V-ați gândit vreodată cum ajunge președintele unei companii președintele acelei companii? Răspunsul corect, adică cel pe care orice om serios și cu scaun la cap îl va da, este că adunarea generală a acționarilor sau bordul directorilor îl numește acolo pe baza unor criterii pe care le-a stabilit anterior. Bordul directorilor, la rândul său, este în general numit de către adunarea generală a acționarilor sau, în state ca Germania, de către consiliul de supraveghere format în proporție de 50% din persoane numite de către adunarea generală a acționarilor și în proporție de 50% din reprezentanții salariaților. Acestor oameni li se pune la dispoziție o putere colosală pe care teoretic ar trebui s-o folosească în slujba companiei de care sunt, de cele mai multe ori legați doar printr-un contract pe termen limitat eventual cu obiective care acoperă în timp durata mandatului. În momentul în care compania este uriașă, acțiunile sunt atât de divizate încât un pachet de 1% poate reprezenta o concentrare majoră de acțiuni în proprietatea unui om concret. A cui este o asemenea construcție? Păi a nimănui, de fapt. A atâtor de mulți oameni încât este a nimănui. Și atunci, eu, care nici cine știe ce om serios nu sunt, nici cine știe ce scaun la cap n-am, mă întreb, cred legitim, cum naiba ajunge președintele unei companii presedintele acelei companii și cine alege de fapt electorii, adică bordul companiei?

Dacă listarea pe bursă a fost făcută de curând, mulți din cei existenți în bord pot fi cei de pe vremea în care compania era încă a cuiva. În timp, dispare și lucrul acesta și din ce în ce mai mult nu interesele celor extrem de mulți care dețin de drept (dar doar teoretic) compania, ci interesele unui mic grup care s-a nimerit să fie în bord încep să prevaleze. Compania fiind a nimănui, nu rare au fost situațiile în care, și în definitiv câți ar rezista să nu facă așa, oameni care sunt funcționari angajați se comportă ca și cum ar fi proprietari, dispunând însă nu neapărat în interesul companiei de resursele pe care le au la dispoziție. Dacă nu fac greșeli majore și reușesc să armonizeze interesele membrilor bordului și ale câtorva acționari care împreună nu totalizează mai mult de 10% din acțiuni, au șansa să își păstreze mult și bine poziția. Prin natura mecanismelor de menținere la putere, foarte multe dintre acțiunile conducătorilor unei companii seamănă enorm cu cele ale unui om politic. Una dintre grijile sale permanente este cea de a-și asigura un bord cât mai favorabil. Cum aici există deja trei sisteme de interese distincte, cel personal, cel al membrilor bordului și cel (abstract) al acționarilor, interesele economice ale companiei trec, în mod firesc, într-un plan mai îndepărtat, ele fiind susținute doar de dorința de a avea asigurat salariul imens negociat și un CV cât mai bun. Felul în care acționează un asemenea om seamănă izbitor de mult cu felul în care acționează omul politic. Mandatul este tot limitat, scopul suprem este tot realegera sau migrarea într-o poziție similară cu sprijinul unui alt partid, diferența este doar de salariu, cel al omului politic fiind o fracțiune nesemnificativă din cel al unui conducător de corporație și de electorat, omul politic având nevoie de mult mai multe voturi, mult mai difuz distribuite și într-o majoritate covârșitoare anonime. Ca o primă concluzie, democrația corporatistă este mult mai diluată decât democrația politică. Dacă la asta adăugăm faptul că la cel mai penibil vot politic se prezintă la urne și votează un procent mult mai mare dintre cetățeni decât cel al acționarilor care își exercită dreptul de vot, tabloul este complet.

În lumea în care trăim, statele sunt entități mult mai puțin abstracte decât corporațiile. Mai mult, din ce în ce mai puține state sunt monolitice sub aspect cultural sau religios în timp ce din ce în ce mai multe corporații își dezvoltă o cultură monolitică cu accente religioase, în special în ceea ce privește anumite manifestări rituale, diversitatea fiind, în pofida oricăror aspecte declarative, un lucru intolerabil care poate duce până la eliminarea celor care nu acceptă cu entuziasm cultura locului. Astăzi, grosul economiei planetei este dominat de către asemenea entități, ale nimănui, conduse de oameni care ajung în vârful lor Dumnezeu știe cum, abundând de elemente culturale rigide și intolerante și acționând mult mai puțin după legi naturale. În timp, s-a creat un limbaj absolut ermetic, imposibil de înțeles de către milioanele de fericiți posesori a 10-15 acțiuni, complicând lingvistic lucruri nu cine știe ce sofisticate dacă ai timp, nervi și antrenament logic pentru a le traduce în limbajul natural, dar dând senzația de lucru serios, greu și complicat, absolut satisfăcătoare pentru marea masă de acționari. Acum, marea masă de acționari nici cine știe ce așteptări de bani primiți ca dividende nu are. Mai degrabă, cumpără acțiuni ca să facă un plasament pentru copii sau nepoți sau bătrâneți, în ideea că valoarea lor va crește în timp, mai mult ca valoarea altor bunuri sau pur și simplu pentru că sunt plasamente ieftine. Unii mai versați le și speculează pe piața bursieră și se mai întâmplă să se bucure și de câștiguri cât de cât importante. În orice caz, comportamentul celor care împreună dețin majoritatea covârșitoare a acțiunilor nu este nici pe departe comportamentul unui om concret care deține ca proprietar o firmă.

Aceată lipsă de proprietate seamănă izbitor de mult cu lipsa de proprietate din firmele comuniste. Cu excepția Germaniei unde, prin dreptul de decizie de 50% al reprezentanților salariaților, contradicția dintre proprietar și salariat aduce un plus construcției nenaturale despre care vorbim. Hai să ne amintim. În comunism, proprietatea era a tuturor, adică a nimănui. Dreptul de administrare era monopolul Partidului, pus la putere de nimeni. Care numea, Dumnezeu știe cum, conducătorii întreprinderilor. Cultura, dusă la rang de religie era unică și obligatorie. Cine nu se adapta nu era dat afară (ar fi fost mișto de tot să fie așa) ci oprimat la greu. Cu mici diferențe, sistemul este foarte asemănator.

Cineva, căzut în plasa ideii că economia de azi e mult mai complexă decât cea din secolul al XVIII-lea, îmi spunea că avem nevoie de economiști care să adapteze teoria economică la complexitatea lumii în care trăim. Păi dacă ne uităm la trăsăturile ei fundamentale, adică la axiome și nu la propagandă, sofisticare de limbaj sau număr de operațiuni (care țin de evoluția tehnologiei și nu de apariția de noi axiome în sistem), hai să citim puțin ce spunea Adam Smith despre corporație acum 300 de ani:

“This total exemption from trouble and from risk, beyond a limited sum, encourages many people to become adventurers in joint stock companies who would, upon no account, hazard their own fortunes in any private copartnery. The directors of such companies, however, being the managers rather of other people’s money than their own, it cannot well be expected that they should watch over it with the same anxious vigilance with which the partners in a private copartnery frequently watch over their own.”

Cele scrise de Adam Smith, înduioșător de decent în raport cu realitatea, au fost, sunt și vor fi în mod fundamental adevărate. Ele țin de axiomele pe baza cărăra funcționează fiecare dintre noi. Ce naiba să faci dacă natura umană e aceeași? De ce credem că ceva s-a schimbat aici când ne stau mărturie scrierile rămase de la babiloniei și egipteni încoace? Și dacă tot dau citate din oameni care îmi sunt tare dragi, cred că pot răspunde și la întrebarea cu care am început postul. Aia cu președintele unei companii. Adică, la întrebarea:

- Cine te-a pus pe tine aici?

aș gasi foarte potrivit răspunsul caragealian:

- Boborul!

N-am avut niciodată răbdare să citesc un CV până la capăt. În general, îmi fac o părere despre ce poate face un om lucrând cu el. Și tot în general, lucrurile pe care le apreciez mult de tot la cei cu care reușesc într-adevăr să lucrez sunt capacitatea de a combina lucruri temeinic știute și însușite ca mersul sau privitul, adică în chip natural, pentru a crea. A crea înseamnă a face să prindă viață lucruri care până acum nu existau. Cum orice lucru nou creat este rezultatul punerii la un loc într-un mod nebănuit până atunci a unor frânturi din realitatea cunoscută, știința celor făcute sau gândite de cei care au creat la rândul lor ceva în trecut este absolut obligatorie. Ca și capacitatea de a explora lumea și de a face văzute lucruri care până când pașii exploratorului nu au pășit pe-acolo nu existau în mintea nimănui. Sigur, sunt oameni, și am avut norocul să întâlnesc mulți dintre aceștia, care fac tot ceea ce fac pentru sine și pentru cei din proximitatea lor imediată. Sunt oameni pentru care gânditul sau făcutul unui lucru nou este o plăcere în sine și care nu au nevoie de nici o altă motivație pentru a o face. Alții transformă toată această activitate în muncă, o fac desigur cu plăcere dar și pentru a-și asigura existența sau iluzia unei supraviețuiri după sfârșitul vieții, iar alții o fac din bucuria de a dărui altor oameni munca lor. Oricare dintre atitudinile astea mi se par ok, atât timp cât nu sunt viciate de tot felul de excremente ale  sufletului omenesc  pe care mi-e greu să le înțeleg. Pentru că am văzut și oameni, altfel extrem de bine pregătiți în meseriile lor, orbiți de orgolii, roși de invidie, disperați după recunoașterea socială, avizi de putere. Într-un cuvânt, lipsiți de libertate, lipsirea asta venind din chiar inlăuntrul lor.

Cu ani în urmă, cineva reprezentând un ONG, mă întreba, ca argument suprem al unui dialog care începuse stupid și anunța să se sfârșească tâmp, dacă totuși nu vreau să intru în istorie. Îmi amintesc că răspunsul i l-am dat fără să clipesc și fără să las nici o secundă să îl despartă de întrebare: “Nu. Prefer să intru în lucruri mai plăcute”. Ei… Dacă lumea asta ar fi una ideală în care fiecare ar face ce știe mai bine să facă și dacă facerile astea ar avea ca imbold doar plăcerea de a le face și dorința de a ne asigura un trai cât mai bun, totul ar fi în ordine. Fără a te arăta extrem de interesat de lucruri de care nu-ți pasă și de care n-ai habar, doar pentru că dacă nu faci asta nu ești foarte important și se duce dracului intratul în istorie, fără a falsifica neștiința și a o acoperi cu un morman de hărtii care certifică o extraordinar de profundă cunoaștere a ceva, fără a încerca să-ți păcălești semenii abuzând de indiferența sau bunul lor simț pentru a părea altceva decât ești. Sigur, nu sunt atât de naiv să cred că o asemenea lume a existat sau va exista sau, mai rău, că o asemenea lume ar putea exista. Dar, parcă, lumea în care trăim depășește cu mult granițele oricărăr abateri naturale de la formulele ideale și aberante pe care orice societate care se respectă le servește, cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă copiilor în primii ani de școală.

Traim într-o lume acoperită de hârtii. Vrei să fii acceptat în lumea în care trăiești, îți trebuie muuuuulte hârtii, un CV baban, plin de banalități, locuri comune și chestii stupide, dar baban și bine structurat, scris după toate regulile care se rafinează de la un an la altul. Cei care intră în jocul ăsta își petrec o mare parte a vieții făcând fel de fel de năstrușnicii de adăugat pe-acolo, se îmbată cu iluzia unei importanțe fenomenale a sinelui și lasă baltă toate calitățile pe care poate că le-au avut odată, toate visele adolescenței, cresc, nu mari, ci direct bătrâni, pensionabili, respectabili și perfecți. Mașinăria socială pune deja specia în pericol. Tot ceea ce ne-a adus aici riscă să se transforme în ceea ce ne va duce înapoi, acolo de unde am plecat. Este suficentă forma, în condițiile în care conținutul este din ce în ce mai atrofiat.

Scriu lucrurile acestea cu gândul la tot ceea ceea ce liceul reformat acum mai bine de zece ani a reușit să producă în lumea universitară. Studenții vin deja cu un bagaj extrem de subțire de cunoștințe din liceu, neasimilat și acela, neînțeles pentru că a fost predat de profesori care înțeleg din ce în ce mai puțin, învățat adică, de cele mai multe ori, pe de rost și recitat cam cum își recită copii de părinți aberanți Scrisoarea a III-a la cinci ani să moară Ioneasca că al ei nu știe și nici tabla înmulțirii la patru ani ca al nostru n-o știa. Dacă există o conspirație în lumea în care trăim, acesta este conspirația superficialității și a dorinței hipertrofiate de a părea enorm mai mult decât ești în realitate. Iar răspunsul este unul simplu și funcționăresc: ia-ți o diplomă. Nu contează ce diplomă, diplomă să fie, ia-ți cât mai multe poți, zi că a trei, cinci, cincisprezece facultăți, uite că se poate, faci patru prin corespondență, două la fără frecvență și una mai dai pe-acolo când poți, în rest, restul vine de la sine, le termini pe-astea, după aia faci tot felul de cursuri despre banalități, iei și de acolo cât poți, bagi la CV, poate că ți-or folosi vreodată, trece viața, ești mândru de tine, tu și cu toți ai tăi, pare o justificare bună, în definitiv e nice, ne spunem unul altuia domnule, suntem o lume de domni, ce blogul meu…

Uite de-aia, când cineva îi spune omului de hârtie că e nashpa de tot, poporul de oameni de hârtie, ajuns majoritar pe planeta asta îi dă una peste bot. De-aia reforma de acum mai bine de zece ani a fost atât de bine primită și de-aia unui ministru care încearcă acum să îi stopeze consecințele nu i se va da nici o șansă. Planeta maimuțelor a fost un film de ficțiune. De-aia a avut în felul ei happy end. Planeta funcționarilor nu e.

Despre omul care a apărut din cartea de citire îmi amintesc destul de vag. Apăruse pur și simplu din care, cu un coif făcut dintr-un ziar din vremea aceea, cam așa cum văzusem eu că își pun pe cap zugravii când habar n-am de ce părinții mei hotărâseră că ar trebui să întoarcă toată casa cu susul în jos ca să arate altfel pereții. Nu știu de ce, dar amintirea lui, reușește să mă scoată din sărite chiar și acum, după ce o viață întreagă întâmplările din jurul meu m-au învățat să îmi țin firea în cele mai multe dintre împrejurările în care ceilalți uită să o facă. Omul ăsta cu coif de ziar apărut brusc din cartea de citire în copilăria mea, se tot ițește din când în când dintre filele cărților, nu mai are neapărat coif de hârtie, câteodată apare cu fața aia tipică de funcționar de multinațională cu costumul boțit între două aeroporturi, manevrându-și cu o dexteritate de cosmonaut troller-ul cu laptop on top, alteori are fața fanatică a moraliștilor de secol victorian, cu obraji ascetici și degete lungi, osoase, gata oricând să arate spre cineva extraordinar de vinovat de abaterea absolut reprobabilă de la axioma a șasea sau a opta sau naiba știe a câta, alteori se vede din el doar un nas enorm, la capătul căreia o mustață zburlită pe care se poate deduce cu oarece exactitate dacă la prânz a fost pizza cu mult sos de ketchup sau maioneză de McChicken, oricum, tipul este clar enervant, de câte ori apare încearcă să mă convingă cu texte imbecile pentru imbecili că totul e fix așa cum zice el, niciodată nu spune “eu cred că”, vorbește în axiome în care crede în mod absolut, fără să se îndoiască nici o clipă, sigur că lumea va arăta așa cum spun axiomele alea ale lui, fie că este vorba despre deriva continentelor sau despre cum poți învăța orice în șapte, sau într-un multiplu de șapte de zile.

