Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică

March 23rd, 2009

    Am citit un post foarte bun care punea oarecum ordine în felul în care ne raportăm la mitocănia urbană. Dacă povestea adevărată cu șoferul de taxi dus cu capul (poveste pe care nu mă pot abține să nu o mai recomand odată) e un exemplu extrem de efect al bombardamentului cu știri de la orice oră vrea mushchii lor produs asupra creierului  unui om, mitocănia urbană este exact efectul opus. Al adaptării. Poate părea ciudat tot ce scriu acum, dar eu cred că mitocănia urbană este un fenomen natural și prin urmare normal. Nu este nici nou, nici localizat la români sau la bucureșteni. Este suficient să îl citim pe Molière, acolo suntem în plină epocă a ascensiunii orășanului cu bani care a produs lumea în care trăim acum. Penibil în raport cu aristocratul, mitocanul lui Molière s-a dovedit a fi motorul dezvoltării. Maimuțărind la început felul de a fi al aristocratului, dar venind cu un alt fel de a acționa în lumea reală, mitocanul lui Molière a fost cel care a construit prin avariția sa bănci, a sesizat posibilitatea îmbogățirii producând lucruri mai ieftine pentru mai multă lume, a știut să răsplătească altfel decât prin mecenat inventivitatea umană, cu timpul s-a cizelat și la mujlocul secolului XIX a avut suficientă putere pentru a declanșa revoluția industrială. Privit din unghiul acesta, bădăranul lui Molière a fost mai mult decât util dezvoltării speciei.

    Dacă ne ducem ceva mai în urmă o să vedem că la originile aristocrației de orice fel a stat, în general, tot un mitocan cu tupeu. Cel care, după ce a luat puterea, a reușit cu sprijinul tacit al unei intelectualități rafinate dar lașe să își educe din ce în ce mai mult urmașii. Din antichitate și până acum cam așa s-a întâmplat de câteva ori. Istoria politică a lumii a fost marcată, adică, de câteva răsturnări fundamentale în care tupeul împletit cu dorința irațională de a accede la putere a unei zone periferice până atunci a reușit să înlăture suprastructura politică, a imitat un timp o parte din apucăturile ei, s-a înconjurat mai apoi cu o serie de intelectuali colaboraționiști, a devenit din ce în ce mai civilizată, sfârșind prin a deveni prada celor care, aidoma strămoșilor lor au forțat accesul la putere. În general, între cei care au devenit la un moment dat victime și cei care le-au fost călăi a existat o coabitare simbiotică vreme îndelungată. Aristocrații din orice epocă au avut nevoie de cei marginalizați pentru a-și consolida puterea și averea. Singura lor greșeală a fost izolarea în care s-au complăcut din ce în ce mai mult și siguranța că lumea a început cu primul lor strămoș și că Reich-ul poate dura o mie de ani. Istoria științei și tehnologiei are foarte puține derapaje de acest gen. Cel mai important este probabil cel creat de către Aristotel care în mod conștient a produs și i-a dat drumul în lume unui  monstru în persoana lui Alexandru Macedon. În rest, țăranii, meșteșugarii și cam toți cei care au dezvoltat științele naturale și inginerești și-au văzut de treaba lor. Oamenii de cultură, e drept, mai puțin și cei mai mulți dintre colaboraționiștii intelectuali ai puterii au provenit din rândurile lor. 

    În lumea în care trăim, frâiele puterii sunt ținute, în mod cert de către cei care conduc destinele economice ale lumii. Noi trăim în prelungirea revoluției industriale iar întregul secol XX, cu toate lucrurile bune și cu toate anomaliile sale psihiatrice este o căutare de drum a fluviului care a fost descătușat de către revoluția industrială. Comunismul și fascismul au avut o bază puternică în muncitorul industrial, dezradacinat și în căutarea unui reper politic iar singurul competitor care a reușit să oprească evoluția omenirii într-o direcție aberantă a fost tehnologia. Ea a reușit să înlocuiască treptat oamenii cu mașini, la început scoțându-i din joc pe cei care aveau drept fișă a postului procese repetitive și ajungând ca astăzi să poată înlocui pe cei care sunt plătiți pentru procese cu utilizare medie a intelectului și a unor cunoștințe oarecum complexe. Societatea s-a atomizat, făcând-o mult mai ușor de condus într-o formulă democratică. A fost bine și pentru economie, piața de masă permițând o dezvoltare mai rapidă. În absența unor vectori sociali majori, singurele pericole la adresa păcii sociale pot veni din comportamentul consumatorilor.

