Socialismul în două viteze (II)
July 22nd, 2009V-ați gândit vreodată cum ajunge președintele unei companii președintele acelei companii? Răspunsul corect, adică cel pe care orice om serios și cu scaun la cap îl va da, este că adunarea generală a acționarilor sau bordul directorilor îl numește acolo pe baza unor criterii pe care le-a stabilit anterior. Bordul directorilor, la rândul său, este în general numit de către adunarea generală a acționarilor sau, în state ca Germania, de către consiliul de supraveghere format în proporție de 50% din persoane numite de către adunarea generală a acționarilor și în proporție de 50% din reprezentanții salariaților. Acestor oameni li se pune la dispoziție o putere colosală pe care teoretic ar trebui s-o folosească în slujba companiei de care sunt, de cele mai multe ori legați doar printr-un contract pe termen limitat eventual cu obiective care acoperă în timp durata mandatului. În momentul în care compania este uriașă, acțiunile sunt atât de divizate încât un pachet de 1% poate reprezenta o concentrare majoră de acțiuni în proprietatea unui om concret. A cui este o asemenea construcție? Păi a nimănui, de fapt. A atâtor de mulți oameni încât este a nimănui. Și atunci, eu, care nici cine știe ce om serios nu sunt, nici cine știe ce scaun la cap n-am, mă întreb, cred legitim, cum naiba ajunge președintele unei companii presedintele acelei companii și cine alege de fapt electorii, adică bordul companiei?
Dacă listarea pe bursă a fost făcută de curând, mulți din cei existenți în bord pot fi cei de pe vremea în care compania era încă a cuiva. În timp, dispare și lucrul acesta și din ce în ce mai mult nu interesele celor extrem de mulți care dețin de drept (dar doar teoretic) compania, ci interesele unui mic grup care s-a nimerit să fie în bord încep să prevaleze. Compania fiind a nimănui, nu rare au fost situațiile în care, și în definitiv câți ar rezista să nu facă așa, oameni care sunt funcționari angajați se comportă ca și cum ar fi proprietari, dispunând însă nu neapărat în interesul companiei de resursele pe care le au la dispoziție. Dacă nu fac greșeli majore și reușesc să armonizeze interesele membrilor bordului și ale câtorva acționari care împreună nu totalizează mai mult de 10% din acțiuni, au șansa să își păstreze mult și bine poziția. Prin natura mecanismelor de menținere la putere, foarte multe dintre acțiunile conducătorilor unei companii seamănă enorm cu cele ale unui om politic. Una dintre grijile sale permanente este cea de a-și asigura un bord cât mai favorabil. Cum aici există deja trei sisteme de interese distincte, cel personal, cel al membrilor bordului și cel (abstract) al acționarilor, interesele economice ale companiei trec, în mod firesc, într-un plan mai îndepărtat, ele fiind susținute doar de dorința de a avea asigurat salariul imens negociat și un CV cât mai bun. Felul în care acționează un asemenea om seamănă izbitor de mult cu felul în care acționează omul politic. Mandatul este tot limitat, scopul suprem este tot realegera sau migrarea într-o poziție similară cu sprijinul unui alt partid, diferența este doar de salariu, cel al omului politic fiind o fracțiune nesemnificativă din cel al unui conducător de corporație și de electorat, omul politic având nevoie de mult mai multe voturi, mult mai difuz distribuite și într-o majoritate covârșitoare anonime. Ca o primă concluzie, democrația corporatistă este mult mai diluată decât democrația politică. Dacă la asta adăugăm faptul că la cel mai penibil vot politic se prezintă la urne și votează un procent mult mai mare dintre cetățeni decât cel al acționarilor care își exercită dreptul de vot, tabloul este complet.