Eu cred că felul acesta de a hăcui aiurea copacii doar pentru a-ți vedea numele pus frumos pe coperta unei cărți plină de locuri comune dezvoltate aberant, pe zeci de pagini care ar fi putut fi încă țesuturi vii, este unul dintre cele mai urâte cadouri pe care ni le-a adus ideea de cultură. Care a evoluat, e drept, de la memorarea unui morman de lucruri inutile cum ar fi înălțimea exactă a vârfului unui munte sau anii între care a domnit cineva sau lungimea medie a părului din nas la un adult, până la forme ceva mai emancipate care conțin, fără a se limita la, cuvinte pe care diferite meserii le au în jargonul de breaslă folosite până la refuz pentru că sunt pline de ele cărțile manual ale companiilor.

Zilele trecute, încercam să beau o cafea chiar bună, în așteptarea trecerii unei jumătăți de oră. La masa de lângă mine, într-o engleză aberant de aproximativă un tip încerca să fraierească un străinez cu o banalitate încercată și fâsâită de ani de zile despre un portal de blog-uri care, nu-i așa, ar concentra tot traficul toturor blog-urilor din el și deci și-ar putea adjudeca publicitate la greu. Ok, ideea e veche, n-a prins, oricum publicitatea e în căcat de vreo jumătate de an de când a început urgia asta economică de care încă reușim să facem abstracție, semn că economia s-a refugiat din nou în subteran, dar felul în care tipul mesteca fraze din cărți stupide care umplu librăriile și au soarta spotivilor de performanță, adică toată lumea vorbește cu entuziassm despre ele după care dispar pentru totdeauna în neant, îl ținea pe stăinez lipit de scaun. Semn că șmecheria cu frazele prefabricate din cărți ține. Cel puțin atunci când nu ieșim din clasa de echivalență. În partea opusă lor, un grup de tipe de la un operator de comunicații discutau aprins despre cursul la care tocmai fuseseră trimise și unde învățaseră cum să completeze nushce formulare, chestia asta le dădea în mod clar o stare de bine, cuvintele standard curgeau în valuri, în timp ce un tom cam cât Principia Mathematica a lui Newton era purtat în jurul mesei cu o evlavie demnă de cea mai conservatoare mănăstire. Tocmai când mă hotărâsem să intru în vorbă, poate reușeam să-mi arunc un ochi pe cursul de completat formulare, discuția s-a dus spre o colegă care, a naibii, o să ajungă incident manager în pofida faptului că nu are nushce certificare pe care înțeleg că una dintre cele de acolo o avea plastifiată și pusă în ramă deasupra patului în așteptarea unui birou de manager de ceva.

A fost o vreme în care credeam că o bibliotecă este un soi de concentrator de lume, că în ea poți găsi toată varietatea de păreri pe care nu o mai găsești într-o lume uniformizată. Și am citit mult și nu îmi pare rău. Cititul m-a îmbogățit. Dar uite că de la o vreme, trebuie să sapi după o care cât de cât interesantă, cât de cât nefăcută din alte cărți, cât de cât nestandardizată, cât de cât nespălătoare de creier așa cum săpau pionierii vestului după o pepită cât de mică. Pe un birou am văzut o broșură a unei campanii nefericite, zic eu. Pentru că pe broșura aia scria cu litere mari de tot să priceapă tot miopul: cititul nu dăunează grav sănătății. Și eu cred că uneori, de cele mai multe ori, dăunează. Așa că prefer să fumez.

Îmi pare tare rău că m-am născut într-un secol în care s-au făcut atât de multe experiențe pe oameni. Aproape monoton din punctul acesta de vedere, secolul XX a fost un secol al vorbelor fără acoperire și al laboratoarelor sociale în care s-a experimentat fără discernământ și în cvasiabsența oricăror pregătiri teoretice. Probabil că nevoia omului de a-i fi mai bine i-a aruncat pe cei de atunci în susținerea a tot felul de aventurieri politici gata oricând să îmbete cu apă rece pe oricine căsca gura la elucubrațiile lor.

Secolul XX a debutat cu o conflagrație globală născută din vorbe, cele mai uzitate fiind onoarea, patria, credința și tot felul de chestii de-astea cu care se pot lua ușor mințile oamenilor și popula instantaneu cimitire imense. Chestia cu onoarea este atât de aberantă și de inexplicabilă încât îmi este imposibil să deslușesc ce procese biochimice aveau loc în creierele diferitelor capete încoronate care mestecau guma asta de mestecat făcând baloane uriașe în fața unui public entuziasmat până la delir. Pe urmă a urmat, logic, chestia cu patria în pericol, nimeni nu înțelegea care naiba e pericolul ăla dar toată lumea s-a încolonat înarmată până în dinți și a tăbărât împotriva inamicului care până de curănd era și el un om normal, pentru a apăra onoarea patriei, care patrie avea o mare durere din pricina asta. Sigur, nimeni nu a înțeles cun face onoarea aia șifonată să nu mai crească grâul sau să nu se mai topească fierul în oțelării, dar deja lucrul ăsta era unul secundar de vreme ce onoarea căzuse în căcat și se cerea răzbunată. Primitiv fel de a gândi, aș spune, dacă aș putea detecta vreun fel de a gândi aici. Când faza cu onoarea s-a mai floșcăit, a urmat chestia cu credința, diferențele de rit fiind ridicate la rang de pericol absolut. Evident, cu toții au uitat că lumea care se încăiera era mai toată creștină, nimeni nu s-a întrebat dacă toată nebunia asta are vreo legătură cu învățătura lui Iisus, dar uite că a funcționat. Atât de bine încât a produs o mare de morți. Vreo 15 milioane.

Au urmat anii de reconstrucție, ani în care omenirea a beneficiat din plin de utopia unei bunăstari care poate veni de la sine. În Rusia se instituționaliza o nouă religie care readucea în lumea reală anii de trimf ai Inchiziției, ani în care oricine se abătea de la dogma oficială plătea cu viața, propaganda era principalul catalizator al puterii iar susținerea populară era colosală. Rusia dovedise că o schimbare radicală de sistem era perfect fezabilă, iar mijlocul cel mai la îndemână îl constituia amăgirea unei mase de oameni traumatizați de război și de pierderea oricărei speranțe. Ca orice religie, socialismul s-a instituționalizat stimulând imaginația oamenilor și utilizând suportul majorității pentru a lichida orice minoritate care avea păreri cat de cât diferite. Promisiunea era una simplă: o viață mai bună acum și aici redistribuind tuturor în mod gratuit tot ceea ce exista în Rusia, adică bunuri și proprietăți pentru care nici unul dintre noii beneficiari nu făcuse nimic. Dacă acest transfer ar fi fost făcut de către o minoritate către ea însăși, orice sistem juridic din orice epocă ar fi calificat fapta drept tâlhărie. Cum însă noul sistem fusese susținut de către o majoritate (fie activ, fie prin indiferență), totul a fost posibil. În timp, o mică minoritate s-a erijat în structura politico-militară a noului stat și încetul cu încetul, totul, inclusiv cetățenii obișnuiți a devenit proprietatea acestora. Nomenclatura a dispus timp de 70 de ani de tot ce mișca sau exista în țară în mod arbitrar și discreționar. Lipsa de proprietate a tuturor a făcut ca întreaga țară să devină proprietatea celor care o conduceau. Acest tip de socialism s-a bazat pe câteva principii care au sucit repede și ușor mințile majorității oamenilor. Ele sunt: lipsa de proprietate, egalitatea economică a oamenilor, obligativitatea muncii și salarizarea ei în funcție rolul și importanța socială (stabilită evident arbitrar și politic), asigurarea minimului necesar existenței indiferent de efortul făcut de fiecare pentru a își produce cele necesare traiului. În schimbul tuturor acestor lucruri, oamenilor li s-a cerut obediență necondiționată și respectarea cu strictețe a regulilor impuse de sistem. Cum nimeni nu trăiește în sine ci prin comparație cu cei din jur, egalitarismul și autarhia au cenzurat în mod natural orice aspirație a majorității spre altceva decât ceea ce se vedea zi de zi în jur. Societatea umană din Rusia s-a structurat repede după modelul furnicarului iar Ceka a avut grijă să șteargă orice memorie sau referință la un alt mod de viață. Sistemul a supraviețuit 70 de ani, până în momentul în care diferența dintre costurile de producție foarte mari și prețurile ținute artificial la un nivel foarte scăzut a presat insuportabil de mult asupra nivelului de trai al oamenilor. Ineficiența sistemului a dus la prăbușirea lui. Sistemele surori, cel național-socialist din Germania și cel fascist din Italia nu au apucat să se maturizeze suficient pentru a sucomba în același mod, dar sunt sigur că ar fi urmat o traiectorie similară. Împreună, sistemul sovietic pe de o parte și cel hitlerist și fascist pe de alta, reprezintă unul și același sistem. Cel al socialismului totalitar. Ajuns la putere cu sprijin popular, socialismul totalitar a trecut printr-o fază de consolidare prin crearea unui braț armat al puterii politice (Ceka în Rusia, Waffen-SS în Germania, Camicia nera în Italia și, mai târziu, Securitatea în România), o fază a terorii împotriva oricărei opoziții sau păreri cât de cât deviate de la felul oficial de a gândi, o fază a apariției omului nou, după portretul robot oficial, o fază a proliferării în regulile jocului urmată de o prăbușire violentă datorată ineficienței grave a sistemului. Acesta a fost și mă tem că vom mai vedea reapărând din când în când, socialismul totalitar.

În societățile în care în mod istoric oamenii au avut o gândire liberă, instaurarea acestui tip de socialism nu a fost posibilă. Cel puțin în vremurile acelea ale sfârșitului gândirii burgheze, generațiile care apucaseră să trăiască anii în care piața era liberă și relațiile din societate erau naturale, l-ar fi rejectat instantaneu. Iar un sistem social nu se poate schimba decât prin voința unei majorități. Nenorocirea a făcut ca succesul bolșevismului în Rusia, ascensiunea nazismului în Germania și a fascismului în Italia să coincidă cu prima criză economică majoră din Statele Unite. De fapt, capitalismul cu o economie nealterată de nici o formă de intervenționism a existat doar în Statele Unite ale Americii din momentul fondării lor și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Societatea americană a cunoscut în toată această perioadă o viteză de creștere economică nemaîntâlnite în istoria scrisă a omenirii. Așa se face că la sfârșitul primului război mondial Statele Unite erau deja o mare putere și cred că este o performanță neatinsă de nici o națiune ca în 142 de ani de la fondarea sa să reprezinte o mare putere globală. Într-o măsură covârșitoare, lucrul acesta s-a datorat bunului simț al celor care au condus țara departe de orice tentație de a utiliza puterea statului pentru a mitui electoratul. Pentru că esența mecanismului intervenționist este fix asta: utilizarea puterii statului pentru pentru a accede și a te menține la putere. Este, pe lângă avantajul de a dirija sume mari de bani, principala rațiune pentru care s-a ajuns ca azi să nu mai existe nici un sector economic fără ca statul să fie prezent acolo măcar pentru a da licențe de funcționare și a stabili, în afara oricărei logici naturale a pieței, regulile jocului. Socialismul, chiar și cel soft în care trăim azi, are în mod fundamental toate mecanismele de corupție în însuși felul în care este construit. Stabilind reguli, altele decât cele care apar în mod firesc în raporturile dintre oameni, socialismul este societatea mitei generalizate. Mediul de afaceri mituiește administrația pentru că afacerea a ajuns să depindă în mod vital de aceasta, administrația mituiește cetățenii pentru că menținerea sa în control depinde de voința majorității acestora, cetățenii plătesc din ce în ce mai mult prin taxe și impozite asigurând astfel supremația statului, pentru a nu fi puși în situația de a-și purta de grijă singuri. Socialismul a speculat teama unei majorități de a-și purta singură de grijă și invidia unei majorități față de cei care reușesc să facă asta. Chestia cu invidia este chiar un pilon solid al socialismului și este suficient să ne gândim cine erau pentru marea majoritate a societății vedetele capitalismului american și cine sunt vedetele în ziua de azi. Încet, generație după generație, socialismul a reușit să instituie repere noi generând o serie de mutații în genele democrației. Ideea că ți se cuvine orice, fără să faci mai nimic pentru asta, doar pentru că te-ai născut într-un loc anume și ești cetățean al unei țări este una dintre ideile mutante apărute în urma combinației dintre socialism și democrație. Ideea aceasta este folosită în escaladarea promisiunilor electorale care se țin greu, storcând de bani o economie care nu are nici o legătură cu ele. Ideea aceasta a ajuns ca un soi de virus și în corpul corporațiilor sub forma unei șmecherii numită corporate social responsability, de parcă ăsta este rostul unei companii, și uite așa companiile încep să se ocupe de lucruri care nu au de-a face cu menirea lor ci a statului ca reflex firesc al faptului că statul se ocupă din ce în ce mai mult cu lucruri care nu țin de scopurile sale naturale, adică de economie. Separația dintre economic și stat mi se pare azi la fel de urgentă și de necesară ca separarea statului de biserică în trecut sau de separarea puterilor în stat în trecutul recent.

Ok, am facut o paranteză uriașă în care am scris lucruri despre care vroiam să vorbesc mai târziu, așa fac eu, asta este, sper că nu e foarte încâlcit tot ce zic eu pe-aici. Socialismul a început cu socialismul monetar. La începutul secolului XX, când statul american și-a arogat monopolul emiterii monedei. Trebuie să facem odistincție clară între moneda emisă de un suveran (care reprezenta un monopol cert, la vedere și făcut în exercitarea puterii suveranului asupra supușilor) și o monedă emisă într-un sistem democratic. Aparent, există o conciliere între ideea de democrație în care suverană este națiunea însăși iar suveranitatea națională se exercită prin intermediul parlamentului și ideea de monopol monetar. Numai că extinzând acest raționament, națiunea și-ar putea exercita suveranitatea în toate domeniile și am ajunge la minunata dictatură bolșevică (adică a celor mulți) care nu prea cred că mai are vreo legătură cu democrația. Dealtfel, însăși ideea suveranității mi se pare o idee de sorginte absolutist-monarhică și nu cred că are mare legătură cu democrația. În plus, monopolul asupra masei monetare este un monopol exercitat asura unei mărfi. Pentru că banul este o marfă ca oricare alta, având doar recunoașterea unanimă a faptului că poate fi oricând schimbat pe orice altă marfă. Să ne imaginăm o societate în care marfa capabilă să fie schimbată pe orice altă marfă ar fi duda. Sau oaia. Într-o asemenea lume, nimeni nu ar avea voie să cultive duzi sau să crească oi cu excepția statului. Când eBay și-a pus problema unei monede electronice care să faciliteze schimburile transnaționale, s-a izbit de chestia cu monopolul. De ce? Păi pentru că staul ar fi pierdut un instrument fundamental de exercitare a puterii sale asupra pieței. Am auzit de multe ori invocându-se în sprijinul socialismului monetar ideea că statul este un garant, un soi de terț de încredere în ceea ce privește masa monetară. Evident, nici unul dintre noi nu va putea niciodată verifica nimic legat de moneda cu care ne facem plățile cele de toate zilele. Dacă moneda ar fi privată, așa cum a fost timp de un secol în Statele Unite, am folosi moneda în care am avea motivele noastre să ne încredem, așa cum new alegem singuri operatorul de telefonie de la care cumpărăm servicii sau producătorul de lactate de la care ne cumpărăm brânza. De ce în telefonie sau în producerea brânzeturilor pot exista mai multe entități care își dispută o piață și în producerea de bani trebuie să existe unul singur? Răspunsul este simplu: pentru că prin controlul monedei statul își exercită controlul asupra economiei și asupra cetățenilor. Fără ca nimeni să îl poată controla. Și când spun nimeni mă gândesc la o entitate care nu are un interes direct în producerea și distribuirea unei mărfi numită ban. Statul nu doar produce și distribuie, dar și gestionează marfa asta. Singurul control este exercitat de el însuși, adică de majoritatea care este la putere, adică de un grup de oameni care este la putere și al cărui scop este să se mențină la putere. Iar masa monetară este un mijloc important pentru a face asta. Evident, atunci când lucrurile iau o întorsătură public urâtă se poate invoca o chestie meseriashă, îi zice interes național, în numele lui se pot face, e drept mai soft, toate aberațiile posibile, cam cum au fost cele din primul război mondial făcute în numele onoarei. Prin monopolizarea ei, moneda a devenit un instrument politic iar politicienii au folosit-o pentru a-și asigura menținerea la putere făcând prin ea o sumedenie de lucruri lipsite de sens economic dar care, prin conotațiile lor populiste, au declanșat nașterea și dezvoltarea socialismului în care omenirea trăiește de peste 70 de ani.

