Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

A treia întâlnire cu Oceanul

Tuesday, January 27th, 2009

    Insula lui Circe e la capătul străzii. Când am plecat de acolo, știam că strada se poate transforma în orice, în spumă de mare de exemplu sau în ecoul unei aripi de pescăruș reflectat de o plajă perfect plană și de un cer perfect monocolor, în definitiv sunetele astea pot să se reflecte la infinit între plajă și cer, fără interferențe, fără ca sunetul să se intersecteze cu sine, fără nimic din lucrurile elaborate, construite cu migală, pur și simplu captiv între două culori paralele. Era seară, o seară normală de iarnă și probabil că nimic nu mi-ar fi atras atenția în vreun fel, aș fi urcat în taxiul galben, aș fi parcurs în tăcere spinarea de dinozaur a fiecărui bulevard, m-aș fi afundat apoi în fondul sonor al unei camere și ar mai fi trecut o zi. Numai că la capătul celălalt al străzii, acolo unde se adună de obicei șoferii de taxi la o țigară, nu mai era nimic. Sigur, de la precarea din Troia, am apucat să vad nimicul în toate felurile posibile și mărturisesc că nu mă așteptam la mai mult decât la o repetare de nimic deja trăit. Poate că tocmai de aceea, sau poate în amintirea șoferilor de taxi adunați ieri pe-aici, mi-am aprins o țigara cu fum încă rece sau cel puțin așa mi se părea mie sau poate că aerul dens de iarnă ca lumea își făcuse loc pe lângă flacăra brichetei și uite că la lumina ei am văzut pentru prima oară azi din nou oceanul. Era așa cum îl învățasem, verde, ușor cleios, liniștit, ăsta a fost și sentimentul care m-a stăpânit dintr-o dată, liniștea de dinaintea plecării pe mare, chiar dacă știam precis că nu voi face asta, că voi căuta din ochi taxiul galben și voi merge pe spinarea de dinozaur ud a bulevardelor spre fondul banal de sonor al camerei.

    Am zăbovit puțin în fața întinderii de apă, luminile orașului se reflectau în verdele ușor cleios, poate că așa mi se părea mie a fi, verde, în definitiv acolo fusese în dimineața asta parcul și probabil că apa împrumutase ceva din verdele ierbii înghețate odată cu venirea iernii. Ceea ce am văzut, neașteptat de diferit de tot ceea ce știam avea să înceapă cu o iluminare de meteorit. De fapt asta am și crezut că este și chiar îmi amintesc că mi-am spus ce-o fi cu meteorul ăsta atât de luminos în Ianuarie. Mi-am amintit că la începutul lui Ianuarie sunt Quadrantidele, undeva în apropierea consatelației Bouarului, rotitoare în jurul Stelei Polare, ok, probabil că e un meteor dintr-ăsta, nu-i cine știe ce la urma urmei, în August e mult mai spectaculos, atunci este un adevărat spectacol, sunt meteoriții care cad dinspre Perseu, minunați ca povestea lui Perseu și a Andromedei bătută cu ținte stelare pe cer, meteoritul ăsta se va stinge repede mi-am zis, sting și eu țigara și plec spre casă.

    Taxiul este probabil singura mașină cu personalitate. Vorbește vorbe despre ziarul de dimineață sau despre știrile care vin în fiecare seară pe FM, se ceartă cu tine că nu îți place de nu știu ce polician sau că nu te pricepi la fotbal fraiere, sau vorbește aiureli despre vreme sau se miră că te miri că ascultă Pink Floyd, oricum face tot ce îi stă în putință să nu te lase naibii în pace, într-un fel e bine, te face să uiți că ai văzut din nou Oceanul, te duce fără prea multe comentarii acolo unde i-ai spus de la bun început că vrei să ajungi, o să te întrebe dacă vrei bonul, chestii de-astea făcute să anestezieze orice formă de memorie de scurtă durată, eu mi-am amintit că l-am văzut din nou pe Ocean abia când am ajuns la Mac-ul de la Dristor, e limpede că mare lucru nu ar mai fi de făcut, ok, mergem mai departe, ne afundăm în carnea orașului, ne lăsăm mușcați de dinții lui de neon. O clipă mi-a dat prin minte, recunosc, să îi spun că vreau să mă întorc, să îi spun că am văzut cu siguranță Oceanul, uite, e chiar acolo, în spatele nostru, acolo unde se termină insula lui Circe, acolo unde am văzut la orizont un meteorit luminând un drum peste apă, o să-i spun ăstuia că vreau să ne întoarcem în stația de taxi din care l-am luat și cu siguranță că aș putea găsi un pretext, pot săi spun că am uitat ceva acolo, un act important sau banii și atunci nu va avea încotro, se va întoarce. Numai că simt dinții încleștați, mai bine îi spun că mâine va fi la fel ca și azi, că n-am văzut nici un fel de Ocean, că acolo e parcul, cu stația de taxi în care stau colegii lui la o bârfă, în capătul celălalt al străzii pe care se află insula lui Circe. 