În lumea în care trăim, statele sunt entități mult mai puțin abstracte decât corporațiile. Mai mult, din ce în ce mai puține state sunt monolitice sub aspect cultural sau religios în timp ce din ce în ce mai multe corporații își dezvoltă o cultură monolitică cu accente religioase, în special în ceea ce privește anumite manifestări rituale, diversitatea fiind, în pofida oricăror aspecte declarative, un lucru intolerabil care poate duce până la eliminarea celor care nu acceptă cu entuziasm cultura locului. Astăzi, grosul economiei planetei este dominat de către asemenea entități, ale nimănui, conduse de oameni care ajung în vârful lor Dumnezeu știe cum, abundând de elemente culturale rigide și intolerante și acționând mult mai puțin după legi naturale. În timp, s-a creat un limbaj absolut ermetic, imposibil de înțeles de către milioanele de fericiți posesori a 10-15 acțiuni, complicând lingvistic lucruri nu cine știe ce sofisticate dacă ai timp, nervi și antrenament logic pentru a le traduce în limbajul natural, dar dând senzația de lucru serios, greu și complicat, absolut satisfăcătoare pentru marea masă de acționari. Acum, marea masă de acționari nici cine știe ce așteptări de bani primiți ca dividende nu are. Mai degrabă, cumpără acțiuni ca să facă un plasament pentru copii sau nepoți sau bătrâneți, în ideea că valoarea lor va crește în timp, mai mult ca valoarea altor bunuri sau pur și simplu pentru că sunt plasamente ieftine. Unii mai versați le și speculează pe piața bursieră și se mai întâmplă să se bucure și de câștiguri cât de cât importante. În orice caz, comportamentul celor care împreună dețin majoritatea covârșitoare a acțiunilor nu este nici pe departe comportamentul unui om concret care deține ca proprietar o firmă.
Aceată lipsă de proprietate seamănă izbitor de mult cu lipsa de proprietate din firmele comuniste. Cu excepția Germaniei unde, prin dreptul de decizie de 50% al reprezentanților salariaților, contradicția dintre proprietar și salariat aduce un plus construcției nenaturale despre care vorbim. Hai să ne amintim. În comunism, proprietatea era a tuturor, adică a nimănui. Dreptul de administrare era monopolul Partidului, pus la putere de nimeni. Care numea, Dumnezeu știe cum, conducătorii întreprinderilor. Cultura, dusă la rang de religie era unică și obligatorie. Cine nu se adapta nu era dat afară (ar fi fost mișto de tot să fie așa) ci oprimat la greu. Cu mici diferențe, sistemul este foarte asemănator.
Cineva, căzut în plasa ideii că economia de azi e mult mai complexă decât cea din secolul al XVIII-lea, îmi spunea că avem nevoie de economiști care să adapteze teoria economică la complexitatea lumii în care trăim. Păi dacă ne uităm la trăsăturile ei fundamentale, adică la axiome și nu la propagandă, sofisticare de limbaj sau număr de operațiuni (care țin de evoluția tehnologiei și nu de apariția de noi axiome în sistem), hai să citim puțin ce spunea Adam Smith despre corporație acum 300 de ani:
“This total exemption from trouble and from risk, beyond a limited sum, encourages many people to become adventurers in joint stock companies who would, upon no account, hazard their own fortunes in any private copartnery. The directors of such companies, however, being the managers rather of other people’s money than their own, it cannot well be expected that they should watch over it with the same anxious vigilance with which the partners in a private copartnery frequently watch over their own.”
Cele scrise de Adam Smith, înduioșător de decent în raport cu realitatea, au fost, sunt și vor fi în mod fundamental adevărate. Ele țin de axiomele pe baza cărăra funcționează fiecare dintre noi. Ce naiba să faci dacă natura umană e aceeași? De ce credem că ceva s-a schimbat aici când ne stau mărturie scrierile rămase de la babiloniei și egipteni încoace? Și dacă tot dau citate din oameni care îmi sunt tare dragi, cred că pot răspunde și la întrebarea cu care am început postul. Aia cu președintele unei companii. Adică, la întrebarea:
- Cine te-a pus pe tine aici?
aș gasi foarte potrivit răspunsul caragealian:
- Boborul!