Am să scriu o continuare a acestui post altă dată. Mi s-a terminat și cheful și timpul de scris. Dar chiar o voi face, pentru că eu cred că e bine să spunem că se poate și altfel. Că se poate să trăim în concordanță cu natura noastră umană, în deplină libertate. Trimitem din patru în patru ani o mână de oameni, care au ca menire să se ocupe de lucruri de care nu ne putem ocupa fiecare în parte, la comanda unei mașinării numită stat. Până aici e ok, ține de diviziunea socială a muncii. Presupunând că alegem cu cap și trimitem acolo oameni cât se poate de inteligenți, cu meserii certe și mânați numai de intenții bune, mașinăria pe care le-o dăm pe mâna va funcționa mai bine sau mai rău în parametri în care a fost construită. Ori eu cred că mașinăria pe care am costruit-o este fundamental greșită. Pentru că a fost construită din dorințele noastre de a trăi cât mai ușor indiferent de ce facem pentru asta, iar cei pe care îi tot trimitem să se ocupe de ea au învățat cum să o folosească pentru sta în preajma ei cât mai mult, făcându-ne pe plac. Numai că făcut ăsta pe plac a dus la acumularea unor costuri, generație după generație, pe care suntem pe punctul de a le plăti noi azi. Iar eu cred că nu am nici o vină nici pentru New Deal-ul lui Roosevelt, nici pentru Bretton Woods, Nici pentru Nixon shock, nici pentru hotărârile luate anul acesta de către G20 și nu cred că trebuie să plătesc nimic. Am o singură viață, nu datorez nimic generațiilor de dinaintea mea care și-au materializat lucruri pe care orice minte sănătoasă le-ar cataloga drept iluzii și cred că măcar atât pot spune și eu: sistemul este fundamental greșit, nu am chef să plătesc pentru nici un contemporan, darămite pentru înaintași și prefer să vorbesc despre nevoia grabnică de abandanorare a sistemului actual și întoarcerea la capitalism.  Despre asta voi mai scrie în posturi care vor urma.

Poate că mai mult decât încăpățănarea lui Galilei în a nu renunța la lucrurile de care era convins, nu pentru că reprezentau abstracții ci pentru că erau pur și simplu raționale, poate că mai mult decât albumul lui Haggard care mi-a însoțit o vreme fiecare drum cât de cât important, cuvintele astea mă poartă cu gândul la felul firesc de a gândi al lui Ulise. Probabil că mașinăria biochimică pe care o reprezint nu s-ar putea pune în mișcare fără ele, fără cuvintele astea de Stea Polară către care dacă nu privești din când în când te poți trezi în mijlocul cine știe cărei aberații de nedeslușit încolăcindu-te ca vița de vie, țintuindu-te acolo, în mijlocul drumului, fără nici o posibilitate de a spune ceva în apărarea ta.

Uite că azi sunt hotărât să mă apuc să privesc orizontul. Vreau și eu să văd dacă acolo stă dovada Pământului sferic, să fiu convins că mai înainte de orice voi vedea catargele urcând scările orizontului, trăgând după ele spre cer corăbii după corăbii întru sfidarea oricărei logici gravitaționale, de-aia nu voi mai alege drumurile hotărâte de șoferii de taxi, ci drumurile hotărâte de mine însumi, îmi voi lua toți prietenii mai vechi sau mai noi cu mine însumi, cel pe care l-au cunoscut atunci când s-au hotărât să-mi fie prieteni, cel pe care l-au găsit în fiecare zi pe scaunul din dreapta atunci când plecau grabiți la muncă, uite că azi revin pe scaunul din dreapta al fiecăruia dintre ei, fără să-i bat la cap că au trecut pe roșu, le voi scrie toate rolurile pe care le-am promis că le vom juca împreună, le voi arăta șmecheria aia cu descompunerea luminii în curcubee peste care numai Thor însoțit de lupii săi se încumetă să pășească, le voi arăta din nou felul acela de a păși liber și senin, egal cu mine însumi, cu care i-am obișnuit.

Crina a postat pe blog-ul ei discursul unui tip care nu știu dacă îmi place foarte mult sau îmi displace aproape într-un fel extrem. Îl cheamă Ken Robinson. Omul vorbește despre creativitate și felul în care școlile o distrug. Ideea este că învățând mereu ce este corect și fiind nevoit să valorizezi numai lucrurile corecte, nu vei depăși niciodată locul în care ești. Și eu cred că așa și este. Galilei a fost fundamental greșit în raport cu învățătura și absolut corect în raport cu realitatea. Nu cred că rețeta lui Robinson este viabilă pentru a stimula creativitatea, dar este totuși mai mult decât copierea la nesfârșit a gândurilor, felului de a fi, al vieții în general trăite de alții și acceptate fără nici un semn de revoltă, curiozitate sau nepăsare generație după generație, de dragul succesului social sau al trecerii măcar în rândul lumii. Unde greșește în mod fundamental Robinson este faptul că nu școala ci societatea întreagă ucide creativitatea. În primul rând, pentru că nu o pricepe. Iar lucrurile necunoscute stârnesc teama. Chiar și pentru cei care apucă să meargă puțin pe drumul ăsta, teama poate însemna renunțare, revenire la șablon și repetarea lecției care generație după generație a însemnat siguranța supraviețuirii. Supraviețuirii ca să ce? Păi ca să supraviețuiești, nu?

A fost o furtună pe cinste! Îmi place furtuna și nu văzută de la geam ci trăită odată cu ea, în mijlocul ei. Când a început, m-am ridicat din fața calculatorului, m-am dus spre fereastră, ceva îmi spunea că va fi mai mult decât o ploaie repede de vară, pe urmă mi-am zis că în definitiv să scriu ce mai aveam de scris în seara asta se poate amâna puțin, afara e chiar super, iar privilegiul de a mă bucura în voie și de capul meu de o furtună adevărată nu-l am în fiecare zi, de obicei toată lumea din jur spune că e nashpa de tot, că iar se umple orașul de bălți, că iar se bulucesc mașinile ca atinse de strechie și totul eșuează într-o chestie de-aia cu încălzirea globală și ce am mai citit pe net despre ea, oamenii găsesc, în definitiv, în orice un prilej de a comunica nebanal cu semenii lor, dar cum sunt singur-singurel, am scăpat de discuția despre încălzirea globală așa că mă sui în mașină și pornesc încetișor, fără o țintă anume, pe străzi cad ditamai crengile de copaci, îmi pare rău de copaci că suferă așa, sunt frații mei copacii, da’ chiar n-am chef să mă gândesc la nimic trist, e furtună, e minunat, pot opri unde am chef și pot să ies în ploaie, asta și fac, stau până mă murează bine și mă întorc în mașină, altă stradă, în jurul meu toată lumea se grăbește, e agitată, claxonează în continuu, cât sunt în mașină trebuie să fiu atent și la chestiile astea, cobor iar și mă învârt prin ploaia deasă, mă bucur că e rece, am pus și aerul condiționat pe Low, încerc să îmi aprind și o țigară, ce mai, e super! Am bătut Bucureștiul în lung și-n lat, pe îndelete,  până s-a domolit totul, chiar a fost mișto de tot, acum dacă tot am lăsat munca baltă nu mă mai întorc acolo, dar nici să conduc nu mai are nici un farmec, mai bine parchez undeva și iau un taxi, evident nu răspunde nimeni, lumea și-a lăsat probabil mașinile la birou și a preferat să meargă cu taxiul acasă, dar dacă nu mai plouă aproape deloc, uite că iau taxiul ăla și pot să mă gândesc în tihnă la adăposturile atavice după ploaie a lui Dali, sentimentul ăsta de seninătate este întrerupt din când în când de banalităle inepte ale șoferului care se tot încăpățănează să lege o conversație, zice ceva și de încălzirea globală (se putea altfel?) și uite că lucruri foarte serioase pot cădea în ridicol dacă sunt repetate pe toate vocile și tonalitățile ca într-un cor de gâște. Mă gândesc la tabloul lui Dali, încerc să-l vizualizez și să-l suprapun peste starea mea de acum și cu gândul ăsta nu știu de ce îmi dă prin cap amintirea felului în care Janis Joplin care chiar îmi place când cântă Amy Lee a reușit să caricaturizeze nashpa de tot Summertime și pentru că Summertime seamănă al naibii de mult cu adăposturile atavice după ploaie ale lui Dali, uite că o să mă supăr rău de tot pe Janis Joplin, care îmi place foarte tare, și pe Hendrix că a pus și el botul la caricatura aia de Summertime și o să mă duc pe YouTube ca să văd chestii de când eram nenăscut cu Duke Ellington și alți frați de-ai săi și să fiu al naibii dacă nu pun aici link cu grăsana de Jill Scott care are zece clase peste Janis Joplin cu cântecul ăsta, chiar dacă n-a auzit tot mapamondul de ea, dar îl cântă onest, fără să se strofoace și din toată inima și pe bune. Long live grăsana de Jill! Apropo, cântecul ăsta a fost compus! Cu autor cunoscut. Îl cheamă Gershwin George. Iar cântecul este o arie de operă. Operei îi zice Porgy and Bess și a fost scrisă în 1935. Si uite-aici o prelucrare mișto de tot pentru pian de care am dat absolut întâmplător și o nebunie de nebunie comisă de Chick Corea, în stilul său. Numai că totul, cred eu, a pornit așa, așa cum cântă Mahalia Jackson sau în chestia asta de jazz clasic pe bune cântat de Fantasia Barrino și Chaka Khan. Sentimentul ăla dat de Dali în tabloul său aproape că m-a făcut să uit și de furtună și de drumul prin asfaltul înfrunzit și încopăcit din seara asta, probabil că furtuna asta mi-a mers la inimă și acum nu prea mai are ce să urmeze, poate că voi visa tabloul lui Dali cu lumina crepusculară care tocmai de aceea are o chestie misterioasă în ea, pentru că nu vei ști niciodată cu adevărat dacă ceea ce urmează este strălucire de Soare sau lipsă de lumină și asta mă face să mă simt puțin blue și să îmi pară rău de frații mei copacii și să am o neliniște pentru toți câinii din stradă care nu cred că s-au bucurat așa ca mine de furtuna asta și uite că îmi pare puțin rău și de ce am zis pe-aici nashpa despre Janis Joplin și de-aia o să termin un post blue cu cea mai mișto aberație a ei: 

So Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz ?

    Este un subiect despre care scriu cu o mare doză de discomfort. O fac totuşi pentru că două întâmplări recente mă îndeamnă să chinui tastatura cu el. Începusem să scriu tot ce e pe-aici cu o săptămână în urmă. între timp, nu prea am avut cine știe ce imbold să-l continui. De aceea, voi lăsa tot începutul poveștii așa cum s-a așternut atunci. Așadar:

    Ieri am fost căutat pe messenger de un om de 19 ani care îşi dorea să detroneze o companie de 2000 de oameni. I-am spus că nueste deloc imposibil ce vrea să facă doar că pentru asta îi trebuie două lucruri: o idee care să ducă fie la un produs mult mai bun la acelaşi preţ, fie la un produs mult mai ieftin la aceeşi parametri calitativi fie, şi acesta ar fi cazul cel mai fericit, o idee revoluţionară care să ducă la un produs mult mai bun şi mult mai ieftin în acelaşi timp. Sigur, e banal ce spun. Al doilea lucru, la fel de important, este să ai cunoştinţe seriose în domeniul în care vrei să te dezvolţi. L-am întrebat dacă lucrurile astea două există şi mi-a spus că nu. Este un răspuns pe care îl aud din ce în ce mai des. Ok, am zis, şi care ar fi rolul meu în toată povestea asta? Păi ideea şi oarece ajutor pe partea de programare. Mişto!

    Azi am avut examen cu studenţii mei. Restanţe. An terminal. Prefer, de ani buni, examenul scris. Ca să nu fie nevoie de discuţii interminabile în jurul notei. Anul acesta s-a produs marele salt calitativ. Principala chestie pe care o scriu pe marea majoritate a lucrărilor este: “acesta nu este subiectul cerut”. Corectez totuşi din curiozitate. Nici aşa, nu e de notă de trecere. Profesorul meu, unul dintre puţinii oameni cu o cultură enciclopedică pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, îmi spune cu un amestec de mâhnire şi bucurie că e fericit că s-a pensionat de ani buni. Trece pe la mine de fiecare dată când am examen. Azi mi-a spus că e mare lucru că mai avem studenţi. În celelalte centre mari universitare, la matematică, sunt doar 10-12 în anul întâi.

    Astea sunt faptele. Peste tot în lumea euroatlantică este aşa. Nu acelaşi lucru se petrece în Asia. Iar toată povestea despre care vorbesc, a început cu ani buni în urmă. Îmi scria cineva pe blog că i se pare ok că cele două motoare ale dezvoltării sunt lenea şi curiozitatea. Am tot scris despre ambele. La ele aş mai adăuga azi unul: foamea. Salvarea lumii occidentale a fost cel de-al doilea război. Politicile de tip new deal, alea cu ample lucrări de infrastructură pe banii statului, la care apelaseră oamenii politici ai vremii şi în Statele Unite şi în Marea Britanie și în Germania și în Italia, își arătau deja fața falimentară. A venit însă războiul și a anulat următorul șoc economic sever. Înțelegerile de după război au reabilitat ideea amestecului statului în economie, au scos din vocabularul economic tremenul de depresie economică și au creat o lume artificială, trăitoare pe construcții planificate și pe datorii cu scadența amânată. Economia fiind din ce în ce mai mult un business al statului, orice nemulțumire economică a devenit o problemă politică, show-ul politic a ținut vie imaginația oamenilor și a deturnat-o de la căutarea prin puteri proprii a starii de bine individual, socialismul monetar a reușit să ofere un soi de bunăstare de masă fără ca aceasta să fie rezultatul unui efort individual oarecare finanțând din nimic datoriile în continuă creștere. Din ce în ce mai mulți oameni au crezut că merită să devii funcționar fie la stat, fie într-o companie. Creșterea rapidă a multora dintre companii, bazată pe o cerere în creștere bazată pe datorii în creștere finanțate astfel, a făcut ca masa funcționarilor răspunzători de management și vânzări să depășească, începând cu anii 70 numărul celor legați de creație și producție. Automatizarea, informatizarea și robotizarea urmate de externalizarea producției a subțiat și mai mult acestă zonă fără a duce la o creștere semnificativă a numărului celor creativi. Societatea euroatlantică modernă este paradisul funcționarilor de toate felurile. Între timp, socialismul corporatist născut din democrația funcționărească a generat un nou fel de a gândi al majorității, ducând aproape complet economia în sfera unui mod de a acționa mai degrabă politic decât economic. Faptul că nimeni nu a fost deranjat de pierderea treptată a libertății individuale în favoarea bunăstarii generalizate, este un lucru normal. Anormal este faptul că foarte puțini au înțeles și au vorbit despre consecințele transformării societății într-una de funcționari. Pierderea diversității este întotdeauna un lucru rău. Atunci când însă uniformizarea se face în detrimentul diviziunii sociale a muncii, lucrul acesta este periculos. Generație după generație, tot mai puțini indivizi s-au orientat către domeniile dificile, în condițiile în care cererea în aceste domenii era în scădere iar pachetul salarial în zona funcționărească arăta din ce în ce mai bine.