Iglu ca un căuș de palmă

Saturday, January 17th, 2009

    Ziua cu cele mai multe treburi care trebuie trebăluite este o zi perfectă ca o sferă. Are o coajă subțire de zi perfectă făcută dintr-un aliaj de nor cu nervuri de copac desfrunzit, de oriunde ai privi-o vezi nervurile așezate la fel, pe meridiane și poate că tocmai din pricina asta copacul pare a avea rădăcinile împletite în crengi, prin el stau răsfirați norii, senin de statici, reflectorizanți, totul seamămă cu un ou fosilizat de dinozaur, dintr-ăla care aprinde imaginația și îți duce gândul spre fel de fel de aiureli de felul lui Jurassic Park.

    Dacă ne-am apuca să analizăm coaja asta de zi perfectă, sunt sigur că primul lucru care ne-ar da prin cap ar fi să extragem norul din aliaj. E o reacție umană firească, norul pare partea cea mai ușor de scos de-acolo și scoaterea lui e perfect justificată de curiozitatea de a vdea ce e înăuntru. Asta e ideea fixă a oricărui lucru viu și inteligent. Ideea că înăuntrul unei cutii este ceva care merită efortul deschiderii ei. Cred că vine din toate feluritele forme de foame de animal cu care am fost înzestrați. Coaja acoperă neapărat ceva bun, ceva comestibil sau oricum ceva plăcut sau folositor. Și eu cred că mânat de lucrurile astea cablate în creierul meu încă înainte de a mă naște mă tot chinui să dau la o parte coaja unei zile de-asta perfecte. În speranța găsirii unui fel de perfect perpetuu pentru zilele următoare, numărate știu, fără coajă deocamdată, știu și asta, ca să le pot umple cu ce găsesc pe-acolo, prin ziua perfectă care tocmai se închide în trecutul perfect, caut un fel de grăunță cu proteină de zi mișto de tot pentru găina care ouă timp, uite, n-am să mă las, pun la o adică un ditamai pick hammer pe coaja asta ciudată și tot îi dau de capăt. În definitiv, dacă nu reușesc nimic cu ștersul norului poate că îi vin de hac vreunei nervuri de rădăcină de creangă de copac desfrunzit de pe-aici sau poate că o fi o șmecherie de felul cubului lui Rubik, am găsit pe Internet o soluție în șapte pași, pare simplu, șapte pare o cifră fenomenal de mistică, uite că reprezintă până și numărul de pași în care rezolvi cea mai nashpa configurație inițială a cubului lui Rubik, sau poate că e suficient să dorm și acolo, în chimia somnului se dizolvă norii ăia și văd și eu cum arată un miez de zi perfectă ca o sferă.

    Îmi amintesc că există un mod prealabil absolut sigur de a afla ceva despre miezul unei sfere, merge și la ou și la pepene, bați ușor în coajă și cred că asta am să și fac, am să aflu înainte de toate câte ceva despre miezul înconjurat de coaja asta a naibii de dură a zilei perfecte, o bat usor, încerc să îi prind fiecare ecou de dinlăuntru, așa cum aș asculta o inimă de pepene cu stetoscopul. Și ziua perfectă sună a gol. 

Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni (II)

Tuesday, January 6th, 2009

    Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum credem că se vor întâmpla. Am ajuns dimineața la birou și mă aștepta pe scări. Am urcat împreună treptele , am luat masa în oraș, când a ajuns colega mea, toți ceilalți erau în jurul nostru fiecare bucurându-se în felul lui de animăluțul care aterizase în mijlocul lor. Uite că cele mai negre idei fixe ale mele se dovedeau a fi neadevărate și îmi pare rau că le-am gândit așa cum le las uitate în postul de ieri. Am plănuit cu colega mea the next step, mergem să îi cumpărăm strictul necesar, cușca o comandăm pe net, trecem și pe la doctorul de pe Armenească și totul va fi bine. Dacă îi găsim și un loc în care să stea după ce ne mutăm, va fi super! Singura figură nefericită a fost a proprietăresei sediului în care încă stăm care s-a liniștit cu greu la gândul că vom avea pe bune grijă de ea, chiar dacă nu putem proimite că nu va lătra niciodată. În treacăt fie spus, toate casele din jur au o sumedenie de câini prin curți și lătratul lor e un soi de fond sonor, dar asta e…