    Numai că omul este o ființă socială. După atomizarea apărută în anii 60, s-au structurat treptat poli de coagulare spontani. Unii dintre ei s-au manifestat benefic, așa cum a fost cazul mișcării hippie sau cea a lui Marthin Luther King mișcări care au avut ca scop fundamental eliberarea de prejudecăți. Alții, mai puțin vizibili au creat comunități foarte ușor de manipulat atât în scopuri economice cât și în scopuri politice. Din prima categorie fac parte cultura funționarilor de companie, cea a consumatorului de tabloide și de reclamă la produsele de mass-market sau cea a obezității programate. Din a doua fac parte comunitățile religioase intolerante sau închise, cultura punk sau hip-hop, în general grupurile care își acceptă în mod paradoxal condiția periferică dar în același timp își manifestă ura și intoleranța pentru tot ce este diferit de condiția lor. Ambele tipuri din acestă categorie au ceva în comun, însă: lipsa de libertate manifestată atât la nivel individual (însăși nevoia de aderare la un grup fiind primul semn de nelibertate) cât și al grupului ca atare. Dacă lumea va avea în continuare o evoluție democratică, ea va fi posibilă numai datorită celor care vor ști să ceară cât mai mult de la eliberarea individului. Dacă lumea va avea în continuare un puseu totalitar, el va veni din creșterea până la o masă critică și transformarea în vectori sociali ale enclavelor de lipsă de libertate. Eu cred, și nu glumesc deloc, că până și creșterea alarmantă a obezității e un pericol la adresa democrației. Nu mai vorbesc de funcționarii crescuți în cartea companiei sau a fundamentaliștii religioși sau (ca să reiau subiectul postului care m-a făcut să scriu despre lucrurile astea) a mitocanilor de Mall. Depresia economică va accentua coagularea lor în vectori sociali, iar de politicieni de operetă gata oricând să inventeze o tâmpenie de masă pentru a accede la o putere la care în mod natural nu ar avea nici un motiv să aibă acces, e plină lumea.

    Modelul financiar, economic și politic de după al doilea război este fundamental greșit. Keynes nu a reușit să-și impună ideile la Bretton Woods în 1944, dar ideile lui au fost cele care au reușit într-un final să se impună prin alții. Denunțarea din August 1971 de către Nixon a convertibilității directe a dolarului în aur, intervenționismul direct al statului democratic în mecanismele economiei de piață și mai ales acumularea uriașă de promisiuni și transformarea scadențelor insolvabile într-o marfă tranzacționabilă, comerțul cu promisiuni adică, trebuia să ajungă la o scadență. Probabil că primul termen scadent se manifestă acum, odată cu declanșarea primei depresii economice a secolului XXI. Poate că e nedrept faptul că generațiile de azi plătesc pentru prosperitatea artificială a părinților lor și poate că este și mai nedrept faptul că politicienii de azi vor plăti pentru aberațiile unei întregi epoci postbelice. Ceea ce este cert însă este faptul că enclavele se vor răzvrăti, mai devreme sau mai târziu, pentru paradisul, mai mult sau mai puțin de căcat, pierdut. Nu știu care dintre triburile sociale va fi cel care va furniza o nouă ordine. Eu aș paria pe mitocanul de Mall.