    Așa se face că numărul inginerilor sau al celor care profesează științe naturale sau matematică a scăzut constant, în timp ce numărul avocaților, economiștilor, jurnaliștilor, specialiștilor în științe politice și alte asemenea domenii a crescut vertiginos. Politicile de “publish or die” au dus la transformarea unui număr din ce în ce mai mare de cercetători sau universitari în funcționari academici, singurul efect al marii mase de scrieri fiind de cele mai multe ori subțierea stratului de ozon prin tăierea excesivă a copacilor. Capitalismul a fost caracterizat de oameni care au inventat ceva și au făcut bani cu invențiile lor. Este suficient să ne gândim la Watt sau Edison sau Bell. Chiar dacă numărul descoperirilor științifice majore sau al invențiilor mari a crescut și în epoca socialismului corporatist, procentul celor cu adevărat inovativi este în scădere. Ok, nu e nevoie de foarte mulți oameni inovativi, veți spune. Și așa și este. Numai că numărul total al celor dintre care se pot recruta ei este acum într-o scădere accentuată. Poveștile de succes de azi nu mai sunt legate de ei. Probabil că odată cu transferul cvasitotal al producției în zona asiatică va trebui, mai devreme sau mai târziu, să asistăm și la transferul cvasitotal al creativității în aceeași zonă. Și acesta va fi sfârșitul lumii noastre.

    Deja, semnele sunt clare: marea majoritate a generației actuale din școli vrea, în cel mai bun caz, să devină funcționar la stat sau la o multinațională sau undeva. În ordinea asta. Cei care visează altceva, au de cele mai multe ori un nivel precar de cunoștințe și nu au conștiința faptului că știu foarte puțin. Pentru ei, șocul va fi dur. Oricum, nu sunt mulți. Pentru cei mulți, nedumerirea este foarte mare. Ei se așteaptă să vadă pachetul salarial uriaș și nu îl vor vedea. Un amic îmi spunea că lucrurile încep să se îndrepte în ceea ce privește pretențiile. Dacă până acum prima întrebare a cuiva care dorea să se angajeze era unde este sediul firmei, că el vrea să fie aproape de casă sau în centru sau în fața părculețului cu elefănței roz, iar a doua era cât este salariul și ce mașină îi dă firma, acum prima întrebare este dacă locul de muncă este cât de cât sigur. Din păcate, inflația de studii de relații europene sau științele scrierii cu pixul cu patru culori își va arăta din ce în ce mai mult colții. Nu este ceva legat organic de depresia economică în care suntem ci de sistemul de învățământ făcut praf, de mentalitatea socialistă a majorității, de trăitul pe datorie, de amânarea oricărui lucru neplăcut și de ideea că totul va fi din ce în ce mai bine în mod necondiționat și, mai ales, fără nici un aport al celui care gândește așa.

    Nu ne vom trezi din felul acesta de a fi. Diriginta mea din generală avea o vorbă care se potrivește bine de tot cu povestea asta: unii urcă, alții coboară. Ține de un soi de logică de organism viu a oricărei societăți. Care mai și moare, asta e… S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, în același fel, exact în perioada de maximă înflorire și expansiune. Adică e un lucru normal. Singurul lucru care contează și care mă oftică rău este că fac parte și eu din lumea asta care se scufundă.

    Iar am făcut greşeala să vorbesc în faţa ziariştilor. Iar au scris după ureche ce au crezut că au priceput. Eu pot înţelege raţiunea unui trust de presă de a angaja oameni ieftini. Pot înţelege şi faptul că şcoala e în halul în care este. Dar nu pricep ce poate fi atât de greu în a consemna naibii ce spune un om atunci când pui ghilimele şi zici că el a spus asta. Uite-aşa, din felul în care caracterizam depresia economică în care suntem ca pe o încrengătură de crize, a ieşit că depresia este o încrengătură de depresii, depresia depresiei mă-sii… Şi tot aşa. M-am obişnuit. Citesc şi mă minunez şi nu-mi vine să cred că pot fi atât de tâmpit în raport cu mine însumi. Nu am nimic împotriva ideii de a arăta cât de tâmpit sunt prin tot ceea ce spun eu, dar chiar mă deranjează ca lucrul ăsta să se întâmple prin ceea ce spune altcineva şi îmi este atribuit. Sigur, e imposibil să mă lupt cu un sistem întreg, dar spun şi eu pe-aici, de dragul ecoului stârnit de izbirea de pereţi. Cred că şi despre socialismul în două viteze despre care am vorbit azi voi scrie tot pe-aici. Ca să stea mărturie a felului meu cretin de a gândi aşa cum îl gândesc eu şi nu cum îl asimilează stomacul altuia şi îl citesc dezasimilat prin fel de fel de publicaţii. Aşa că, la noapte mă pun pe scris. Chiar dacă nu am cine ştie ce chef de scris zilele astea.

    Fiecare drum are un capăt. I se spune destinație capătului ăluia, dar eu cred că este foarte greșit să-i spunem așa. Pentru că destinație înseamnă că și vrei să ajungi acolo, că atunci când pleci pe drumul cu pricina știi cu precizie unde vrei să ajungi, eventual îți faci și un plan, știi pe unde ai să mergi, știi cum vei face fiecare pas în așa fel încât să dai de destinația aceea, ajungi acolo, stai ce stai și pe urmă te gândești bine la o altă destinație, te pui în mișcare și tot așa. La urma urmei, drumurile gândite în felul acesta par un soi de succesiuni de destinații și aproape că nu mai contează felul în care mergi spre ele, ba chiar mersul în sine pare ceva agasant și cronofag, ți-ai dori să nu existe decât destinațiile și în felul acesta să poți comprima toate drumurile la unul singur format din destinații succesive. Numai că dacă ai reuși lucrul acesta, te-ar agasa faptul că fiecare dintre ele este un fel de tocare inutilă a timpului, ai putea comprima totul în două puncte atât de apropiate încât s-ar putea confunda, iar pentru că în fiecare celulă stă programată o existență finită, drumul ăsta major ar fi de fapt o inutilitate cronofagă între naștere și moarte. La limită, totul pare simplu și comprimabil pe ceea ce stă scris pe orice cruce de cimitir și sub orice poză din manualele de istorie, două date între care timpul poate fi pus în paranteze și cam atât.

    Uite de-aia mie îmi plac tare mult drumurile fără nici o destinație. Alea pe care mergi pur și simplu. În absența oricărui scop. În absența oricărui scop, timpul curge altfel, chiar există și curge altfel și începi să vezi în jurul tău lucruri despre care nu știai că sunt sau poate doar apucaseși să citești despre ele și iată, acum le poți simți cu simțurile și vorbi cu vorbele și sta în preajma lor cât ai chef, lucrurile despre care nu știai că sunt nu mai zac într-un cotlon  întunecate de scopuri și luminile lor de licurici de lucruri despre care nu știai că sunt te bucură mai mult decât orice diplomă sau decorație sau recunoaștere publică a faptului că ești un om adevărat care știe ce vrea în viață, bucuria asta nu se compară, credeți-mă, cu aproape nimic și chiar merită din când în când să le lași naibii de scopuri și de ținte măsurabile și de indicatori și de toate lucrurile astea care te bagă în rândul lumii și s-o pornești spre nicăieri mânat într-acolo de nimic. Există o mare diferență între a merge unde vezi cu ochii și felul ăsta de mers. Aici impulsul nu este nici curiozitatea, nici disperarea, nici dorința de a salva lumea. Este pur și simplu plăcerea de a-ți da timp. Este pur și simplu paranteza dintre cele două date de pe cruce pe care chiar vrei să o umpli cu viață.

    Ieri mi-a fost dăruită o carte. Atunci când este bine scrisă, o carte este un exercițiu de generozitate. De aceea, pe planeta Pământ sunt foarte puține cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, majoritatea celor care scriu cărți le scriu pentru plăcerea de a le vedea în CV, sau a da autografe, sau a-și pune unul dintre cele 100 de exemplare tipărite în propria bibliotecă la loc loc de cinste. De-aia lumea este plină de ediții limitate. Nu sunt un pasionat al scrisului. Scriu puțin și numai atunci când lucrurile pe care le scriu le gândesc pentru prima dată. Și nu recitesc niciodată ce scriu. Este deja ceva plasat în trecut, iar trecutul, în afara faptului că ne definește prezentul, nu are nici un fel de altă valoare. Socrate este, de aceea, personalitatea mea preferată. La fel ca Da Vinci care și-a creionat ideile lăsâmdu-i pe cei care i-au urmat să le deslușească, dacă au dorit asta cu tot dinadinsul. Totuși, ce am fi fără cărți? E nevoie câteodată să mai fie și cineva care să fixeze memoria aerului. Iar cei capabili să facă lucrurile astea, cei care chiar au răbdare să pună pe hârtie lucruri pe care le știu deja. Sunt oameni pe care îi admir. Pentru că eu nu pot face asta. Nu găsesc nici o motivație în a scrie lucruri pe care le cunosc. Înțeleg să scriu ca să îmi limpezesc gândurile, nu înțeleg să scriu pentru a le transmite cuiva.

    Cartea pe care am primit-o astăzi în dar este o carte despre exploratori. Cartea îmi place. A fost un dar frumos și bun. Bun de la bunătate. Îmi plac și exploratorii. Exploratorii sunt probabil cei mai interesanți dintre oameni. Sunt oamenii care fac lumină în întuneric. Probabil că dintre toate trăsăturile pe care le are omul, cea care ne-a transformat în ceea ce suntem azi este curiozitatea. Iar un explorator adevărat este cel care vrea să vadă cu ochii săi capătul lumii și dacă Oceanul se revarsă acolo în abis, este cel care vrea să vadă cu ochii săi felul mut în care se ridică praful lunar stârnit de pașii săi, este cel care despică lumina în culorile sale și urmărește mutațiile musculiței de oțet și ridică mașinării bizare care fac tot felul de lucruri nemaivăzute până atunci. Cartea pe care am primit-o este numai despre cei care au dezvăluit alcătuirea Pământului, dar eu cred că toți cei care au căutat și au înțeles câte ceva din lumea în care trăim, știuți sau neștiuți de nimeni sunt exploratori.

    De cele mai multe ori, exploratorii găsesc câte un om sau câte un stat să le finanțeze drumul. Este o simbioză ciudată aici. Fiecare crede că l-a fraierit pe celălalt. Exploratorul, pentru că de cele mai multe ori latura practică sau de ifos social nu-l interesează, finanțatorul pentru că vede imediat un fel de a-și spori investiția pe care o face. În realitate, amândoi au numai de câștigat din întreprinderea lor și de-aia, generație după generație apar și exploratori și oameni care le transformă curiozitatea în felurite lucruri folositoare.

    Exploratorii sunt cele mai libere ființe de pe Pământ. Atunci când cauți să înțelegi ceva nemaivăzut, nu mai există nici o regulă. Toate regulile au un mare semn de întrebare în coadă. Libertatea lor îi împiedică să vadă felul meticulos în care contabilul le pune fiecare biscuit sau lentilă de microscop într-una dintre căsuțele din marele spreadsheet, exact la intersecția dintre linia și coloana potrivită. Pentru explorator, asta este un fel de magie neagră pe care trebuie să o accepte de dragul bălacelii în necunoscut. 

    Eu cred că lumea așa trebuie să stea în echilibru. Pe un taler stă un explorator, pe celălalt o legiune de contabili și project manageri și oameni care scriu fel de fel de chestii și agenți de vânzări și meceni și mass-media și consumatori și țuțări și critici care critică cu asprime și miștocari și oameni nevinovați. Așa e bine.

    - A trecut și cutremurul ăsta…, zice madam Ionescu privind cerul fără pic de nor. 

    - Am avut zile, vecină, zice tanti Angela. Că uite cum a fost în Italia.

   - Lasă-i, Doamne iartă-mă! I-a pedepsit Cel de Sus că tare urât s-a purtat cu noi. A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu de la 8, nu-l știi că s-a mutat de Sfântu Dumitru anul trecut și stă mai mult în casă că are ceva la picior și doctorii, nu te mai ia, vecină, fără un milion acolo… A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu a dat-o ăia afară la care lucra cu ziua că cică nu mai are bani, de la criză, da’ eu cred că a dat-o afară că e de-a noastră, arză-i-ar focu’ să-i ardă. Am ştiut eu ce-am ştiut când i-am zis lui Marinel săracu’ să nu meargă nicăieri că e rău vecină între străini. Azi îţi dă banu’, mâine ţi-i ia. Băiat ca al meu, vecină, să îi dau la ei să muncească pentru ei… Mai bine stă acasă, că ca acasă nu e nicăieri. I-am zis, lasă Marinel mamă, nu stai bine acasă, că ce ne lipsește? Mare noroc a avut tuta cu Marinel al meu…

    - Dar la ei la bancă nu-i dă afară? Că am auzit că băncile dau afară

    - Bate-te peste gură, vecină, că dacă nu mai merge nici la servici, chiar că nu mai e bună la nimic. Că mâncarea eu o fac, de spălat eu le spăl, ea ce face? Că nici să spele o farfurie nu știe. Ce i-o învăța la școlile alea că se tot duce la tot felul de școli și stă la servici. Trai pe vătrai, vecină… Pe vremea mea, mă trezeam la 6 să mă duc la servici. Astea se duce la prânz și vine noaptea și lasă casa de izbeliște. Nu mai e ca pe vremea noastră să vie acasă să facă o mâncărică ceva acolo. Eu pe răposatu îl țineam în puf și tot a murit… Da’ n-o las eu pe tută să mi-l omoare pe Marinel al meu, că de-aia are mamă, săracu’ copil. Uite, vecină, de-aia m-am supărat eu pe tută zilele trecute.

    - …

    - I-am zis-o! I-am zis că uite, uite la doamna Ileana câte a făcut în viață. Și-a umplut casa cu credit cu buletinu’ și-acum nare cum s-o prinză că nici nu era buletinu’ ei. Și nici nu lucra la bancă. Păi dacă lucram eu la bancă… Îl țineam pe Marinel ca pe-un rege. Avea și vilă cu mașină străină acum. N-a avut noroc bietul băiat cu tuta, vecină…

   - Ei lasă, vecină, zice tanti Angela, că și la bancă se câștigă nu glumă. Bine că are servici bun, nu mai mânia pe Dumnezeu.

    - O avea, nu știu ce să zic, da’ tot aflu eu cum o fi cu serviciu’ ăla, zice madam Ionescu cu năduf. Nu mai știe ei cum e cu munca. Eu mă trezeam la 6 să ajung la servici. Noroc că m-a pensionat bărbatu-miu medical. Așa mi-a zis: lasă c-ai muncit destul pentru ăștia, mai papă-le și pensia de-acum. Așa mi-a zis. Ei… Ce om a fost răposatu… Leit Marinel al meu. Om de casă, stătea la toate cozile să apuce ceva. A închis și balconu’…

    - Vecină, da’ cu telefoanele a fost bine la voi?

    Madam Ionescu soarbe filosofic din cafea și deapănă amintiri în gând. Nu prea are chef să schimbe vorba.

    - Da’ ce-ți veni cu telefoanele? Dă-le, arzăle-ar focu’ de telefoane, că mi-a zis mie doamna Ileana că așa a murit domnu’ Pantelimon, săracu’, de la telefoane. Eu o cred pe doamna Ileana, vecină, că e femeie serioasă și știe multe.

    Tanti Angela deschide un pachet de Viceroy nou-nouț și se uită în zare de pe balcon. În zare e blocul vecin și pe urmă alt bloc vecin și tot așa. De la ea, de la 3, lumea se vede parcă altfel, nu știu cum, mai mică parcă. De-aia îi place ei la madam Ionescu.

    - Chiar, vecină, pe la mine când mai vii? se trezește vorbind tanti Angela

    - Ei, o să vin când o să vin, zice madam Ionescu. Nu vezi vecină că nu mai prididesc cu treaba? Acuș se trezește și Marinel.