   Am plecat la prânz să facem tot ceea ce e de făcut și ne-am întors mulțumiți de rezultat după trei sferturi de oră. Bucureștiul fără trafic e chiar un oraș minunat. Numai că nu mai era acolo. Nu mă gândesc neapărat la ceva dramatic de rău, dar nici cine știe ce optimism nu mă cuprinde. Sper să o găsesc mâine așteptându-mă din nou. E chiar un câine inteligent, inofensiv și cu afectivitatea aia uriașă pe care am întâlnit-o doar la specia asta. Nu am de ce să aleg între nimic, Radule. E pur și simplu o ființă care merită să fie ajutată și atât. La fel cum există oameni care merită să fie ajutați atunci când le e greu și oameni care nu merită să le arunci nici măcar o privire.  Coralia, îți mulțumesc pentru ce intenționezi să faci, Crina ai fost super cu ce mi-ai scris în mail și uite, pentru că tot umbli cu întrebări fără un răspuns posibil, îți dau un nerăspuns trimițându-te la un post mai vechi de pe-aici http://varujan.rol.ro/2008/04/26/nu-va-temeți/. Cred că e singurul răspuns pe care îl pot da la întrebarea ta și atunci când l-am scris și acum când întrebi și dacă mă va mai întreba vreodată cineva ce aș face dacă nu m-aș teme. Partea proastă e că acum mă tem, pentru că ceva din lucrurile care stau să susțină lipsa de teamă s-a îmbolnăvit puțin. 

Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni

Monday, January 5th, 2009

    Acum două seri plecam de la firma unui bun prieten încredințată mie pe perioada în care nu se poate ocupa deloc de ea. I-am promis că îl ajut și fac lucrul ăsta din toată inima pentru că e unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut în viața asta pe care îi pot numi prieteni. Firma își are sediul într-o casă. Casa își are sediul pe o stradă. Strada își are și ea sediul în orașul de căcat pe care îl iubesc atât de mult încât nu cred că aș putea să îl schimb cu nici unul din multele orașe pe care le-am bătut la pas, le-am admirat și cam atât. De fapt, nu orașul e foarte vinovat de starea asta a lui, dar nu despre lucruri dintr-acestea vreau să scriu acum. Așadar, Sâmbătă seara plecam oarecum liniștit că Luni sunt gata cu tema pe care singur mi-am dat-o. În așteptarea taxiului am fost nevoit să intervin într-o dispută câinească tipic bucureșteană, rezultat al nenumăratelor campanii de ucis/chinuit/făcut pe dracu-n patru să mai amârâm puțin viețile unor ființe care chiar n-au nici o vină că nu suntem în stare niciodată să gestionăm omenește și rațional nimic. O cățelușă (chestia asta aveam s-o constat abia a doua zi) era bătută zdravăn de un pătrat de cățea (chestia asta o știam, făcuse parte din instrucțiunile legate de lucrurile de care e bine să mă feresc în apropierea sediului firmei prietenului meu). Evident, am intervenit gonind arătarea cu toată înțelegerea pentru ambele ființe din fața mea și minunându-mă de ce e în stare să facă vocea unui om.

    A doua zi am venit la birou destul de devreme pentru o zi de Duminică și destul de îngrijorat pentru soarta protejatei mele. Era tot acolo, am vorbit puțin hotărât să o hranesc și să am cât de cât grijă de viața ei. Acasă nu o pot lua. În apartamentul meu de trei camere mai locuiesc doi dulăi, unul cu voie, celălalt găsit acum 12 ani în scara blocului, luat în casă până o face ochi (că era mic de tot) și o trece iarna și de care n-am mai fost în stare să mă despart. Numai că după ce am descuiat ușa, m-am trezit cu ea după mine, urcând scarile și instalându-se în biroul minuscul pe care îl împart cu o colegă. Colega mea nu era încă acolo, de scos câinele afară, uite că n-am fost în stare să-l scot, dar știam că nu se va supăra foarte tare pe mine, ba chiar nu se va supăra deloc, are și ea un câine pe care știu că îl iubește tare și mai știu că datorită ei câinele care are acum nouă ani (uite domn’ teambuilding că știu ce merită știut despre oamenii din jurul meu!) trăiește și azi și încă bine pe bune.

