Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

haiku

Friday, April 18th, 2008

Sferă de rubin
Zvâcnind în mintea mea
Pată de sânge pe obrazul meu

haiku

Friday, April 18th, 2008

E noapte.
O lumânare
Încălzește deșertul

haiku

Thursday, April 17th, 2008

Deschide-mi
O ușă aurie
Lasa-mă să locuiesc în ochiul tău

haiku

Thursday, April 17th, 2008

Cuvânt vertical
Foc de artificii
Translație de ghilotină

Scurtă descriere a grădinilor Semiramidei

Sunday, April 13th, 2008

    La o primă vedere, eşti convins că tot ceea ce se întâmplă e un simplu miraj, că vine de undeva de departe din trecut, exact ca imaginea unui quasar, te îndoieşti sincer că eşti în locul acela, noaptea trecută acolo era duna de nisip roşu, eşti foarte sigur de chestia asta, te ciupeşti, doare, mai încerci încă o dată, te gândeşti că este cu siguranţă un vis nevisat în care te ciupeşti ca prostul, te gândeşti că oricum nu are foarte mare importanţă, te adaptezi.

    Ceea ce există acolo chiar necesită o adaptare. Este în primul rând un lucru foarte practic ce ține de dilatarea pupilei ca să-ți încapă în ochi tot ceea ce e de văzut cu văzul, este apoi un soi de migrație a gândului de la nimic la un soi de tot sferic pe care îl simți și gândești simultan cu toate simțurile și gândurile. Deșertul înflorește greu, ai convingerea asta bine țintuită în tine, habar n-ai cât poate dura, te uiți întrebător spre scarabeu, numai că nu prea mai ai cum să-l vezi pentru că e prea multă stralucire în jur, ca și cum toți pomii și izvoarele din jur ar fi făcuți dintr-o lumină colorată, din bucăți de curcubee decupate cu forfecuța de unghii și lipite acolo de un copil. Asta face și descrierea atât de anevoioasă. Mă gândesc că sunt un om norocos, am păstrat mult în mine din copilul care am fost și uite că m-am prins că bucățile alea de curcubee au fost tăiate cu forfecuța de unghii și lipite în felul ăsta de care mă pot bucura acum, nu mai am nici o dificltate să răspund cu “bine” la întrebarea ”ce mai faci”, doar mi se mai întâmplă să mai cutreier străzile orașului aiurea, în așteptarea trecerii timpului către secundele în care totul se dilată până la vârsta Universului, orașul e și el haios cu zâmbetele lui de neoane colorate, cu stopurile mașinilor din față, cu taximetriști care te-ar duce oriunde numai la destinație nu, începi să devii încrezător în faptul că nu e un joc pe calculator, că deșertul a explodat în grădina asta, simplu, fără să te fi anunțat dinainte, exact în clipa în care venea seara și știai că o să treci de la răsuflarea fierbinte cu miros de scorțișoară la cea cu miros de fulgi de zăpadă, te bucuri că e atât de simplu totul, că orașul e complicat doar pentru taximetriști, vezi fiecare bucățică de porțelan colorat din poarta Iștar, te apropii de ziggurat, merge, e mișto și ăsta, și știi precis că totul e dincolo de el, că acolo e locul în care trebie să ajungi, ca un fel de loc al tău, diametral opus dunei de nisip roșu, ca un fel de altă direcție geografică.

    Exact înlocul acela, diametral opus, ca un fel de altă direcție geografică se află cea mai nepotrivită plantă pentru grădina asta. Nu are nici statura maiestoasă a arborelui de beton și sticlă cu frunze de neon prin care mișună tot felul de tipe sexi în felul lor sobru ca ciocolata cu tot felul de chestii mișto în ea de care te prinzi abia după ce ai mușcat o dată, nu are nici frivolitatea aia mișto și ea a lumii cu străliciri de spot sau cea a iureșului ca un vârtej argintiu sau cea în care asuzi din greu în sala de fitness pentru senzația aia extraordinară de după. Planta asta nepotrivită se numește Floarea roșie de mac, e departe de centrul grădinii ăsteia și eu cred că e nedrept că e așa pentru că am uzit că tot cee în jur e așa datorită ei, că fără ca ea să apară lumea ar fi fost luată în stăpânire de dunele de nisip roșu, că fără ca ea să apară timpul săar fi divizat între cel de răsuflare fierbinte și cel de întindere de gheață. Îmi zic că nu am nici un drept să judec nimic și ceva îmi spune că se face timpul să ajung și acolo, în locul în care a început înflorirea asta a deșertuli, că e suficient să descriu o floare roșie de mac pentru că totul se recompune, ca un soi de fractal în jurul ei.