    Este și asta o formă în sine. Ca un soi de sunet grav de saxofon de-al lui  Sam Taylor zis The Man cântând Harlem nocturne sau ca un soi de contur de saxofon al lui John Firmin cântând tot Harlem nocturne. E un cântec vechi din anii 30 scris de Earle Hagen și Dick Rogers în stilul lui Duke Ellington despre felul în care orașul poate avea un fel al lui de a fi noaptea, când asfaltul e negru și neoanele multicolore se reflectă în bălțile lățite de ploaia deasă, cu picături speriate de foșnetul înfundat al ștergătorului de parbriz. Mersul prin ploaia deasă a orașului luminată de neoane albastre și roșii este și ea o formă de existență în sine, una de-aia dată nabii, care face mișto de toate regulile bine statornicite, tocmai pentru că este de neuitat de efemeră, atunci când n-ai chef să stai de vorbă cu nimeni, nici măcar cu tine însuți, doar să mergi până la primul taxi rugându-te să nu dai peste vreun șofer nevorbit care îți împuie capul cu ce-au mai scornit politicienii și ce tâmpenii mai apar prin nushce tabloide și tu trebuie să spui din când în când “da” sau “nu” sau “îhî” și să te concentrezi cât de cât să deduci din recțiile lui dacă ai nimerit un răspuns acceptabil și măcar o să te piseze monoton, ca un sunet de fond, ca radiația de fond a Universului care cică ar fi un soi de relicvă de la formarea lui și de-aia există. Cred că și șoferii de taxi tot din vremurile acelea străvechi vin cu bârfele despre ce-au mai auzit prin maldărul de frecvențe sau ce-au mai citit dimineața prin maldărul de hârtie care zace acum între scaune, lângă frâna de mână, tragi instinctiv cu ochiul să vezi că așa este, teancul e la locul lui și printre mormanul invariant de țâțe aberant de umflate cu pompa de silicon și craci acceptabil de beton vezi chinuindu-se să iasă la lumină fața unei vedete de moment spunând eventual o banalitate stupidă dar clară pentru toată lumea, în definitiv, cam asta e media absolut necesară a speciei, fără ea și consumul și continua combinare de ADN ar fi imposibile, din când în când mai apare de acolo o mutațe, mai facem un salt înainte, ca la armată când ne târau inutil prin noroaiele patriei în ideea că o să ne călim și o să facem rahatul praf dacă va fi nevoie să apelăm vreodată la ce făceam pe-acolo, saltul înainte era ca un fel de ieșire din bulgării de pământ, venea aproape ca o bucurie, n-a fost nevoie niciodată nici de târâiala aia prin noroi, nici de saltul înainte, da’ uite că generație după generație a făcut chestia asta în timp de pace cu gândul la tot felul de grozăvii posibile, cu atât mai posibile cu cât populează la greu manualele de istorie împreună cu tot felul de cuvinte bombastice la fel de inutile, dacă ar fi să te iei după manualele de istorie, lumea a fost mereu o mare masă de oameni chinuită stupid de câțiva aberanți pe care i-a iubit până în vremurile votului democratic, adică tot timpul.

    În rest, e ok. Ploaia își vede de treabă înainte, neonul e numai în capul meu, a fost demult înlocuit de led-uri, consumă mai puțin și dau o față mai realistă, mai de carpetă cu Răpirea din Serai țintuită cu mândrie pe peretele de lângă pat. Acum, de când cu cataloagele de la Ikea, Răpirea din Serai a mai fost cât de cât izgonită din blocurile de garsoniere, a ajuns pe panourile cu led-uri de pe străzi și face reclamă la tot felul de chestii și chiar începe să îmi pară rău că suntem o specie absolut predictibilă, neschimbat de predictibilă care își împrospătează doar din când în când culorile penelor pentru că din când în când, un mutant mai schimbă un bec cu un neon și un neon cu un led.

sângera. Era un ochi obișnuit, chiar dacă de multe ori mi se păruse că are ceva sintetic, de cristal crescut în laborator, acum îmi era mai limpede ca oricând că este un ochi obișnuit, o prelungire oarecare a creierului și faptul că sângera mi s-a părut un lucru cât se poate de omenesc.  Profetul nu scotea o vorbă, stătea  în mijlocul câmpului presărat cu rămășițele celor care veniseră îndemnați de naiba știe ce cauză nobilă care te face să te lupți ca bezmeticul cu un altul ca tine adus de o cauză nobilă opusă, oamenii sunt atât de ușor de dus de nas de toate cauzele astea nobile încât orice profet devine de prisos, probabil că tocmai de aceea fusese adus în mijlocul bătăliei, ca să facă toți mișto de el, acum stătea pironit în mijlocul câmpului, glacial ca iarba în diminețile ploioase, îmbrăcat în blugii lui decolorați, cu gluga de la hanorac trasă peste frunte, probabil că e mort, mi-am zis așa, ca o constatare, fără să mă gândesc deloc la ziua de mâine, profetul îmi era un soi de amic, atât cât poți fi amic cu un tip oarecum ciudat, cu un tip ale cărui gânduri nu le poți desluși niciodată și care zace acum așa cum a trăit, într-un soi de seninătate rigidă, fără nimic solemn în ea. Totuși ochiul profetului sângera și lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc că poate e încă viu, poate că dacă aș suna la 112 ar mai fi ceva de făcut, până una-alta sunt singurul rămas pe-aici capabil să sune la 112 și să le spună că cineva are nevoie urgentă de o ambulanță. Și să le spun că sun de aici, din mijlocul câmpului care până nu demult fremăta a luptă, ochiul profetului sângerează.

    Cu telefonul în mână, încercând să gândesc repede ce aș putea să-i spun operatoarea ca să nu mă creadă nebun, îngânând ceva de pe Tle Last Alliance al lui Battlelore, aproape trezindu-mă că dansez, e normal, cred că este singura trupă de metal care scrie muzică pe care se poate dansa, sau poate că așa mi se pare mie, dansul acesta ar fi sfârșitul acumulării tensiunii de peste zi, se pare că am supraviețuit, sun la 112 totuși, poate că va supraviețui și profetul, încerc să găsesc un loc în care telefonul să aibă semnal, ăsta este necazul de fiecare dată când ești departe de oraș, au venit, l-au luat, nu au întrebat nimic, eu le-am zis că treceam cu mașina pe-acolo și mi s-a părut că e ceva ciudat cu omul acela, am oprit și când am văzut că îi sângera ochiul am sunat la 112, ca orice cetățean normal. Nu le-am spus nimic despre bătălia care fusese acolo, oricum era din alt timp și timpul, se știe, nu se autointersectează, așa că nu au cum să se prindă de nimic, e mai bine așa, oricum nu a întrebat nimeni de ce nu este nici o mașină prin apropiere, o să le zic că făcusem autostopul și tipii care mă luaseră au plecat mai departe.

    Așa a fost ziua în care a sângerat ochiul profetului. Este, probabil, ultima imagine pe care o voi mai avea, nu știu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nici de ce m-a adus în mijlocul câmpului cu iarba înnegrită de pașii unor animale nemaivăzute până atunci și chiar mă mir la gândul că din tot ceea ce a fost în jurul meu nu-mi mai amintesc nici cuvintele, nici măcar sunetele, sunt doar succesiuni de imagini pe care dacă aș încerca să le citesc după vreun cod anume ar fi probabil pline de înțelesuri, numai că eu știu că nu există nici coduri, nici înțelesuri, există doar lucruri trăite exact așa cum sunt ele, fără nimic heraldic, trăite pur și simplu. Ar trebui să pricep odată că lumea poate fi văzută și altfel, dincolo de tot ceea ce am învățat până acum, dincolo de cărți și de experiențele personale, fără a pune în joc nimic din ceea ce știu deja, luând totul de la început, fără nici o imagine veche pe retină, fără nici o imagine anticipată, ca o respirație făcută din reflex, spun asta încercând să șterg o sângerare a ochiului stâng care îmi tot amintește de lucruri cunoscute tolănite acolo, care se tot încearcă să mă ia de la vederea simplă a lucrurilor care mă înconjoară.

    În 1989 Europa de est se elibera. În Statele Unite, președinte era unul dintre oamenii pe care i-am stimat cel mai mult din tot ce mi-a fost dat până acum să cunosc. Ronald Reagen a dat probabil cea mai corectă definiție a comunismului. Comunismul, spunea el, înseamnă magazine goale și închisori pline. Comunismul a fost un mod de viață în care noțiunea de libertate nu exista decât înpreună cu izolarea totală în raport cu lumea în care trăiai. Știu, pentru foarte mulți dintre oameni libertatea este mult mai puțin importantă decât o locuință (indiferent de condițiile în care locuiești), ceva care să-ți astâmpere foamea și o sursă sigură de venit (indiferent de cât și cum muncești pentru acel venit). Dealtfel, oamenenii se obișnuiseră cu toate astea și cred că autarhia care îi ferea de orice comparație cu alte feluri de a trăi dusese la apariția omului nou despre care tot vorbeau oficialitățile vremii. Între timp, felul de a gândi al lui Reagen s-a topit în istorie, iar perturbația făcută de el într-o lume în plin proces de socialismizare riscă să aibă efecte din ce în ce mai mici. Pentru un om care a trăit însă socialismul în viteza a cincea, socialismul în viteza întâi de acum pare cea mai liberală societate cu putință.

    În decembrie 1989 am fost ca mai toți cei din generația mea pe străzi. Nu știam ce va urma. Dar știam cu siguranță că nu mai vrem să trăim așa cum trăisem până atunci. Au fost în zilele acelea două atitudini, una care a înfăptuit schimbarea (sau poate doar a justificat-o) și alta care s-a bulucit la primele cozi la salam de Sibiu care se tot băga la Alimentara și culmea, nu era de ipsos (chiar existau mezeluri de ipsos în vitrine, pentru cine a uitat) și se mai și dădea. Am fost pe rând, de nenumărate ori în Piața Universității, din Decembrie 89 și până când minerii s-au hotărât să planteze panseluțe pe-acolo. Mă bucuram de libertate și îmi doream, chiar speram, că lucrurile vor evolua repede spre normalitate. Trebuie să recunosc că trecerea de la cozile la salamul de Sibiu la cele la mortadella urmate de cozile la casele de marcat din supermarketuri s-a făcut mai repede decât trecerea la normalitate. Dar măcar eram liberi.

    În acele zile am știut că s-a sfârșit comunismul în România. Era un val care trecea peste Europa de Est, pornit din Polonia lui Walesa, Cehia lui Havel și mai ales sprijinit de marii apărători ai libertății care erau Reagen, Thatcher și un mare spirit care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Ar fi nedrept să nu îl amintesc aici și pe Gorbaciov, care a realizat că sistemul nu mai poate funcționa așa. A fost o conjunctură fericită. Știam, ascultând Europa Liberă că nu mai poate dura și așteptam cu nerăbdare un semnal. Zidurile închisorii se dărămaseră și tot ceea ce aveam de făcut era să pricepem odată cu toții lucrul acesta.

    Am revăzut tot ceea ce trăisem atunci, după 20 de ani, în Basarabia. Cei care sunt acum pe străzi sunt eu cel de acum 20 de ani. Gândesc ca mine, cel de acum 20 de ani și nu vor nimic altceva decât să trăiască liberi. Este drept, peste popoare și peste oameni există o uriașă mașinărie care trasează, decide, de multe ori absolut aleator. Nu, nu este nici un fel de conspirație, este lipsa de viziune, frica, nepăsarea. Foarte cinic spus, Basarabia nu are nici petrol, nu e nici cine știe ce piață, nu e nici în drumul a nimic, de ce să le pese de oamenii de acolo? Citesc cu sentimentul opus celui pe care îl aveam în 89 declarațiile liderilor policitici ai Europei care își exprimă îngrijorarea și recomandă abținerea de la comportamente excesive de ambele părți. Oamenii sunt îngrijorați. În definitiv, trebuie să spui ceva, că de-aia iei o leafă de la stat. Reținerea lor birocratică mi-a amintit de înflăcărarea cu care Reagen vorbea despre libertate. Și lucrul ăsta m-a întristat tare de tot. Pe site-ul CNN prima știre despre ceea ce se întâmplă acolo a apărut azi și e stupidă. Este despre nushce coordonare pe Twitter si Facebook pe care România ar fi făcut-o acolo după spusele lui Voronin… După spusele mele, România are dificultăți să coordoneze acordarea priorității de dreapta într-o intersecție nedirijată, dar asta este o altă poveste. Nu pot însă să nu îmi amintesc de revoluția multimedia cu plasme uriașe din Tiblisi transmisă la greu acum câțiva ani de același CNN. Și îmi pare tare rău că Reagen a murit și odată cu el un fel de a gândi netranzacțional, nebirocratic și plin de viziune și de credința că libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Mă gândesc ce s-ar fi ales de toată generația mea, aia din tot blocul comunist de atunci, dacă cei care conduceau lumea în 89 ar fi fost birocrații de azi. Și mă gândesc, cu drag, la miile de oameni care sunt acum pe străzile Chișinăului sperând că va veni o zi în care se vor surpa și pentru ei zidurile închisorii.

    Știu că mare lucru nu pot face pentru ei. Știu că zidul este intact, ba mai mult, a fost proaspăt văruit de declarațiile celor care chiar pot face ceva pentru ei. Și când spun asta, nu mă gândesc la ceea ce ar fi putut face dacă s-ar fi născut ca Reagen, Thatcher sau Gorbaciov. Mă gândesc că ar putea măcar să tacă naibii din gură. Poate că așa nu ar mai realiaza nimeni cinismul, disprețul pentru valorile umane și lașitatea birocrației care conduce lumea în care trăim. Că uite până și CNN știe să tacă atunci când trebuie.

    Cu oarece vreme în urmă o ziaristă îmi reproșa faptul că sunt extrem de ermetic față de presă. Că nu vreau niciodată să declar nimic. Și așa e. Prefer mereu să îmi scriu sau să spun singur ce am de spus. Pentru că sunt pățit de atât de multe ori încât este limpede că asta e regula. Și, vorba aia din Twin Picks (că nu pot să spun altfel), s-a întâmplat din nou…

    Ieri am fost la o dezbatere organizată de un grup de ziariști în profesionalismul cărora am încredere. Cu invitați din breaslă (adică IT&C) atât în sală cât și printre vorbitori. Adică într-un mediu cât se poate de normal pentru a discuta lucrurile ca între oameni cu o meserie certă. Dacă aș fi știut că în sală există și ziariști care se pricep la orice, n-aș mai fi mers. Nu îmi place să analizez discursul în timp ce vorbesc pentru a ocoli orice aberație imaginabilă se poate scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea informatcă și la conceptul de terț de încredere, la un alt model de securitate informatică bazat pe acest concept, chestii de-astea. Am început rostirea mea agasat de spamul din chiar dimineața aceea venit de la phisherii care de luni bune atacă Raiffeisen, observând cu oarece maliție că tocmai apăruse ieri o știre potrivit căreia atacatorii fuseseră prinși. Ok, a fost un intro normal pentru ceea ce urma să spun. Azi constat că lucrul ăsta e cam tot ce-am spus. După unii istorici. Nici locul, nici momentul nu era potrivit pentru discursuri foarte tehnice, discursul a fost unul absolut inteligibil pentru oricine, mai puțin, se pare pentru cel care a scris prost știrea cu pricina. Nu am de gând să pornesc un război cu cine scrie prost și fără să priceapă despre ce scrie. L-aș pierde în mod cert. Știu bine, de la prieteni ziariști cum se scriu multe dintre știri, știu bine, pe pielea mea cum e cu nivelul de cunoștințe al celui care este chemat să scrie o știre de specialitate.

    Îmi amintesc, cu ani în urmă de o ziaristă din Olanda care îmi lua un interviu pentru o revistă de IT&C. Am rugat-o la sfârșit să mi-l trimită să îl văd înainte de publicare. A reacționat foarte prompt spunându-mi că își scrie singură articolele.