    Așa a și fost. Adică s-a raportat la vietatea asta mică la fel cum am făcut și eu. I-am comandat câte ceva de la “La Mama”, a stat o zi la căldură și avem de gând să o ajutăm să-i fie bine câte zile o avea. Nici în firmă nu o pot ține, însă. Noaptea sistemul de securitate ar aduce instantaneu o armată de mascați ori de căte ori ar ridica vreuna dintre urechi sau ar încerca să verifice cu vârful cozii dacă e mai cald lângă calorifer sau acolo, la piciorul scaunului lângă care a stat toată ziua fară să scoată nici o vorbă. Am ieșit în curtea casei de câteva ori, noi la o țigară, ea la treburile ei cățelești, afara am descoperit că latră rău de tot și am mai descoperit că este o cățelușă inteligentă și veselă, în birou însă a fost de o cumințenie sfioasă greu de înțeles, care nu venea nici din vreo lipsă de curiozitate, nici din blegeala care te apucă atunci când dai de căldură. Spre seară, am realizat că a doua zi e Luni, vine toată lumea la birou și ideea că pot sta în aceeași cameră cu o ființă care nu e om, nu e nici măcar una dintre rasele acceptate de Federație, adică nici klingon, nici ferenghi, nici mai știu eu ce altă creatură rațională, va stârni un șir întreg de discuții legate de ea. Ei, dacă băieții deștepți ar fi scris în cărțile lor de management că datoria supremă a oricăriu funcționar e să accepte diferențele atât timp cât ele nu îi dau bătăi mari de cap… Dar uite că nici unul din băieții deștepți care scriu cărți de balet și bune maniere pentru funcționari nu a scris așa ceva. Așa că mâine am de înfruntat același gen de fețe înțepate pe care le-am mai privit atunci când am spus că eu nu merg în team building-uri și nu particip la parangheliile onomastice sau pricinuite de fel de fel de pricini. Nu le-am interzis, respect libertatea fiecăruia de a fi cum are chef, doar n-am participat. Și uite că ăla care nu e parte a marii familii are grija de un câine. Chestia cu nu putea să aibă grija de un om nu ține, că am și griji de-astea, chiar dacă nu-mi place să răzui cu cărămida pieptul meu păros. Nici despre cățelușa cu pricina n-aș fi scris pe-aici, dar presimt că nu o voi putea ține prea mult și scriu pentru că vă cer celor care citiți postul ăsta o mână de ajutor.

   În noaptea asta doarme afară. Mâine îi iau un coteț mișto de tot, cu tot ce-i trebuie în el. Ideea cu adăposturi și societăți de protejat nushce, nu îmi surâde deloc. Aici mai mult de șase luni nu o voi putea ține pentru că urmează să ne mutăm într-un bloc de birouri, iar pe lângă ostilitatea colegilor am de înfruntat și ostilitatea vecinilor care, am aflat azi de la o doamnă care locuiește în apropierea sediului nostru, vor să cheme hingerii pentru doi câini care s-au pripășit pe strada. Azi am descoperit că zonele acoperite de case au o și mai mică toleranță la lucruri care țin în mod fundamental de noi ca oameni decât cele acoperite de blocuri.

    Măi copii care citiți postul ăsta, eu cred că aici am probabilitatea cea mai mare să găsesc oameni care înțeleg că pe lângă propria lor ființă mai există și multe alte lucruri. Și de-aia vă rog să ajutăm cățelușa asta, cu sau fără cotețul ei și cu promisiunea mea că voi fi în continuare un sprijin pentru ea, să-și găsească un loc normal de trăit dacă tot a apucat să vadă lumina zilei. 

haiku

Saturday, December 13th, 2008

Gol de memorie

Clepsidră întunecata

Ca o gumă uitată în ghiozdan

haiku

Monday, September 29th, 2008

Zâmbești alb
Cu trupul de zâmbet;
Foșnet de pleoape

Natură moartă cu gumă de mestecat

Saturday, July 12th, 2008

    Sunt și zile dintr-astea… Când ai siguranța că lumea pe care o știai atât de bine o să dispară brusc. E ca și cum un copil s-ar apuca să șteargă cu guma strada din fața blocului și în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, șterge chioșcul  de la care îți iei dimineața țigările și în locul lui e nimic. Pe urmă șterge liftul și scările și ai senzația că nimicul ăsta care începe să te înconjoare te sufocă. Te gândești că așa s-ar simți un cosmonaut dacă ar ieși brusc în afara capsulei în care stă, numai că gândul ăsta nu e cine știe ce gând pentru că și acolo există ceva, o particulă la nushcâți kilometri cubi, pe când în jurul tău începe să nu mai fie nimic. Mai rău e când guma aia începe să șteargă pereții și dincolo de ei tot nimic nu e, iar când privești în jos, tot nimic în locul podelei. Tavanul e încă la locul lui și te gândești cu bucurie că dincolo de el o fi măcar vecinul pe care l-ai detestat că te-a inundat o viață întreagă. Aproape că îți dorești să reapară guma aia să poți verifica dacă e așa, dar uite că nu mai reapare nimic, ca și cum guma s-a apucat să se șteargă pe sine.

