog să nu vă luați după site-ul lor http://www.daisyhope.ro destul de prost făcut și neactualizat. Căutându-i, am mai găsit încă un site http://www.oopsy.org/,  se pare că tot al lor, în care mai există o sumedenie de marturii despre isteria criminală care ne înconjura acum câțiva ani. Ca să nu uităm că suntem în stare și de așa ceva. Și cei care au făcut și cei care au tăcut. Caută-i, convinge-te că nu sunt șmecheri și hai să-i ajutăm cum putem. Ca să nu se mai repete.