    - Doamnă, departe de mine gândul să cenzurez ceva. Vreau doar să fiu sigur că termenii tehnici sunt în ordine.

Replica a venit imediat și a fost una dintre puținele situații în care m-am simțit nashpa rău

    - Domnule, eu nu sunt ziarist român

    Asta e… Habar n-am cum se fac angajările în presă, habar n-am cum se verifică cunoștințele celor din presa de specialitate. În mod normal, ar trebui să fie supermeseriași foarte bine plătiți. Pentru că este foarte greu să pricepi ce spun cei câțiva care dialoghează cu tine și să aduci totul la un numitor comun inteligibil pentru toată lumea. Asta dacă e vorba doar despre o relatare. Dacă este vorba de mai mult, adică de părerea ta, a ziaristului, e și mai greu.

    Când lucram la legea semnăturii electronice, demult de tot, un ziarist a scris despre asta. M-am bucurat. Nu este un subiect popular. M-am bucurat până când am văzut, cu ghilimele că eu spusesem că se asimilează cu semnătura holografică… A urmat un mișto prietenesc de vreo săptămână în care amicii mă strigau holograf, a trecut, m-am obișnuit cu chestiile astea. Asta nu înseamnă că îmi și plac.

    De-aia prefer să scriu sau să vorbesc eu despre ce cred despre diferite chestii.

    Am intrat și noi în rândul lumii… Adică a ajuns și la noi unda depresiei economice. Cam așa cum era de așteptat, la jumătate de an după cutremurul declanșat de falimentul lui Lehman Brothers. Am văzut și ideile, aceleași, enumerate la întâlnirea de la Londra a G20. Așa cum era de așteptat, nimeni nu renunță la teoria ontervenționismului lui Keynes. Toată povestea asta îmi amintește de felul în care a fost menținut la terapie intensivă modelul geocentric al Sistemului Soloar gândit de Ptolemeu. Simplificând mult ideea sistemului geocentrec, aș spune că el a pornit inițial, adică înainte de Ptolemeu, cu două ipoteze: că planetele se mișcă pe cercuri concentrice având centrul în centrul Pământului și că mișcarea pe fiecare cerc este uniformă. Un timp, rezultatele modelului au concordat cu datele observaționale, numai că după o vreme, nu prea mai mergea nimic. Ptolemeu au venit cu o idee care salva aparent modelul. Planetele se mișcau, e drept, pe cercuri, ale căror centre se mișcau pe cercuri având Pămânrul în apropierea centrului lor. Cercurile acestea, numite epiciclii se tot multiplicau ori de câte ori sistemul nu mai concorda cu datele venite dintr-o realitate care se încăpățâna să nu i se conformeze. Ptolemeu a trăit în secolul II. Abia în secolul XVI modelul său a fost abandonat datorită revoluției copernicane. Până atunci, rețeta cu epiciclii peste epiciclii a fost folosită generație după generație de oameni inteligenți și învățați care nu au reușit însă să gândească în afara cutiei. Așa s-a întâmplat și anul acesta la G20. Adică, urmașii lui Keynes au găsit cu cuviință să găseacă soluția însănătoșirii economiei printr-o și mai mare intervenție a statului și complicarea în continuare a sistemului legislativ.

    Am povestit în mai multe posturi cum s-a ajuns aici. Pentru că nu poți să te gândești la soluții dacă nu încerci să-ți explici cauzele. Am povestit puțin și despre lumea creeată după conferința de la Bretton Woods. Când Yukawa spunea un adevăr înțeles de către toți cei care se ocupă de științele naturale și anume că natura e simplă în esența sa, cred că avea mare dreptate. Și mai cred că spusa asta se poate aplica la tot ce funcționează în lumea reală. În societate e mai greu, pentru că noi complicăm lucrurile. Iar lucrurile complicate, chiar dacă funcționează, funcționează cu un preț. Mare, plătit de noi înșine generație după generație.

    Principala problemă a fost provocată de faptul că statul a ales să se implice nepermis de mult în economie. Mijloacele prin care a făcut asta, au ele însele ceva malefic și țin de ideea fixă a statului că se pricepe la orice mai bine ca oricine. Pârghia este cea monetară. Am văzut cum statul produce bani pe hârtie fără a afecta banii de hârtie. Am mai văzut cum statele și-au folosit moneda pentru a-și regla problemele economice interne pe spinarea altor state. Cel mai recent exemplu este cel al șarpelui monetar european care a fost salvat de trecerea la euro și înființarea Băncii Centrale Europene. Mecanismele monetare, prin care statul ține sub control băncile comerciale, împreună cu mecanismele fiscale prin care statul ține sub control companiile sunt principalele manșe prin care statul își pune în practică viziunea asupra economiei naționale și a politicii externe în timp de pace. Asta în cazul în care nu naționalizează, nu manipulează bursa, nu se joacă cu cursul de schimb și, în general, nu face ce-l taie capul ca să arate, pe termen scurt (în general 4 ani) cât de bun este el cu cetățenii. Când bunătatea asta se acumulează dincolo de puterea sa de intervenție, economia o ia razna și statul spune că asta e, e criză, strângem cu toții cureaua, economia e de vină, băncile sunt de vină, toți sunt de vină, iar el, statul, lucrează din greu pentru a salva cetățenii de la dezastru. Statul produce deficite pentru a realiza tot felul de chestii pentru care n-are bani, după care mai ridică nițeluș taxele și spune că a reușit să rezolve greaua moștenire a guvernării trecute și se aventurează cu surplusul de bani în relansarea economiei pe care tot el a pus-o la pământ, după care guvernarea următoare spune că moștenirea fostei guvernări a fost o politică socială inadmisibilă și iar dă cu deficitul în noi, pare cunoscut, nu? Staul creează inflație și deflație zicând că reglează cererea și oferta, face tot felul de lucruri de-astea năstrușnice pe care nu i le-a cerut nimeni niciodată, dar le face, miniștrii vin și pleacă cu un alai întreg de texte care n-ar trebui să fie niciodată ale statului, te întrebi cum naiba s-ar descurca dacă ar avea o companie oarecare de păstorit în vrenuri de texte de-astea pe care le rumegă cu atâta ușurință, dar uite că oamenii îl plac, au despre ce vorbi, treaba merge strună. Cam asta este povestea keynesianismului. Ism ca orice ism.

    După mintea mea, prima și cea mai importantă măsură pe care statele ar trebui să o ia în vremuri ca cele pe care le traversăm acum ar fi retragerea imediată și necondiționată din economie. Cred că 65 de ani, câți s-au scurs de la Bretton Woods, de experimente etatiste sunt suficienți pentru o planetă locuită de oameni normali. Pentru aceasta, staul ar trebui să renunțe de bunăvoie la două lucruri: la monopolul asupra monedei și la taxarea discreționară. Am să încerc să explic, pe scurt, cele două idei.

    Moneda a fost până în 1933, o marfă ca oricare alta. Utilizarea ei a înlocuit trocul, pentru că era o marfă ușor de transportat și stocat, divizibilă și foarte căutată. În timp, moneda a fost reprezentată de tot felul de lucruri cu caracteristicile astea: scoici, grâne, bucăți de metal, etc. În timp, metalele prețioase s-au impus datorită neperisabilității lor. Tot în timp, emisiunea monetară a început să fie controlată de conducerea politică, al cărei rol era mai degrabă cel al unui terț de încredere, garantând cantitatea și puritatea metalului conținut în monedă. După 1933, moneda a pierdut un lucru esențial: faptul că ea avea o valoare în sine, cea a metalului prețios din care era confecționată. În 1971 a pierdut și orice legătură directă cu vreun metal prețios, lăsâd drum liber oricărei manipulări din partea emitentului care astfel a pierdut atributul său esențial: cel de terț de încredere. Sigur, în mediul privat, pierderea unui asemenea atribut ar atrage instantaneu falimentul. Atunci când însă vorbim de stat, lucrul acesta nu se poate întâmpla așa că statul își permite orice experiment economic fără să poată fi sancționat în vreun fel. Eu cred că măsura pe care lumea, sau cel puțin țările ale căror economii contează, ar fi renunțarea la pretenția de a fi tert de încredere. Atât timp cât economiei i se cere transparență, consider că este cel puțin aberant să nu existe nici un fel de transparență în ceea ce privește procesul de producere și garantare al masei monetare, adică al mărfii care este cea mai tranzacționată. La prima vedere, soluția cea mai bună ar fi revenirea la banii din metal prețios emiși de entități private capabile să garanteze cantitatea și puritatea metalului conținut de ele, entități pe care să le putem controla în mod transparent prin intermediul unei instituții independente și a unui sistem legslativ simplu. Există în acest moment tentative de realizare a unor monede private, chiar dacă lucrul acesta este în mod explicit considerat ilegal de către toate statele lumii. Cel mai interesant exemplu este cel al Liberty Dollar și îl dau aici pentru a se vedea că se poate construi un business case solid și că modelul este absolut viabil. Atât timp cât el se bazează pe o resursă limitată, cum sunt platina, aurul sau argintul, riscul oricărui derapaj este mult mai mic decât cel din modelul actual cu bani pe hârtie. Modul de viață al omului zilelor noastre ar face o asemenea soluție, chiar dacă ar fi cea mai bună dintre toate, impracticabilă. Sigur, o întoarcere la banul de aur într-o epocă a banilor electronici ar fi imposibilă. Dar există posibilitatea emiterii de bani privați garantați cu un depozit de metal prețios. Garanția este dată de faptul că oricând ei pot fi convertiți în cantitatea de metal prețios pe care o reprezintă. În acest fel, banii pe hârtie sunt complet eliminați iar economia nu se mai poate dezvolta pe mecanisme speculative și neeconomice. Mecanismul acesta, cu terț de încredere funcționează atât în instituția notarului public, instituție care este controlată prin legi speciale cât și în cazul (pur privat) al furnizorilor de semnătură electronică, în care piramidele de încredere s-au constituit spontan într-o piață liberă. De altfel, terțul de încredere în cazul monedei ar trebui să fie, după părerea mea, construit pe modelul furnizorilor de servicii de certificare (semnătură electronică). Monedele emise în acest fel ar fi foarte greu de manipulat politic, ar obliga statul să se retragă din economie și să participe la jocul economic ca un partener egal. Nu ar mai fi posibilă rezolvarea deficitelor prin metode administrative, relațiile economice internaționale s-ar depolua și s-ar pune pe baze economice, pentru că n-ar mai exista pârghia cursului, raportarea făcându-se la cantitatea și puritatea aurului care se tranzacționează implicit cu fiecare unitate monetară utilizată în acest scop. Lumea ar fi și economic și politic mai stabilă. Și în mod cert, nu am mai asista la creștere economică simultană cu creșterea inflației așa cum se întâmplă de zeci de ani încoace. Practic, ar fi o revenire la modelul de garantare al monedei cu aur din 1933, reconfirmat la Bretton Woods în 1944 dar numai în ceea ce privește relațiile internaționale, numai că garantul nu ar mai fi statul ci entități private reglementate prin legi speciale și controlate de o instituție independentă. Statul s-a compromis definitiv în 1971 când Nixon a anunțat unilateral ruperea dolarului de aur, lasând baltă toate tratatele care fundamentau relațiile economice bazate pe acest model și lăsând cu ochii în Soare pe toți creditorii staului. Dacă un privat ar fi făcut așa ceva, ar fi fost imediat sancționat de către partenerii săi de afaceri până la limita falimentului. Statele nu dau însă faliment și de aceea își permit orice și cu orice preț. Ideea lui Keynes cu o bancă centrală internațională, idee către care omenirea tinde pas cu pas (Banca Centrală Europeană este un exemplu grăitor) mi se pare mult mai periculoasă decât chiar sistemul în care suntem acum, pentru că banii scriptici ar scăpa de sub orice control iar statele care ar avea cea mai puternică influență în bordul acelei bănci ar avea și controlul politico-economic al planetei asigurat. Moneda privată este nu doar o soluție economică ci și un garant al libertății pe termen lung al omenirii. La extrema cealaltă s-ar plasa socialismul global în care statul ar deveni o entitate în sine, discreționară și de care nici măcar nu ai avea cea mai mică posibilitate să scapi emigrând în lumea liberă, pentru că lumea liberă ar fi doar în cărțile de istorie (dacă ar mai fi și acolo).

    Al doilea lucru pe care statul ar trebui să îl facă îl constituie un sistem simplu de taxare. Am făcut un exercițiu pe două dintre bugetele României din anii trecuți și cred că o majorare a tva la 25% ar fi suficientă pentru a nu mai exista nici un impozit și nici o altă taxă. Cu o împărțire corectă între administrația centrală și cea locală a acestei taxe, ea ar fi suficientă pentru a asigura sănătatea, educația, ordinea publică, apărarea și justiția împreună cu acele lucrări publice care nu au sens din punct de vedere economic. Statul s-ar simplifica și nu ar mai costa atât de mult ca acum, ceea ce ar creea premisele reducerii treptate a acestei taxe. Într-o asemenea construcție, evaziunea ar fi drastic limitată și veniturile statului ar fi mai predictibile. Am avea reguli de funcționare simple și deci aplicabile.

    Lucrurile despre care vorbesc, ar trebui să fundamenteze un alt fel de funcționare al lumii. De aceea, sunt imposibil de acceptat. Cele care ar trebui să le accepte sunt tocmai cele care ar trebui să renunțe la puterea colosală pe care mecanismele actuale o conferă, adică statele. Din nefericire, modelul keynesian a dus la ruperea statului de cetățenii săi și transformarea sa într-o entitate în sine. Exact ca în societatea din care am ieșit acum 20 de ani. Ruperea a fost însă una graduală și acceptată cu entuziasm de o populație care a devenit din ce în ce mai asistată și din ce în ce mai dependentă de stat. Probabil că nici depresia economică pe care o vom traversa, nici următoarele fenomene la fel de severe ca acesta, nu vor convinge nici statul, nici cetățenii săi că ceva fundamental trebuie schimbat. Pentru ca lucrul acesta să se poată întâmpla, ar trebui ca majoritatea celor care acced la putere să nu își dorească să aibă putere. Este evident un paradox iar lumea reală nu se poate construi cu paradoxuri.

    Stau și mă gândesc de ce mai scriu toate lucrurile astea și îmi amintesc o poveste spusă de Moțu Pitiș, un om tare drag mie și de care îmi pare tare rău că a murit. Nu voi da numele personajelor reale din poveste, dar ea suna cam așa: La un teatru din capitală, un actor genial dar cu meteahna băuturii este în repetiție. La un moment dat, îl scoate din sală un amic, actor la un alt teatru bucureștean, care îi spune cu voce înceată:

    - Lasă mă, că îți iese rolu’, ai stat destul. Hai să bem una mică

    - Nu pot, bă, nu pot. Că e Criminalu’ în teatru.

    Criminalu’, era evident directorul de atunci al teatrului, un om foarte interesant care reușise să ridice enorm audiența teatrului său.

  - Lasă mă, dă-l în pizda masii de Criminal, spune amicul rostind în mod fatal numele Criminalului care, fatalitate din nou, pentru că nici o nenorocire nu vine singură, apare în capul scărilor.

    - Ce spui tu acolo, băi?, întreabă Criminalul apărut ca din pământ.

    - Nimic, tovarășe director, nimic… Era… doar o propunere.

    Cam așa și cu ce scriu eu pe-aici. Doar o propunere…

    M-am hotărât să încep o serie de posturi, pentru că sunt lucruri pe care le cred utile și cred că e bine să vorbim despre ele. Lumea le-a cam uitat, sunt foarte mulți ani de când planeta vede doar două modele economice, socialismul totalitar (adică cel care a existat în modelele politice din spațiul sovietic sau cele din spațiul național-socialist) și socialismul democratic (cel care există de ani buni în spațiul occidental). Înaintea lor a coexistat un model economic capitalism cu forme de feudalism întârziat. Din nefericire, exceptând Statele Unite de până la Marea Depresie, o democrație politică dublată de un sistem economic capitalist nu a funcționat în nici o epocă și în nici o țară.