Vedere de copac

Tuesday, July 8th, 2008

    Așa a început ziua aceea. Cu cafeaua din rondul de la Unirii. Vii dimineața de tot și te cocoți la etaj, nu e nimeni, e vara, puținii trecatori de la ora aia se opresc cel mult la mesele puse în stradă, așa că nu e nici un pericol sa nu fiu singur în cafeneaua de la etaj. Nu am ințeles niciodată plăcerea de a sta la mesele din stradă într-un oraș în care praful se luptă din răsputeri să intre în compoziția aerului. Cred că prin selecție naturală o să evoluăm într-o specie care nu va mai putea trăi fară praf. La etaj e bine, nu e țipenie de om, pot merge direct la masa mea preferată, nu am privirea perturbată de funcționarii de multinațională care iși aruncă grabiți privirile pe laptopul pus pe masă ca un fel de simbol heraldic al apartenenței la castă, nici pe picioarele vreunei gagici bune rau ratăcita pe-acolo la o oră aberant de matinală, e unul din momentele zilei cand chiar am chef să stau singur cuc, față în față cu copacul din rondul de la Unirii pe care uite că habar n-am cum îl cheamă dar e un copac deosebit, ca toți copacii dealtfel, un copac martor al tacerii mele cu el în privire. Probabil că ideea de a ignora copacii, de a-i considera un fel de blocuri de beton verde puse în mijlocul străzii pentru cine știe ce scopuri bizare e una dintre chestiile care mă supără cel mai mult în orașul ăsta. Ca și chestia cu ura față de câinii maidanezi. Și dacă mai există oarece oameni care știu să îi privescă pe maidanezi ca pe un soi de frați mai mici da’ care uite că au învățat să treacă strada pe la trecerea de pietoni și știu când e semaforul verde, copacii au de cele mai multe ori conotația unui bloc de beton verde. Cred că ne-am obișnuit prea mult cu blocurile cenușii și o chestie din ADN ne spune că lumea ar trebui să fie altfel. Din amestecul ăsta, cred eu, a apărut ideea de bloc de beton verde.

    De la geamul la care stau, copacul din rondul de la Unirii îmi pare neschimbat, e același ca cel de vara trecută, mă bucur că l-au lăsat în pace și trebuie să mărturisesc că toată iarna m-am gândit la înfrunzirea lui de acum, am crezut tare de tot că nu a fost inventat planul de sistematizare care să îi ucidă și uite că minuea s-a produs, e acolo, e verde strălucește tot în lumina dimineții, numai că nu prea știu cum să vorbesc cu el. Și nu e din cauza geamului. Cu siguranță că geamul nu are nici o legătură cu tăcerea asta a lui legata de tăcerea asta a mea. Toată vara trecută am stat de vorbă și a fost tare bine. Acum are ceva din secvențele de final ale Eclipsei lui Antonioni. Mda… E un film tare vechi. Era tare vechi când l-am văzut și eu pentru prima dată. Eram în liceu și aveam ceva din snobismul cultural al oricărui adolescent. Mi-a trecut. Am uitat cam tot ce mi s-a întâmplat pe-atunci, dealtfel memoria mea are cam cinci ani și o chestie trebuie să mă impresioneze cu adevărat ca să o pot ține minte. Finalul ăla al Eclipsei lui Antonioni nu mi-a ieșit din cap. Ca și coaja zdrențuita a unui copac pe care l-am întâlnit într-o vară lângă Suceva. Ca și copacul ăsta pe care aș vrea să-l știu acolo în rondul de la Unirii, în fiecare an, dispus să schimbe o vorba cu mine chiar și prin geamul unei cafenele.

 

Despre Icar și felul în care a fost ciopârțit Soarele

Tuesday, June 17th, 2008

    Soarele stătea liniștit în locul lui de pe cer. Nu îi era nici bine, nici rău. Stătea și-aât. Cred că nici nu se gândea la cine știe ce. Era o după-amiază dintr-acelea care trec greu, pline de praf pe care îl simți în dinți și te gândești cu bucurie la apropierea serii. Privirea îi era ușor încețoșată de pâcla de nori care pluteau și ei liniștiți pe unde puteau, aidoma rufelor puse la uscat în balcon, dar mare lucru nici nu era de văzut în după-amiaza aceea plicticoasă, așa că după ce își aruncă un ochi așa, ca să nu zică nimeni că stă doar să taie frunze la câini, reveni la moțăiala cu care îl obișnuise întreaga zi.

