Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

haiku

Friday, April 4th, 2008

Coloană sângerie
Coloană de fum
Sclipiri de tine

haiku

Friday, April 4th, 2008

Ore de depărtare,
Rotunde ca o perlă
Ucigașe ca o perlă

haiku

Friday, April 4th, 2008

Împroșcat de sângele luminii
Mă nasc din tine
Cu ochii larg deschiși

Pentru tot ce nu încape într-un haiku

Wednesday, April 2nd, 2008

    Am tot fost întrebat ce e chestia asta cu haiku-urile în blogul meu. Și mărturisesc că nu știu. Știu doar că ele îm apar brusc în minte, atunci când timpul începe să-și pună sieși frână, până când clipa seamănă cu un an sau cu o viață de om. Și mie mi se pare că așa arată clipa aia, cu vorbele puse așa, una după alta, cu tipicul aproape rigid al unui haiku. Uite că până și pentru felul meu de-a fi s-a inventat un șablon. Numai că haiku ăsta e un fel de atom de clipă dilatată la maximum, atât de rezistentă la orice încercare de a o divide încât șablonul numit haiku e tocmai de-aia așa. În afara blog-ului ăstuia nu am mai scris nicăieri, niciodată un haiku. E prima dată când mi se întâmplă să scriu așa și e prima dată când nu elaborez nimic în felul de a scrie. Sunt cuvinte care pur și simplu se așează în felul ăsta în mine. Așa le simt eu cu simțurile și nu le gândesc nicidecum cu gândul. Și mă bucur că e așa și mă bucur că lucrul ăsta mi s-a întâmplat pur și simplu, fără să îl caut în vreun fel, că a venit într-o zi peste mine, mi-a deschis ușa și mi-a spus “hai încoace, că mie îmi place să trăiesc totul în felul ăsta direct, clar, pur și simplu, fără filosofii și diplomații”, iar eu am intrat pe ușa aia deschisă pentru că am știut că s-a deschis pentru mine, am intrat fără să mă gândesc la nimic, exact așa cum merg pe stradă, punând pas după pas, privind înainte pentru că nu am nici un motiv să mă uit în jos. Așa am ajuns eu în lumea dilatării timplui în așa un hal încât clipele alea devenite cât o viață de om nu se mai puteau împărți la nimic. Nici măcar la ele însele. Așa am început să spun povestea lor în cuvinte care nu se mai pot împărți la nimic. Nici măcar la ele însele.

    Da’ uite că dincolo de ușa aia am mai dat de o ușă și s-a deschis și ea spre mirarea mea, pentru că nu am crezut ca sunt vrednic să trăiesc tot ce e de trăit acolo. S-a deschis la fel de neașteptat, nici măcar nu știam că ea există în acel loc, în definitiv atunci când ești înconjurat de atâtea lucruri minunat de înalte sau copleșitor de frumoase sau triste ca un hău sau exuberant de vesele, e foarte greu să vezi o ușă. Acolo am descoperit că există, nici nu știu cum să le spun, stări le-aș spune, pentru care nu s-au inventat vorbe de vorbit cu ele, nu există nici măcar ideograme sau pictograme pentru a le privi cumva cu privirea, pentru că, nu știu nici eu de ce, dar cred tare de tot că e așa, foarte puțini oameni au avut norocul de a le trăi. Iar cuvintele și semnele, se știe, au fost făcute pentru a comunica lucruri cunoscute de toți și cunoscute de toți în același fel.

    Chiar nu am habar cum de-am avut eu norocul ăsta, fără să fac, din nou nimic, nu știu cum de m-am pomenit cu ușa aia deschisă dintr-odată, cum de m-am pomenit așa în locul numit nicăieri, cum de am aflat eu că nicăieri există cu adevărat și uite că poți umbla pe acolo așa cum ai fi umblat prin grădinile suspendate ale Semiramidei. Mă exist acolo și iată ca nu pot spune nimic cu vorbe, nici cu semne, nici cu haikuri. Pentru că acolo totul e făcut dn priviri care nu pot fi povestite sau privite nici măcar cu privirile prelungi ale stelelor și din bătăi de inimă care nu pot fi bătute nici măcar de aripile de fluturi și din atingeri de suflet care nu pot fi atinse nici măcar de marginile de curcubee. Ele nu mai încap într-un haiku, ele dilată clipa la toată istoria Universului și pentru că despre ele nu am cu ce povesti, îmi cer iertare…

Roşu şi verde

Wednesday, April 2nd, 2008

    Îmi plac macii roşii. M-am prins chiar azi de lucrul ăsta şi îmi e destul de greu să scriu despre altceva. Îmi plac pentru că nimic nu poate egala fragilitatea lor puternică. Nu, nu e un paradox, macii roşii chiar aşa sunt. Fragili şi puternici în acelaşi timp. Felul minunat în care se unduiesc, în care freamătă ca buzele în aşteptarea unui sărut, îi face să fie aşa. Macii roşii cred despre ei că sunt nocivi, că inocenţa lor poate face rău, că pot crea dependenţă şi în mintea lor dependenţa asta ar putea fi ceva rău, pentru că, se ştie, macii roşii sunt cele mai libere flori de pe Pământ. E drept, şi cred că pot depune mărturie pentru asta, macii roşii crează dependenţă. Dar nu aia pe care o cred ei sau noi, oamenii obişnuiţi. E o dependenţă mult mai puternică şi mult mai subtilă. E dependenţa privitului lor, a trecerii uşoare a mâinii peste petalele lor, a vorbitului pe îndelete şi pe nesăturate cu ei. Pentru că fragilitatea asta a lor îi face minunaţi, te face să vrei să le fii tulpină, te face să vrei să fii tot ce vor ei, pentru că, se ştie, macii roşii sunt cele mai libere flori de pe Pământ.

haiku

Wednesday, April 2nd, 2008

Departe de tine,
Norii
Taie Luna în două

haiku

Wednesday, April 2nd, 2008

Petală de mac roşu
Ca un freamăt
Ca un vârtej ameţitor

haiku

Tuesday, April 1st, 2008

În așteptarea ta,
Soarele picură încet
Fire de nisip

haiku

Monday, March 31st, 2008

Atingerea,
Cu sunetul ei aspru
Cu penele impodobite cu priviri

haiku

Tuesday, March 25th, 2008

Dimineața,
Cineva șterge cu guma
Curcubeele ridicate către tine

haiku

Saturday, March 22nd, 2008

Ies din lumină
Înfășurat în părul tău,
Ca un fluture cu aripile ude

Anagramă în Re Major pentru seară de Joi

Saturday, March 22nd, 2008

    Câteodată ecoul vine de unul singur și mă mușcă de gleznă. Are dinți lungi, fini, albi, îi văd bine de tot, mai ales după apusul Soarelui. Pot anticipa în felul ăsta ficare izbucnire de confetii cenușii făcute parcă în adins să filtreze lumina aia albastră pe care nu o mai văzusem demult. Pulsând cu fiecare bătaie a inimii, ca ochiul tăcut al unui uragan, lumina aia ireal de albastru se ridică. Știu că nu e nimic nou în Walhalla, doar că seara, iarba devine neagră, seamănă cu asfaltul orașului care se năpustește vesel arătându-și dinții de neon, îți țin mâna ca pe un schimbător de viteze, ca pe o inimă care pulsează lumini albastre, oprim puțin, a înflorit un cireș, unul din cei foarte mulți, știm că echinocțiul e undeva pe-aproape, întinzi o mână ca o aripă, întind o privire ca o schelă de clopot.