    Dintre puținii economiști care au gândit și au scris ceva despre un fenomen care a exprimat cel mai aproape de natura umană mecanismele economice, Adam Smith cu o investigație a naturii și cauzei avuției națiunilor este cel mai clar și mai riguros în felul în care argumentează totul. În timpurile moderne, un fel similar de a gândi, evident raportat la o lume cu un grad mai mare de complexitate, l-am întâlnit în școala austriacă. Există o carte scrisă de von Mises, “Acțiunea umană”, pe care o recomand ca pe o lectură de mare valoare. Este scrisă clar și cu o rigoare similară cu cea a lui Smith. Și este despre vremurile moderne.

    Nu sunt economist. Dar sunt un om normal, dotat cu o inteligență normală și cred, în virtutea acestui fapt, că pot avea păreri și că are sens să mi le spun. Asta nu înseamnă că mâine părerile mele nu se pot schimba și cred că dacă se va întâmpla așa le voi spune, cu aceeași credință că ele au un miez de adevăr, ca și acum. M-ar tenta să găsesc câțiva oameni care să intre în polemică în legătură cu ceea ce voi scrie aici. În definitiv, polemica este cea mai bună metodă prin care îți poți clarifica ideile. Prin polemică înțeleg raționamente și exemple care servesc demonstrătrii unei idei contrare celei afirmate de către un om. Petru că nu am de gând să scriu o lucrare de economie, iar blog-ul meu este și va fi un blog despre libertate, cred că cel mai bine este să scriu despre chestiuni pe care mi le-ați semnalat în comentariile voastre și să spun și eu ce cred despre ele.

    Uite, de-aia voi începe cu o scriere despre limitarea veniturilor. Am să mă refer la ambele limitări posibile, adică la limitarea superioară a venitului și la limitarea sa inferioară, încercând să demonstrez de ce cred că nici una, nici alta nu sunt folositoare și, mai ales, de ce nici una, nici alta nu reprezintă o formă de dreptate socială.

    Cineva vorbea despre necesitatea limitării averii personale la necesarul traiului unui om. Prima întrebare care se naște aici este ce reprezintă necesarul traiului unui om. La întrebarea aceasta îmi pun automat două întrebări: este vorba aici despre traiul unui om ca ființă biologică sau este vorba de ceva mai mult decât asta? Ca să nu complicăm foarte mult lucrurile, hai să ne limităm la traiul ca ființă biologică. Asta ar însemna că averea unui om trebuie să acopere hrana, îmbrăcămintea, locuința, locomoția (pentru că vrând-nevrând acoperim prin activitățile noastre un spațiu din ce în ce mai mare care trebuie parcurs cumva) și sănătatea. Cum ideea este una de dreptate socială, este necesar să ne îngrijim de evitarea oricăror discriminări. Altfel, înseamnă că am impus un principiu care îi avantajează pe unii și îi dezavantajează pe alții. Dacă ne referim doar la hrană, va trebui să ne îngrijim de faptul că toți vor mânca fie aceeași hrană, fie hrană având aceeași valoare. La fel și în cazul hainelor și locuințelor. Cu transportul este simplu de tot, singurul transport nediscriminatoriu ar fi transportul în comun. Cu sănătatea e mai complicat, unii oameni se îmbolnăvesc mai ușor, alții mai greu și atunci soluția este să realizăm un sistem de sănătate complet gratuit. Pentru a evita discriminările legate de locuință, ar trebui să construim locuințe identice. Pentru a evita riscul ca în suma de bani pe care o acordăm pentru hrană și îmbrăcăminte unii dintre noi să fie mai interesați de hrană și alții mai interesați de îmbrăcăminte ar fi firesc ca hrana și îmbrăcămintea să le fie distribuite după o planificare riguroasă. Primul lucru pe care l-am descoperi ar fi că banii nu mai au sens, ceea ce nu e o mare nenorocire, ci doar o constatare. Pentru că banii nu au sens și oricum trebuie să acoperim necesarul fiecărui om, producția de hrană, îmbrăcăminte și locuințe ca și serviciile de transport și de sănătate ar trebui asigurate, prin specializare, de către membrii societății de care vorbim. La meseriile de mai sus ar mai trebui să adăugăm una de organizator, pentru ca tot procesul să funcționeze. Societatea perfectă despre care vorbim ar funcționa replicându-se generație după generație fix la fel. Numai că aici ar interveni un lucru neașteptat. Ce ar face societatea cu pricina dacă în sânul ei s-ar naște cineva care ar spune ca mine: “Nu vreau să trăiesc așa.”. Evident, l-ar reprima. Ceea ce ar face-o, dintr-o dată să nu mai fie perfectă.

    Exemplul de mai sus este unul extrem. A fost experimentat, din păcate. N-a durat mult. Din cauza unor indivizi ca mine. Au existat și modele mult mai blânde. Unele chiar în societăți deschise. Efectul a fost emigrarea celor care refuzau modelul, pentru că doreau fie să fie foarte diferiți, fie să dispună de cât mai mult din ce pot realiza. Emigrarea lor a sărăcit societățile respective, iar pe termen mediu s-a dovedit a fi un dezastru economic. Capitalurile au plecat din țările respective odată cu cei mai întreprinzători sau cei mai creativi oameni de acolo. Ceea ce părea o metodă care asigura dreptatea socială, taxând progresiv veniturile s-a dovedit a fi foarte păguboasă din punct de vedere economic. Evident, menținerea cu orice preț a capitalurilor, întreprinzătorilor și a celor creativi în societate, ar duce în timp la primul model.

    A doua întrebare, îndreptățită, este cine decide unde trebuie să fie limita pusă averii. Răspunsul este că un grup mai mic sau mai mare, direct sau prin intermediul unui om. Mie îmi sună a ceva cunoscut bine de tot în istorie și care de fiecare dată s-a terminat cam la fel. În realitate, chiar dacă vorbim de un sistem democratic perfect, ar exista o continuă agresare a unor minorități venită din partea majorității. Fără ca acea minoritate să agreseze în vreun fel majoritatea. Practic, vorbim de impunerea unui mod de viață unor oameni care nu impun celorlalți nimic. Este drept, lucrul acesta vine din faptul că resursele sunt limitate și cei care și-ar dori un acces mai mare la resurse dar care din varii motive nu îl au, ar încerca să impună lucrul acesta prin forța majorității. În economiile naturale, lucrul acesta se face taxând uniform și deci nediscriminatoriu și prelevând pentru binele comun mai mult în valoare absolută de la cel care are un acces mai mare la resurse. Eu nu cred că există o manieră mai justă ca aceasta. De exemplu, să presupunem că un om are un venit de 1000 de lei iar altul unul de 100. Dacă taxa prelevată de la un cetățean ar fi de 10% din venit, cel cu 1000 de lei ar plăti 100 de lei și ar rămâne cu 900, iar cel cu 100 ar plăti 10 lei și ar rămâne cu 90. E drept că cel cu un venit mai mare are de 10 ori mai mult decât celălalt, dar contribuie și de zece ori mai mult la acoperirea nevoilor comune.

    Atunci când vorbim de stabilirea unui nivel minim de venit, lucrurile stau și mai nedrept. Sigur, un asemenea mecanism nu poate fi folosit decât în democrațiile cu economie de piață (nu zic capitalistă, economia de piață e un ingredient necesar dar nu suficient pentru capitalism). Să presupunem că un om produce, folosindu-se doar de munca sa, într-o lună bunuri sau servicii în valoare de 1000 de lei. Atunci salariul la care omul respectiv ar putea fi angajat ar putea fi între 1 leu și 999 de lei. Dacă pe piața forțri de muncă ar fi un excedent major de oameni cu specializarea sa, salariul ar fi fixat la limita salariului cel mai mic pe care l-ar accepta un om cu specializarea respectivă. Dacă cererea de bunuri create de el ar crește, șansele lui de angajare ar crește și ele și numărul celor rămași pe dinafară ar scădea. Dacă numărul tuturor celor cu specializarea respectivă ar fi mai mic decât necesarul forței de muncă, atunci salariul său ar crește până la 999 de lei. Să presupunem acum că statul fixează salariul minim la 2000 lei pe lună. În acel moment, angajatorul va decide automat să crească prețul produselor lui pentru a putea acoperi salariile. Evident, prețul ar crește artificial și consumul produselor respective ar scădea. Lucrul acesta s-ar întmpla în special în cazul produselor ieftine. Prin scăderea cererii, angajatorul ar fi pus în situația de a concedia un număr de lucrători, pentru a-și reduce producția sau ar investi în tehnologii care ar duce la producerea aceluiași produs cu un număr minim de lucrători și ar concedia majoritatea lucrătorilor. Salariul minim ar produce așadar șomaj și creșterea prețurilor. Lucrurile acestea s-au petrecut de prea multe ori în istoria recentă pentru a mai fi nevoie să dau exemple. Ele au fost și una dintre cauzele globalizării pieței forței de muncă. Să ne amintim de povestea combinatului siderurgic Kaiser din Los Angeles, cel mai mare cobinat de acest fel din Statele Unite, care în 1993 a fost demontat și remontat  în China din morivul că muncitorul chinez era sub costurile unui robot industrial. Rezultatul a fosr concedierea a 45.000 de lucrători.

    Veniturile într-o piață liberă fluctuează ca prețurile oricărei mărfi. Pentru că munca este o marfă ca oricare alta. De aceea o intervenție în piața muncii este echivalentă cu o intervenție în orice piață. Ea creează dezechilibre foarte greu de ajustat mai târziu. Există, desigur, o alternativă la felul acesta de a privi lucrurile. Cea în care nu există noțiunea de piață. Am prezentat-o la începutul poveștii pe care am scris-o și este cea din chiar primul model. Adică cea a uniformității absolute și a lipsirii totale de libertate. Mie unul, nu îmi place deloc.

    Mă întreb cum am fi arătat dacă societatea umană ar fi intervenit minimal în viața omului. Adică dacă omul ar fi trăit după un set simplificat și nepervertit de reguli. Cum am fi arătat, de exemplu, dacă nu ar fi fost nevoie de frică pentru a justifica traiul mai bun al unor oameni lipsiți de orice alte calități în afara capacității de a inocula frica. În istoria omului, mai toate căpeteniile politice sau administrative, mai toate religiile instituționalizate, mai toate sistemele de conducere private s-au bazat pe frică. Omenirea a trăit câteva mii de ani de cultură a fricii și lucrul acesta îl găsesc atât de neconform cu natura umană încât cartea de istorie pare un soi de manual de dresură. Frica unei comunități umane nu are nici o legătură cu frica individului biologic. Ea nu conservă comunitatea respectivă ci o pervertește. Poate că cel mai bun exemplu ar fi mutația aproape păgână care a avut loc în creștinism, în preajma momentului în care și-a început construcția instituțională. Ce poate fi mai trist decât felul în care îndemnul “Nu vă temeți!” rostit de atâtea ori de către Iisus a fost transformat în timp în chiar comunitatea creștină în punerea la loc de cinste a omului “cu frica în Dumnezeu”. Sau faptul că o religie a iubirii și a acceptării diferențelor a ajuns de atâtea ori în istorie să se manifeste violent și intolerant. Frica asta socială nu ne este dată în nimic din natura noastră și lucrul acesta explică felul în care primii creștini, probabil majoritatea dintre cei foarte puțini creștini care au existat de atunci încoace, au adoptat în chip firesc învățătura lui Iisus. Atunci când ea, învățătura, a devenit un produs de mass-market, totul a fost invadat de superstițiile folosite cu sute de ani înainte, de prejudecățile născute în mințile bolnave ale celor care nu aveau cum să-și justifice altfel idei abătute rău de la natura umană și mai ales de cultura fricii. În tot hățișul de reguli pe care societatea umană și le-a tot elaborat, frica a fost folosită, mai mult sau mai puțin iscusit pentru a acapara, a domina, a trăi mai bine în absența oricăror calități care să justifice lucrul acesta. Societatea noastră, care se consideră creștină, nu are aproape nimic în comun cu lucrurile făcute sau spuse de cel care i-a dat această învățătură. Nu știu foarte multe lucruri despre felul în care alte religii au degenerat în lumile în care au apărut, dar bănuiesc că au urmat același curs. Există ceva extrem de rezistent în structura socială umană, ceva plasat dincolo de religii sau culturi, venit probabil din perioada în care comunitățile începeau să se structureze. Nucleul acesta, la care au trebuit să se raporteze toate încercările de punere în acord a societății cu individul, are în centrul său frica, transmisă precum cromozomul Y, nealterat, din tată în fiu. Și tot în nucleul ăsta mai stă un lucru care a fost folosit dar niciodată epuizat în decursul istoriei omului: speranța. Amândouă, frica socială și speranța sunt moduri de raportare pasivă la realitate. În ambele cazuri individul așteaptă să fie salvat sau propulsat de ceva din afara sa. Și, mai ales, cu participarea sa minimă. Aici este terenul de joacă al liderilor. Al liderilor de orice fel, politici sau religioși sau de opinie. Aici înfloresc promisiunile și aburesc pericolele. Aici ne pierdem libertatea și acceptăm să ne delegăm o parte, poate că cea care ne-ar face să trăim radical mai fericiți, altora.

    Anii 50 au venit după două războaie cumplite și după Marea depresie economică. Pentru actorii politici ai democrației, războiul a venit ca o salvare neașteptată. Toate măsurile intervenționiste din New Deal-ul lui Roosevelt începuseră să ducă spre următoarea criză economică majoră. Era un lucru de care puțini oameni erau conștienți atunci și și mai puțini au vorbit deschis despre ceea ce credeau. Pentru că marea majoritate a oamenilor trăia cu spaima că totul se poate repeta și cu speranța că deal-ul lui Roosevelt le va aduce prosperitate. Așa arătau și cifrele, economia era într-o creștere clară, totul părea bine de tot, dacă ar fi câștigat războiul care tocmai bătea la ușă lucrurile ar fi dus clar la o periodă de prosperitate fără precedent. Pentru generațiile de atunci, așa a și fost. Pentru cele de acum, vine scadența unei note de plată amânate. Eu chiar cred că acordul de la Bretton Woods din 1944 este la rădăcinile notei de plată pe care o avem noi de achitat. Există câteva lucruri care s-au dezvoltat plecând de acolo și au ajuns până la noi. Probabil că singurul lucru valid hotărât acolo îl constituie liberalizarea comerțului internațional. Principala problemă creată la Bretton Woods a fost exacerbarea rolului statului în economie. Ideile lui Keynes, chiar dacă nu au fost imediat puse în practică au dus la transferul cumulativ al tuturor dificultăților în viitor. Evident că nu-mi convine lucrul acesta. Pentru că viitorul lor e prezentul meu.