    În după-amiaza aceea, ceva mai la sud-est de McDonald’s-ul de la Dristor, pe acoperişul unui bloc de opt etaje înfipt după cutremur în mijlocul unui fost sat de zarzavagii înghiţit de foamea de spaţiu a oraşului, stătea aburul unui gând încă neclar formulat, întrebându-se cum naiba se poate formula ceva într-o după-amiază atât de stupidă, lăţită incontrolabil peste oraş. Am tot văzut aburi de-ăştia de gânduri neformulate plutind peste blocuri de toate felurile, mulţi dintre ei rămân aşa ca smocurile de ceaţă de pe câmpia de la sud de Regensburg, adică nici nu zboară cine ştie ce, nici nu se diluează în aerul din jur, stau aiurea acolo şi mocnesc tot soiul de chestii, unele seamănă cu speranţele, altele aduc a raţionamente sau a sentimente de nefolosit. Numai că aburul ăsta de gând arăta altfel. Era foarte alb, nu avea nimic din textura unui curcubeu şi cred că ar fi fost foarte greu să împrumute ceva din curcubee pentru că nu plouase deloc în ziua aceea. Era foarte alb şi stătea neclintit acolo chiar dacă aerul fierbea uşor în jurul blocului încins de căldura zilei. M-am oprit să îl privesc şi imediat ceva din el mi-a spus că e un soi de gând zburător, că are ceva cercetător în el, un fel de ochi de gând sticloşi, mi-am spus, ochi de prădător puşi exact unde trebuie pentru a evalua corect distanţele. Era ceva straniu şi neliniştitor în felul în care privea gândul acela, ceva gata să iasă din liniştea lui absolută şi felul ăsta încordat al liniştii în care aburea el acolo m-a oprit să văd mai mult să înţeleg ce mă atrge atât de tare în felul lui minunat şi înfricoşător de a fi al său.

   Gândul care fumega desupra blocului şi privirea mea care în lipsă de orice ţintă se oprise în ziua aceea acolo s-au întâlnit, oarecum degeaba, sunt şi întâlniri dintr-astea care nu duc nicăieri şi de-aia nu prea cred eu că lucrurile se întâmplă întotdeauna cu un rost precis, ar fi mult prea simplu aşa, de obicei lucrurile se petrec fără vreo noimă anume, treci pe lângă un bloc sau pe lângă un copac sau pe lângă un om şi fără nici un fel de semn cât de cât de înţeles viaţa ta o ia către o direcţie pe care nu ai fi întrezărit-o. În jurul meu, pustiul prăfos de după-amiază pe care nu mai ştii cum să o treci mai repede, populat de câţiva oameni, câini vagabonzi şi umbre de copc se tot chinuia să întindă la limita nervilor timpul. Exact în clipa aceea, exact atunci când pielea orei stătea să pocnească de maldărul de timp adunat sub ea, smocul de gând izbucni plin de rotiri multicolore unele mai leneşe, altele vibrând ca o coardă de violoncel, unele îmbrăcându-se în focuri de aurore boreale, altele dezbracându-se în alb de lună plină şi îşi începu urcarea spre o ţintă pe care mi-ar fi fost greu să o desluşeşc. Ceva din mersul său spre cer îmi amintea de felul în care plecau astronauţii spre Lună pe vremea când eram copil şi stăteam cu răsuflarea tăiată lângă tata neîndrăznind nici măcar un “de ce?” dintr-alea cu care îl sufocam pe bietul om. Mersul gândului era un fel de desprindere de gravitaţie, la început foarte înceată, fără a anticipa nimic din iuţeala de mai târziu. Mă gândesc că poate şi felul în care ţâşnea din aburul care fusese până nu demult îmi amintea de asta.  Era un vârtej ciudat care luase Soarele pe nepregătite și țâșnea spre el ca un soi de împresurare a Soarelui cu gânduri. Era ca o tornadă de gânduri care spunea că de mâine nimic nu va mai fi la fel.

    Ai văzut că există şi zile dintr-astea în viaţa unui om? Te trezeşti absolut normal, ca în fiecare zi de dinainte, dar ştii sigur că în ziua aia pe care o începi se va petrece ceva neobişnuit de altfel, că nimic nu va mai fi la fel şi gândul te duce la succesiunea de sori din vechile credinţe mayaşe, Soarele pe care îl ştiai atât de bine va fi ucis azi, în locul lui va răsări un altul, habar n-ai cum va mai fi şi ăla, nici măcar nu ştii dacă te vei bucura sau dacă va fi un Soare trist şi apăsător şi ţi-ai dori să nu se întâmple nimic, ţi-ai dori să rămâi luminat de acelaşi Soare, numai că pentru asta, se ştie, trebuie să poţi sacrifica ceva, aşa cum învăţaseră toţi tipii ăia din america precolumbiană că se cuvine să facă. Te întrebi ce, te scotoceşti prin buzunare, acolo unde îţi puseseşi gândurile de rezervă pentru situaţii dintr-astea, te uiţi la ciclonul de gânduri care urcă ameninţător spre Soare şi te gândeşti că poate ai noroc, poate că ceara de pe aripile alea de gând se va topi şi ele, gândurile, se vor răsturna pe străzile lăturalnice ale cartierului, cu borduri proaspăt schimbate, îţi doreşti să le vezi acolo, cu tâmpla lor de gând zdrobită de bordură, îţi doreşti să rămână acelaşi Soare ca cel de ieri, numai că prin buzunare nu ai găsit nimic de sacrificat şi nu-ţi rămâne decât să aştepţi.