    Mitocanul de Mall pare cel mai adaptabil, deci cel mai inteligent. Nu are restricții ideologice sau religioase și, în consecință este cel mai acceptabil din punctul de vedere al masei critice. Are tupeul necesar accederii la putere, este foarte sigur de importanța sa și judecă lumea strict prin ochii săi. Nu are nici bonomia obezului, nici încrâncenarea fundamentalistului religios, nici fatalismul punk-istului sau a celui din cultura hip-hop. Mitocanul de Mall are rază mare de acțiune și este singurul dintre cei vizați pentru a prelua puterea, care își vede nepoții urmând o școală de balet și bune maniere, își vede copiii intrați în afaceri și absolvenți de drept sau de studii economice. Se consideră singurul personaj demn de a trăi pe lumea asta și felul lui de a trăi este unul tranzacțional, cu interese clare și cu rădăcini în societatea de consum. Are un simț exacerbat al proprietății și cred că va reuși să repare depersonalizarea corporatistă. Mitocanul de Mall va repune economia pe șinele smithsonoiene, de acolo de unde a deraiat în aproape un secol de intervenționism de stat. Nu va fi un vector al libertății. Cel puțin nu în mod conștient. Anii de domesticire consumatoristă nu se pot șterge ușor. Dar, cu siguranță nu va fi nici comunistoid, nici fascistoid. Va prefera oricând o făloșenie de doi bani unui team-building făcut ca la carte, nu prea suportă șefii pentru că se consideră mult prea important și deștept, deci nici corporatist nu va fi.

    Mie personal, mitocanul de Mall îmi displace profund. Asta nu mă oprește însă să cred că el va moșteni lumea. Pentru că nu îmi place deloc, mă voi opri aici. Nu sunt un intelectual, adică nu îl voi pupa în cur după ce va prelua puterea. Nashpa rău să trăiești schimbări de-astea de la o lume care nu ți-a plăcut la una care nu îți va plăcea…

 

Despre câine, despre copac și despre mine

March 19th, 2009

    Zilele acestea am auzit din nou un text de tipul “suntem tratați ca animalele”. Evident, în zicerea asta animalul e ceva nashpa și inferior, trebiuie tratat cu cruzimea și nesimțirea de care numai o ființă superioară ar fi capabilă iar oamenii care ar ajunge să fie tratați la fel ar fi de plâns. Evident, nu am avut perplexitatea celui care aude pentru prima dată o asemenea tâmpenie, e un text destul de des folosit și cred că tocmai faptul că este destul de des folosit mi-a dat starea asta aiurea din pricina căreia m-am apucat să scriu postul ăsta. Pentru că distincția pe care o facem mereu între om și animal e nu doar absurdă ci și prostească. Pentru că omul este și el tot un animal, la fel ca și balena sau hamsterul. La fel ca și plantele, la fel ca și bacteriile și ca tot ceea ce este viu, omul nu este nimic altceva decât o mașinărie biochimică programată, o mașinărie complexă, e adevărat, până și bitul ei nu este unul în logică binară, are patru stări, dar o mașinărie programată și nimic mai mult. Lucrul căruia îi spunem “eu” nu este nimic altceva decât o rețea neuronală și cam zece neurotransmițători dintre care foarte importanți sunt cinci. La fel este și eul oricărui animal, adică tot o rețea neuronală și tot neurotransmițători. Dacă trecem dincolo de indivizi, animalele au și ele societăți destul de bine structurate, limbaj și o sumedenie de lucruri mult mai asemănătoare cu ale noastre decât ar părea la prima vedere. Diferența dintre om și cimpanzeu, aia care ține de programul înscris în fiecare celulă, adică diferența dintre ADN-ul uman și cel al cimpanzeului, este puțin mai mare de 1%. Atât. Pentru un specialist în proprietate intelectuală, oricând una dintre specii ar putea-o da pe cealaltă în judecată pentru faptul că i-a piratat ADN-ul și ar câștiga în fața oricărei instanțe, oricât de analfabetă sau cretină ar fi ea.