    Legarea dolarului de aur la o paritate fixă a întărit pe moment dolarul american iar datoriile de război ale tărilor înfrânte au contribuit, prin mutarea rezervelor proprii de aur, la aceasta. Practic, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost, prin deținerea de rezervelor de aur cele mai importante, principalii beneficiari ai acestui punct al acordului. Ideea de a avea o paritate fixă, făcea pe moment dolarul o marfă mai bună decât aurul prin esența sa abstractă și prin faptul că putea fi împrumutat cu dobândă. Ideea unei parități fixe între moneda națională și aur, dublată de cea a unei parități rigide între monedele naționale venea ca o reacție la ceea ce se întâmplase în perioada interbelică, perioadă în care guvernele își apreciau sau depreciau discreționar moneda pentru a juca speculativ pe piața internațională și pentru a-și rezolva problemele legate de inflație sau deflație pe spinarea economiilor mai slabe. Noua construcție financiară internațională părea o idee bună. Poate că lucrul extrem de valoros pe care Keynes îl propusese atunci, adică emiterea unei monede unice internaționale ar fi fost soluția cu adevărat corectă, dar suspiciunea părții americane că britanicii vor să își rezolve problemele deflației pe seama economiei americane a făcut-o imposibilă. În locul unei bănci internaționale care să emită o monedă unică a apărut Fondul Monetar Internațional al cărui scop inițial a fost acela de a aproba orice abatere de la rata de schimb existentă între două monede. Așadar, esența financiară a acordului a fost legarea la paritate fixă a dolarului de aur și a monedelor statelor semnatare unele de altele, având deasupra un for care aproba toate abaterile de la regulă. Sistemul, mult mai complicat decât cel bazat pe banca unică emitentă, avea câteva dezavantaje din start. Dolarul era singura moneda care putea fi legată direct de aur, pentru că rezerva de aur americană permitea atunci lucrul acesta, ceea ce făcea automat ca economia americană să plece dintr-o poziție privilegiată în raport cu economiile occidentale. Chiar dacă sovieticii nu au participat la Bretton Woods, faptul că dețineau rezerve importante de aur îi punea și pe ei într-o situație privilegiată. Mai mult, cotele de participare la FMI ale tărilor semnatare, chiar dacă erau la început egale, în valoare de 8.8 miliarde de dolari, au devenit, odată cu aderarea țărilor noi, cote proporționale cu puterea lor economică din momentul aderării, cu toate consecințele logice ale acestui fapt. Odată cu acest mecanism, a fost creată și Banca Mondială, care, îmreună cu FMI și cu legătura fixă dintre dolarul american și aur suplinea oarecum ideea lui Keynes. Mecanismul creat astfel era din start complicat, fragil și plin de influențe și riscuri politice.

    Al doilea lucru, de data asta luat de la Keynes, a fost cel al intervenționismului masiv al statului în economie. După Marea Depresie, conducerea economiilor naționale a devenit problema cea mai importantă a politicilor statului. Faptul că politicile de tip New Deal practicate cu succes de moment în democrațiile americană și britanică și în dictaturile fasciste au adus o bunăstare relativă majorităților oamenilor, i-a făcut pe aceștia încrezători și dependenți de stat. Liberalismul practicat în relațiile comerciale internaționale de după Bretton Woods a dus la exportul acestor idei în întreaga lume vestică, fiind primul derapaj major de la capitalism și injectând lent în economiile construite până atunci pe principii naturale toate racililele sistemului comunist. Odată cu exacerbarea sistemului social realizată în Suedia în timpul guvernării lui Olof Palme în anii 80, abaterea de la felul natural de construcție economică s-a accentuat, modelul socialist tinzând să devină modelul fundamental al Europei unite. Derapajul spre socialism a fost facilitat de două fenomene apărute fără o legătură directă cu statul. Este vorba de creșterea pe bursă care a făcut ca marile corporații să devină ale nimănui și de cultura corporatistă care a contribuit masiv la uniformizarea masei de funcționari și transformarea acestora într-un soi de proletari de lux. La acest fenomen a contribuit și mass-media și globalizarea, ca vectori de transfer cultural și uniformizare.

    De fapt, în lumea de după Bretton Woods, asistăm la două forme de socialism. Cel sovietic, construit prin abandonarea pluripartidismului și deci a democrației politice și a concurenței adică a democrației economice și cel vestic construit prin convergență politică datorată apropierii doctrinare a partidelor aflate în competiție și diluarea sentimentului proprietății în economie prin disiparea ei. Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea. Oricât de puțin ne-ar plăcea, relațiile economice naturale și prprietatea presupun agresivitate. Competiția presupune agresivitate. Societatea în care trăim încearcă să sublimeze agresivitatea făcând promisiuni. Semnând cecuri în alb. Diminuând libertatea. Uniformizând. Sunt lucruri vizibile și pentru cineva care a trăit în comunism și a lucrat apoi într-o mare corporație sunt lucruri evidente. Sistemele seamănă izbitor. Singura diferență stă în modul brutal în care s-a instaurat comunismul și modul lent în care se insinuează noua construcție politico-economică postbelică a vestului. Faptul că sistemul comunist s-a instaurat brusc, l-a făcut să dureze puțin și să dea faliment repede. Falimentul sistemului în care trăim acum e unul lent, dar tot faliment este. Ambele sisteme au folosit perfect frica și speranța. Ideea cu generațiile următoare care vor trăi mai bine decât noi e comună și ea. Relativa libertate economică din sistemul vestic a dus însă la posibilități mai mari de consum și la prosperitate. Foarte mult însă din acest consum s-a făcut pe deficite și pe note de plată scadente pentru exact generațiile care teoretic urmau să trăiască mai bine. Acum suntem în pragul plății unei părți din acestea.

    Eu cred că singura ieșire rezonabilă o constituie întoarcerea la capitalism. Adică la un sistem economic simplu, nedirijat și nereglementat de stat, în care competiția este una clară și directă, fără mediatori. Eu cred că timpul fanteziilor monetare cu bani pe hârtie reglați de guverne în funcție de tot felul de interese care nu au nici o legătură cu economia, ar trebui să se încheie. Nu știu dacă soluția este cea a revenirii la legătura directă între monedă și rezerva de aur sau cea a unei monede unice internaționale. Dar știu sigur că felul în care a fost făcută construcția monetară, mai ales după anul 1971 stă la baza actualei depresii economice pe care urmăm să o traversăm. Eu cred că e timpul să limităm mecanismele speculative din economie și să abandonăm modelul de creștere pe bursă expus mult prea mult factorilor politici și psihologici pentru a mai avea o legătură cu naturalitatea capitalismului. Bursa s-a compromis pentru că s-a lăsat manipulată politic și mediatic. Este evident că o întreprindere care are un proprietar funcționează mult mai bine decât una care are milioane de proprietari. Numai că trăind în modelul cu milioane de proprietari nu mai știm că se poate și altfel. Băncile s-au îndepărtat mult de la rolul lor fundamental într-o economie sănătoasă și s-au lăsat duse într-un joc în care aparent aveau numai de câștigat acceptând rolul dominant al statului în reglarea unei piețe care ar trebui să fie libere. Pentru că cel mai rapid, eficient și sigur mod în care lucrurile se pot regla este cel natural. Sistemul de taxe și impozite percepute de stat s-a diversificat și el aberant odată cu creșterea intervenționismului. În comunism era simplu. Impozitul era pe nivelul de trai. Care acoperea tot, de la deficitele financiare la lipsa de șomeri. Într-un sistem natural, cred că singurul venit al statului care nu descurajează nici munca, nici investiția și nici economisirea ar fi firesc să fie cel provenit din taxarea valorii adăugate. Sigur, se poate spune că el descurajează consumul, dar consumul este o consecință a muncii, a investiției și a economisirii și astfel putem vorbi de o impozitare a tuturor activităților fundamentale economice, dar într-un mod în care răul făcut este minimizat.

    Am procedat cu economia și cu societatea exact așa cum am procedat și cu natura. Sper să nu regretăm un fenomen de felul încălzirii globale și să ajungem să spunem că e prea târziu pentru a mai face ceva. În ceea ce privește economia, îl putem încă evita întorcându-ne la capitalismul simplu, logic și predictibil al lui Adam Smith. Statul trebuie să renunțe la obsesia sa de a supralegifera și suprareglementa procesele economice, iar cetățenii ar trebui să înțeleagă că nu numesc consiliul de administrație al unei întreprinderi ci gestionarii unor bani pe care ei îi plătesc pentru a avea servicii pe care nici un privat nu ar fi interesat să le realizeze. De fapt, rolul principal al statului nu este unul economic ci exact opusul său. Cel al finantării lucrurilor absolut necesare cetățenilor săi și pe care nici un întreprinzător cu mințile în cap nu le-ar finanța. Din păcate, statul modern se ocupă mai mult de economie decât de activitățile de care ar fi îndreptățit să se ocupe. E drept, este mult mai rentabil așa pentru politicieni. Iar în schimbul acestei rentabilități, se oferă la greu cele două abstracții fără de care sistemul nu ar funcționa: frica și speranța. Și uite că ajungem la esența problemei. Sistemul este alimentat de noi înșine. Stând ca broasca din experiment în vasul pus la foc mic, fără să ne gândim că devenim supa propriei noastre lipse de voință de a sări afară. Țintuiți de fricile noastre și de speranțele noastre acolo. Păi e bine?

    Când am descoperit culorile, se însera. E o constatare și atât. Nici măcar nu îmi propusesem vreodată să descopăr ceva. Lumea părea ok, așa cum era, cuprinsă de o liniște prăfoasă, selenară, cu aceeași față de tonuri de gri întoarsă spre mine, apusul era tot în tonuri de gri, așa începuse și înserarea cu pricina, când deodată am descoperit culorile. Bine, cuvântul descoperit nu este în nici un caz cel mai potrivit. Mai degrabă revelat. Chiar dacă sună pompos și mistic și exclusivist,  revelat pare a se potrivi cel mai bine situației în care m-am aflat, luat prin surprindere de cantitatea foarte mare de informații care începuse să-mi umble prin cap. Îmi amintesc precis faptul că totul a început în taxi, dealtfel l-am întrebat pe șofer dacă mi se pare mie sau taxiul pe care îl conduce este chiar galben, îmi amintesc și dezamăgirea pe care cu siguranță nu am reușit s-o reprim în clipa în care omul m-a privit lung și mi-a spus blazat că este evident galben, că așa sunt toate taxiurile din orașul ăsta, chestia cu orașul ăsta m-a făcut să mă simt oarecum jenat de ignoranța de care tocmai dădusem dovadă și probabil că așa aș fi rămas până la sfârșitul drumului dacă nu m-ar fi mirat și mai tare ideea că iată, fusesem în stare să numesc o culoare despre care până atunci nu știusem nici măcar că există. Apoi mirarea mea a crescut odată cu faptul că în minte îmi apăruse un cuvânt necunoscut până atunci, cuvânt pe care sub nici un motiv nu i l-aș fi spus șoferului de lângă mine, cuvântul acela culoare, alături de galben, alături de gri și multe alte cuvinte care erupeau acum de nicăieri dar care păreau extrem de firești.

    Cuvântul este o convenție, un soi de etichetă pe care o punem pe tot felul de sertare și sertărașe din memoria noastră pentru a ști ce zace pe-acolo, necodificat, accesibil oricui știe să numească la fel feluritele lucruri pe care le-am întemnițat într-o viață în memorie. Privită așa, memoria este un soi de grădină zoologică a realității, în fiecare cușcă stau felurite forme ale obiectului pe care îl avem de recunoscut ca să facem cu el cam ce-am făcut de fiecare dată în trecutul nostru biologic sau social. De-aia cred eu că memoria este un lucru extrem de conservator și menit să ne protejeze. Atunci când văd un câine pe care nu l-am mai văzut, din mintea mea se năpustesc asupra lui felurite frânturi de imagini de câini pe care i-am întâlnit în carne și oase sau în benzi desenate și știu precis că va da din coadă și va lătra, așa că datul lui din coadă nu mă mai miră cine știe ce, nici nu mă mai bucură prea mult, e deja predictibil, face parte dintr-un film pe care l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai minunez. Dacă aș încerca să îmi imaginez cea mai nemaivăzută chestie, aș face-o combinând bucăți din felurite lucruri pe care le am bine fixate în cuștile din mintea mea, până și la un nume pentru chestia imaginată m-aș gândi luând etichetele de pe cuști și combinându-le într-un fel sau altul. Ideea că imaginația este limitată de tot ceea ce am trăit eu sau cei care mi-au desenat cu creta pe asfalt felul în care a stat ceva din lumea asta în mintea lor și m-au dresat apoi să le mai și spun la fel desenelor cu pricina, e un motiv de amărăciune. Suntem limitați la tot ceea ce putem combina cu frânturi de realitate. Până și ideile noastre de a căror evoluție ne mândrim atât tot așa ceva este, de-aia e nevoie de timp ca să evolueze, pleacă din simțuri, devin etichete și încep să se combine între ele, toată povestea asta seamănă cu un soi de evoluționism genetic, după galben vine verde, era totul pe retina mea, trebuia doar să le dau un nume acceptabil pentru toți, o etichetă tranzacționabilă și cam atât.

    Joaca asta de-a combina etichete tranzacționabile s-a născut din memoria mea și a altora ca mine, probabil că nu am putea supraviețui, altfel nu am ști ce să facem dacă asupra ființei din fața noastră nu s-ar buluci bucăți de memorie încercând să i se suprapună pentru a pricepe dacă e rost de dat din coadă sau e vorba de un pericol. Fără memorie nu am supraviețui. Dar mă gândesc cum ar fi să trăim o viață în care nimic să nu se repete și nimic să nu semene cu lucruri care au mai trecut odată prin mintea noastră. Lângă mine, șoferul de taxi mă privește de parcă bufnița Minervei ar avea cuibul pe umărul său. Și parcă îmi vine să-i spun că tocmai am descoperit că iarba e verde…

    Sunt iarăși la capătul unei zile atât de pline încât habar n-am ce am făcut azi. Știu sigur că a trecut, de lucrul ăsta m-a asigurat și șoferul de taxi privind la ceasul luminând albăstriu pe bord și primul lucru pe care îl văd atunci când pun la încărcat BlackBerry-ul după o zi în care bateria a ajund la limita de jos, cam așa mă simt și eu acum, a fost cu siguranță una dintre acele zile foarte important de pline cu o agendă încărcată rău de tot despre care nu îmi pot aminti aproape nimic. Sunt și zile de care îmi amintesc perfect, cu văz, cu miros cu umblet de pași de om, zile în care n-am avut nimic important de făcut, zile în care am trăit însă fără să încalc codul rutier pentru că am înjurat la greu traficul mă’sii, ba chiar am întors capul după bruneta de la volanul unui Ford vai de mama lui pe geamul căruia îmi amintesc că scria pe o bucată de hârtie lipită cu schotch o poveste mișto de tot  despre cum s-a născut el în 1997 și cum caută el acum un stăpân nou, îmi amintesc perfect și brotacul verzui din luneta mașinii, probabil că a fost o chestie de jumătate de minut dar îmi amintesc cum întâlnirea asta mi-a dat brusc o senzație calmă de normalitate. Am multe amintiri dintr-astea. Nu am însă deloc memoria zilelelor importante, ale celor în care am făcut lucruri fără de care omenirea s-ar fi aflat acum în pragul Armaghedonului. Nu mai țin minte nimic despre zilele acelea. Știu vag că ele au existat, probabil că cineva care m-ar privi din afară m-ar caracteriza numai în legătură cu ele, numai că uite, pentru mine zilele alea glomerate și importante au fost ca și cum ar fi fost ale altuia.

    Astăzi știam că va fi așa. Știam de dimineață, privindu-mi agenda fără nimic în ea, îmi este groază de zilele în care agenda este vidă, zilele astea se dovedesc la sfârșitul lor zile de alergat la greu pentru a rezolva chestii care apar una după alta, sunt extrem de importante și nu suferă nici o amânare. La sfârșitul lor, constați că a mai trecut o zi și cam atât. E drept, ai alergat ca nebunul, te-ai agitat, ai vorbit mai mult ca de obicei, câteodată ai și gândit, a trecut, n-a durut, ai uitat cu desăvârșire tot, nici măcar sentimentul că tot ceea ce aveai de făcut era extrem de important, sentiment care te-a însoțit toată ziua, nu-l mai ai. Noaptea, cu ochii priponiți în lumina albastră a ceasului de pe bord, încercând s-ți amintești ceva despre trecerea ta sincronă cu o rotație a planetei în jurul axei, azi nu a fost deloc Axis Mundi axa aia, a fost un căcat de axă în jurul căreia te-ai rotit cu orașul tău cu tot, cu traficul tău cu tot, n-ai apucat să vezi nimic care să-ți rămână in minte, nici măcar o jumătate de minut din cele 1440 de minute ale rotației tale.