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Spațiu înfrunzit
Distilare a pamântului
Cojit de coajă

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Cu umbra ta verde
Cu părul privind
Soarele de pe pereți

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Cântec
Înălțat ca un fum,
Împletit în părul tău

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Pentru arcuirea
De sunet
Mirosind alb ca Luna

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Te privesc
Prin mine
Semn după ploaie

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Lună geamănă
Inundă deşerturi
Cu lipsire de somn

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Cu dinți albi
Răsuflând nisip
Venirea de nimic mă privește

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Eclipsă de mine
Acoperire
Cu umbra ta

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Împărțire la doi a secundei
Tocmai pentru că părea
O imposibilitate

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Am deschis fermoarele
Din pielea ta
Ca ușa unui cort de munte

Întâlnire de Înger

Sunday, April 27th, 2008

    Ce ai face dacă într-o dimineață, ieșind din bloc să mergi la treburile tale, te-ai trezi cu un înger căzut în gradina din față, aia căreia i-a pus primăria un gard nou vopsit în verde? Noaptea a fost destul de rece, a bătut vântul, chestia asta o știi sigur pentru că nu prea te-a lăsat să dormi nici frigul din casă, nici teama că îți poate lua rufele puse la uscat în balcon, ți s-a mai întâmplat lucrul ăsta acum câteva luni, și te-ai tot perpelit așa ascultând ploaia și vântul. Acum ai dat buzna pe ușa blocului să ajungi repede la metro, să nu întârzii la servici, să nu scapi cumva trecerea șefului în drumul său glorios către singurul birou care are o ușă și pereți și seamănă cu o casă normală într-un câmp de blocuri. Numai că în fața ta, dincolo de asfaltul ciuruit de trecerea vremii e un înger, ghemuit oarecum nefiresc, cu fața de nedeslușit în tufa de trandafiri pusă de vecinul de la doi. Ăsta de când i-a plantat acolo stă toată zua cu ochii după copiii care se joacă prin jurul scării și țipă ca din gură de șarpe ori de câte ori vreunul mai trimite câte o minge amenințătoare spre grădină. Te gândești că ghemuirea aia nefirească vine de la ariple desfăcute larg, într-o ultimă încercare de desprindere din tufa de trandafiri care stă acum înfiptă cu toți țepii ei în carnea lui ușor bronzată ca bronzul de solar când se învechesc tuburile și ăia le mai țin puțin că au de dat o grămadă de bani pe cele noi. Știi sigur că în fața ta e un Înger adevărat, nu e nevoie să te ciupești pentru asta, te-ai trezit de-a binelea, ai făcut dușul, ți-ai băut cafeaua și dacă ți s-a mai întâmplat să mai visezi că ești sub duș, chestia cu băutul cafelei n-ai visat-o niciodată, așa că e un înger adevărat. Și nici măcar nu e de-ăla leșinat și bondoc de tradiție barocă, pare că vine direct dintr-un ev mediu cu cavaleri în armură, ai impresia că i-ai văzut și ochii și că nu erau spălacituri ca în picturile murale cu îngerași, erau ochi negri, pătrunzători, dătători de curaj ca un fel de strigăt de victorie.