    Și uite că cmai acum când încerc să scriu ceva despre ea, îmi dau seama că e foarte greu. Păi ce naiba să scrii despre tot? Aș putea spune ceva despre înfățișarea florii ăsteia care seamănă perfect cu cea a oricărei flori de mac, doar că atunci când o atingi are un fel de tremur ușor,  ca un fel de a se înfiora aproape electric, ca un fel de dilatare a porilor pentru a respira totul altfel, ca un fel de trecere de infiorare de pădure de black-hole-uri. Floarea asta roșie de mac are miros de ochi aurii și oricât de ciudat pare gândul ăsta are câteodată un fel de a privi așa, chiar dacă regnului vegetal nu i-a fost dată puterea de a privi spre miezul lucrurilor. Floarea asta roșie de mac are un fel puternic de a crea vârtejuri amețitoare și grote de singurătate căscate în aerul serii și un soi de lumină albă și cinstită care nu seamănă nici cu o aură și nici cu un torent, dar te inumdă e peste peste tot, e grădina însăși.

    Am depus această mărturie, pentru a sta semn tuturor că grădina asta chiar există. Mie mi s-a întâmplat să o găsesc undeva între insula lui Circe și destinația următoare despre care nu știu mare lucru. Am uitat până și numărul de telefon de la call-center-ul Atenei, nu am la mine sextantul și aici unde sunt nu existănici un fel de acoperire GPS. Tot ce pot spune și pune în sticla asta de Porto și arunca în mare este că locul acela există cu adevărat.

   

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Atingere a palmei:
Dâră de suflet
Ca un semn de sărut

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Cod de bare
Suprapunere de mâni
Suprapunere de aură

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Doză de suflet
Indivizibilă la cuvinte.
Genele intersectează ceasornicul

Deșertul e întotdeauna roșu

Wednesday, April 9th, 2008

    Ai renunțat să mai mergi într-o direcție oarecare. Oricum, toate direcțiile duc spre nicăieri. Ideea cu respiratul nu e nici ea cine știe ce idee. Dacă e zi, suflarea ta e fierbinte și simți felul ăla ciudat cu miros de scorțișoară în care respirația ta îți arde barba, scarabeul și-a reluat drumul lui imperturbabil, îl vezi dând din coadă, ca un câine vesel, căutându-ul pe următorul de adus în deșert, are între coarne un Soare, roșu, fierbinte, nou-nouț, ala al tău stă pravălit peste tine, dogoritor, de nestins, îți crapă încet pielea, dar nu simți mare lucru și intuiești că înăuntru nu mai e nimic de protejat cu pielea aia, poate să crape, în definitiv, așa a crăpat ea și alaităieri și în afară de durerea cu care te obișnuiești, devine o chestie normală, nu ți s-a întâmplat cine știe ce, ai dat mâna cu toată lumea, le-ai zâmbit la fel, ai spus ce aveai de spus, scris ce aveai de scris, totul e în aceeași ordine universală indiferent de felul în care se mută acul peste statistici, la “Ce mai faci?” tot “Bine” răspunzi, ai reflexele ok, ai putea crede chiar că așa e normal. Dacă e noapte, suflarea ta e rece și simți felul ăla ciudat cu miros de zăpadă proaspătăîn care respirația ta îți arde barba, scarabeul are irizări de lună, e minunat, e departe de tine dar îl vezi așa, minunat cum e el, habar n-ai ce caută, știi sigur că nu pe tine, tu ești deja în punctul în care toate direcțiile sunt convergente, nu pleacă nimic de aici, îți privești pielea albă, lipsită de orice urmă de bronz, refăcută pentru ziua de mâine, și asta devine o cheste normală, face parte din același film, pentru asta sunt buni prietenii, să stea cu tine în jurul unei mese de cafenea, să îi imbibi cu tot răul care îți e în timp ce ei te bandajează cu frunze de laur, cu ei e mai complicat, nu le poți spune “Bine” când te întreabă “Ce mai faci?”, au și ei prostul obicei să te întrebe chestia asta, aici chestia cu statisticile nu ține și abia aștepți să înceapă iar să dogorească soarele ăla transformat în praf de nor. Și s-a făcut din nou zi și s-a făcut din nou noapte.

    În Deșert nu există Stele Polare. Ele sunt în cealaltă parte a Pământlui și e atât de mult Pământ până acolo că te lași păgubaș. În Deșert nu se moare, moartea e de cealaltă parte a Pământului și ea, atât de departe încât o poți atinge cu mâna.

haiku

Wednesday, April 9th, 2008

Arcuirea alba a mirosului de tine
Bate timpanele
Unul câte unul

haiku

Wednesday, April 9th, 2008

Crâng de sori
Pravaliți peste mare
Aruncare de pierte

Intrare în deșert

Monday, April 7th, 2008

    Intrarea în deșert se face în foarte multe feluri. Vine, de exemplu, un scarabeu stralucitor, cu irizări violete, habar n-ai cum îl cheamă, îl poate chema Spaimădenecunoscut sau Spaimădeviitor, habar n-ai, te uiți la el neputincios cum vine lătrând și dând vesel din coadă și brusc îl vezi așa cum e el, scarabeu, rostogolind sfera de foc a Soarelui, crezi că vine așa pentru un răsărt minunat, da’ uite că ceva îl face să piardă controlul lunecării de Soare pe cer și sfera aia de foc se năpustește peste tine, te arde exact acolo unde te lumina, de acolo începe arderea ta de tot ca o jertfă a ta de ardere de tot de sine pentru un zeu neinventat. E foarte ciudată arderea asta… Nu ridică nici o coloană de fum, nu are nici un miros, nu se vede cu nici unui văz, e ca un fel de implozie de bulgăre de zăpadă și te întrebi cum de te găndești la bulgări de zăpadă cu Soarele ăsta prăvălit peste tine. Când deschizi ochii, vezi doar nisipul roșu și fierbinte ca o priveliște polară, Steaua Polară e ascunsă în noaptea polară, noaptea polară e ascunsă într-un gând rece, gândul e ascuns nicăieri, e un fel de joc de-a v-ați ascunselea fără jucători în mijlocul sălii de judecată pustii de jurați și te gândești că dacă apuci să spui un cuvânt el va fi în secunda următoare mușcat de ecoul de cuvânt și uite că ai gura plină de cuvinte de-astea mușcate de ecourile lor, e greu să deznozi ceva coerent, e greu să vezi un drum prin deșertul ăsta de nisip roșu, ca un peisaj boreal în care Steaua Polară nu îți e de nici un folos pentru că toate direcțiile sunt spre duna aia de nisip roșu.

haiku

Monday, April 7th, 2008

Roșu sferic
Inghețat în secundă
Ca o ploaie acidă

haiku

Monday, April 7th, 2008

Șarpele de foc
Cască grote în aer.
Gura îi duhnește a deșert

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Îngerul privirii mele
Își schimbă culoarea
Cu fiecare bătaie de aripi

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Caut timp
Într-o clepsidră
Pe care nu o întoarce nimeni

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Tremur de floare
Cutremurare de rădăcini
Soare pe linia orizontului

Despre adevăratul nume

Friday, April 4th, 2008

    Când Isis a aruncat asupra lui Ra cele 64 de boli, Soarele nu a mai răsărit. Și Pământul a devenit un loc trist și sterp, nimic din ce era statornicit să se întâmple nu se mai petrecea, până și zeii nu mai știau de rostul lor. Isis care, în mod normal, era o tipă destul de ok se pusese să facă un șarpe din pământ amestecat cu salivă pentru a-l îmbolnăvi pe bietul Ra. Și, se vede treaba, chestia asta îi ieșise de minune. Zeii Egiptlui, copleșiți de spectacolul dezolant al nerăsăritului de Soare, au înduplecat-o până la urmă pe Isis să prepare un soi de antidot și să îl readucă pe Ra în lumea care avea atâta nevoie de el. Sincer să fiu, cred că Isis gândise totul până în cele mai mici amănunte. Pentru că în clipa în care antidotul era luat, ea trebuia să îl strige pe Ra pe adevăratul său nume și lucrul ăsta era pentru Isis extrem de important. Pentru că cine îți știe acel nume, are puteri magice asupra ta. 63 de nume au fost cele rostite de Ra, 63 de încercări zadarnice au fost. Cu greu, Ra a mărturisit numele lui cel adevărat. Și Soarele a răsărit din nou, dar nu a mai fost niciodata același Soare.

    Mi-am amintit de povestea asta, zilele trecute, când am fost strigat pe adevăratul meu nume. De către cineva care nu avea cum să îl știe. Pentru noi, pentru oameni, numele ăsta e de multe ori cel pe care îl rostește cineva foarte drag în copilărie. Și așa rămâne el în noi, nu mai iese de acolo chiar dacă cel care l-a rostit nu mai e demult. E numele cu care ne identificăm. E cel pe care îl recunoaște sinele nostru ca fiind al său. E ca și cum cineva îți atinge sinele cu mâna. Strigarea lui e un fel de acces direct la sine. Strigarea lui poate să vindece sau să ucidă sau să te ia cu totul sub control, sau toate trei la un loc poate să facă strigarea lui.

    Eu cred că cei care nu au un nume de-astă sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Ei au avut întotdeauna numele pe care îl dețin autoritățile, e simplu de tot, toți îi strigă așa și și-au dezvoltat un soi de sistem imunitar. Numele ăla e doar un identificator. Până la sine, e cale lungă, sunt multe alte straturi din noi identificate așa, e ok. Poți ajunge un foarte bun funcționar de multinațională în felul ăsta, urci fără probleme toate scările ierarhice, poate ajungi chiar in bord, e super!

    Eu cred că cei care au un nume de-ăsta sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Ei au o cheie către sinele lor și dacă o încredințează cui trebuie, cheia aia poate deschide multe uși minunate. Oamenii care au un adevărat nume sunt oameni cu firewall. E greu să ajungi la ei, e minunat să treci dincolo de peretele de foc. Pentru că ei locuiesc mai mult pe-acolo.

    Da’ uite că vine cineva și te strigă pe adevăratul tău nume, apare de nicăieri, e dincoace de firewall și tu ce poți spune altceva decât “Da’ pe tine cum te cheamă?”

haiku

Friday, April 4th, 2008

Glob de cristal
Plin de privire
Sferic de atingerea ta

haiku

Friday, April 4th, 2008

Mă tem să nu te uit
Să nu te rătăcesc prin buzunare
Să nu te găsesc într-o icoană