    Primul gând care îți dă prin cap e să spui “Ia te uită, un înger în grădina blocului…” și să mergi mai departe spre birou, în definitiv, nu e treba ta, de-aia plătești impozite locale, să se ocupe Primăria de chestia asta, are o grămadă de servicii de urgență, pe urmă îți dă prin cap să suni la 112 și imediat te gândești că asta ar fi cea mai mare tâmpenie, ce să le spui, că în fața blocului e un înger, te-ar râde și curcile, ai citit că ăștia au acum și nushce serviciu de localizare, te mai și trezești cu ei pe cap să îți dea amendă că induci serviciile de urgență în eroare. Să suni la mama. E la pensie, are timp, o poți lăsa pe ea să se ocupe de chestia asta cu Îngerul și să pleci la servici că uite că deja e foarte târziu. Da’ cum să-i spui așa, pur și simplu ”Mamă, am găsit un înger și habar n-am cum să procedez”. Știi că reacția ei ar fi promptă, s-ar pune pe plâns că ea te-a crescut și tu uite în ce hal ai ajuns și ce tâmpenii îți dau prin cap. Mai bine nu. Mai bine suni la vecini. Încerci să-ți amintești ce vecini ai, îi treci pe toți prin fața ochilor, nu reții nimic care ar ști ce e de făcut în situația asta, te uiți la ceas, e chiar foarte târziu, te uiți la Îngerul ăla, e chiar foarte real, are tot ce bănuiești că trebuie să aibe un înger, are aripi mari, puternice, uimitor de albe cu un abur de lumină argintie care îl învăluie cu totul, are o respirație de înger, ca un somn luminos de copil, are o julitură pe tâmpla stângă, asta te face să banuiești că vântul din noaptea trecută l-a izbit de bloc, te gândești automat la tragedia de la World Trade Center, te gândești că aici a fost însă altceva, Îngerul venea probabil cu vreo trabă sau trecea pur și smplu pe acolo, blocul e în picioare, totul pare la locul lui și ai brusc o stare de bine, îți dă prin cap să îl iei acasă să fie un fel de Înger numai al tău, când erai copil mama îți tot spunea de îngeri păzitori, iei telefonul, cauți în agendă numărul mamei. Mai bine nu. Nu. Evident, nu ar corespunde nici unei viziuni de viitor a părinților tăi chestia asta cu Îngerul. Ei vor să te vadă la casa ta, cu un om normal lângă tine, cu o liotă de nepoți într-un apartament de patru camere în Drumul Taberei, cu o mașină cât de cât mișto, cu un serviciu bun cu multe zile libere și salariu baban, ce treabă au ei cu Îngerul peste care ai dat? Te uiți la ceas, e târziu de tot, oricum nu mai contează că ai întârziat, mai bine mai stai puțin și te uiți la Îngerul din grădina blocului, știi sigur că nu vei mai întâlni nicodată așa ceva și te gândești că merită să mai stai acolo puțin să te uți la el. Îngerul zace nemișcat, ai certitudinea că nu e mort, altfel nu ar respira și nici nu crezi că e posibil ca un înger să moară că s-ar prăbuși tot eșafodajul speranței în care trăiește omenirea. Chestia asta cu speranța te face să zâmbești, de oarece timp încoace singurele speranțe pe care le-ai avut au fost să te poți trezi la timp, să poți prinde metroul la timp, să nu-ți dezamăgești șefii, mama, iubirile din ce în ce mai trecătoare, să nu dezamăgești pe nimeni în general, la tine te-ai gândit ceva mai puțin decât o făceai cu ani în urmă, pentru că nu prea ai avut timp pentru asta, poate doar înainte de culcare și nici atunci cine știe ce, oricum e ok și e greu să îți imaginezi că poate fi altfel. 

   Și dacă o fi chiar Îngerul tău? Ăla de care îți vorbeau ai tăi în copilărie. Dacă venea la tine să îți alunge vreun coșmar și o rafală de vânt l-a izbit de bloc iar tu treci pe lângă el așa, pur și simplu, doar ca să nu se ia șeful de tine că ai întârziat. Te gândești la fața pe care ar face-o șeful dacă i-ai spune că ai întârziat pentru că în fața blocului, cu capul în tufa de trandafiri plantată de vecinul de la doi zăcea un înger și ție ți-a dat prin minte să nu îl lași acolo și să mergi la ale tale ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îți amintești de un cântec al lui Nightwish, să tot fie doi-trei ani de atunci, îl fredonezi ușor, parcă-parcă l-ai lua acasă și gândul ăsta te îngrozește, ce ar spune vecinii, cunoscuții, ai tăi mai ales dacă ai face așa ceva, cum ai putea da ochii cu ei fără să îți vină să explodezi de bucurie și să le spui așa, într-o doară, “Știți, am un Înger acasă” și ei să îți răspundă simplu “Bravo. Și unde îl ții?” iar tu să le spui că stă toată ziua pe un scăunel din bucătărie și îți umple casa de lumină. Zâmbești la gândul că ăia de la compania de electricitate ar muri de oftică să știe chestia asta, tot de oftică ar muri și madam Ionescu de la parter că n-are și ea așa ceva și îți dai seama ce scandal ar face dacă l-ai duce acasă, e plin de sânge și ai murdări cu el toată scara blocului, că tocmai ai vazut-o plecând pe femeia care face curățenie.

    L-ai adus în casă până la urmă, te gândești că i-ar prinde bine o gură de apă, după aia îți aduci aminte dintr-un film că nu se bea apă după operație, întâi trebuie să se oprească hemoragia și nici măcar nu știi dacă îngerii ăștia beau apă, te gândești la ce-or mânca, nu pricepi de ce nu intri în panică, îți dai seama că nu ai avut nici o treabă cu panica de când e Îngerul pe-acolo, e bine, pleci spre birou, l-ai pus chiar pe scăunelul ăla din bucătărie, te întrebi dacă o să-l mai găsești acolo când te întorci deseară, parcă începe să-ți fie dor de el și îți zici că o să îl ții până mai prinde puteri să poată pleca la treburile lui îngerești și te gândești că ai vrea să îl vezi vezi acolo, pe scăunelul din bucătărie, toată viața… Și dacă totuși o să-l ții, ce o să-i spui mamei, vecinilor, autorităților, lumii? Și dacă o să îl rogi să plece, ce o să mai rămână pe scăunelul ăla din bucătărie și cum o să fie viața ta de acum înainte? A venit metroul, e târziu, ce naiba îi spui acum șefului?