    Atunci de unde sentimentul aberant al unei diferențe radicale între om și animal? Nu cred că este vorba doar de o ignoranță. Când eram copil, am învățat că eu sunt om, iar tot ce mișună în jurul meu și nu aduce a om este ființă dar este ceva atât de diferit încât nu poate fi tratat în nici un caz ca un egal al meu. Mai mult, îmi este inferior. Lucrul ăsta îl aflam și în familie și la biserică și la școală, era un păcat capital să ucizi un om dar aproape o datorie să omori un animal pentru a-l mânca. Animalul era fie domestic și atunci un obiect asupra căruia îmi puteam manifesta dreptul de proprietate, fie sălbatic și atunci trebuia fie să ma bucur de cât de haios este, fie să îl ucid ori de câte ori mă întâlnesc cu el. La școală învățam despre plante industriale, animale utilitare, animale și plante comestibile, totul subordonat supraviețuirii mele despre care toți îmi spuneau că este dreptul meu suprem asupra tot ce mișcă. La biserică aflam chiar că este un drept divin, de stăpânitor al lumii sublunare pe care am datoria să îl exercit câte zile oi avea. Despre felul nashpa în care a fost programat viul, cu secvențe din ADN răspunzătoare de sinuciderea celulei, nu îmi spunea nimeni nimic și pun pariu că nici azi nu spune nimeni nimic în nici o școală. Asta se întâmpla în copilărie, iar eu cred că toată povestea asta a fost chiar folositoare speciei pentru a ajunge până aici. Am ajums aici cu un preț mare. Plătit nu atât de noi, cât de tot ceea ce este viu în jurul nostru. Specia noastră a ajuns să industrializeze moartea. Pentru a se hrăni mai ușor, pentru a se îmbrăca mai ușor, pentru a se adăposti, pentru a se simți bine, până și pentru a scrie și citi. E drept, avem circumstanțe atenuante pentru tot prăpădul pe care l-am făcut. Așa am fost programați. Numai că felul în care am evoluat ne dă acum un drept pe care cred că l-am puea exersa din ce în ce mai des. Dreptul acesta este cel al unei ființe aflată în pragul unei transformări cu adevărat remarcabile. Suntem foarte aproape de momentul în care vom putea interveni asupra programului însuși. Este singurul mod în care putem justifica toate nenorocirile pe care le-am creat altor specii. Este, sunt sigur, semnul cert că suntem specia care poate asimila ideea de libertate dincolo de granițele individuale.

    Am ajuns aici datorită unui șir lung de oameni care au reușit să iasă din rând și să încerce să înțeleagă lucruri despre care toți ceilalți nu și-au propus niciodată să știe nimic. Dacă privim în istorie, marea majoritate a oamenilor s-au mărginit la acceptarea răspunsurilor oficiale date tuturor întrebărilor care excedeau vieții de zi cu zi. Saltul pe care urmează să îl facem nu poate fi, tocmai de aceea, unul doar tehnologic. Este nevoie și de un salt cultural la nivelul întregii omeniri și de unul etic în fiecare dintre noi. Chiar dacă generația noastră nu va apuca acel moment. Pentru a-l grăbi și pentru a-l face mai ușor de asimilat. Iar el, saltul cultural și etic poate porni cu o înțelegere simplă a lucrurilor. Prin înțelegerea faptului că iată, câinele acesta e fratele meu, copacul acela e prietenul meu și merită și ei să fie liberi și să trăiască în aceeași măsură ca și mine. 

Autoportret

March 12th, 2009

    Unul dintre lucrurile folositoare pictorilor din vremurile în care artistul era și aparat de fotografiat a fost camera obscură. În mod evident, foarte multe pânze pictate de artiști uriași sunt proiecții obținute în camera obscură. Lucrul acesta se vede cu ochiul liber din răsucirea nefirească a imaginii, așa cum se întâmplă și în aparatul de fotografiat. Procedeul a fost, dealtfel, folosit pe scară destul de largă încă din Renaștere, printre cei care l-au pus la punct numărându-se Da Vinci și Brunelleschi. Nu vreau să diminuez prin cele spuse aici valoarea nici unuia dintre artiștii care l-au folosit. Cred că orice tehnologie poate fi utilizată ca o unealtă binevenită iar calitatea unui artist nu se măsoară în uneltele folosite. Camera obscură mi-a venit în minte zilele acestea în cu totul alt context, amintindu-mi doar de nefirescul atitudinii celor portretizați folosind-o. 

    Eram în mașină, cu radioul deschis. Este imposibil să găsești un post pe care cineva vorbește și să nu auzi cuvântul criză. M-a sunat un amic povestindu-mi precipitat despre catastrofa din rețelele de retail și despre felul în care este afectat de criza. Apoi altul și altul. Senzația că sunt înconjurat de cuvântul ăsta spus până la saturație mi-a dat același sentiment de pictură în cameră obscură. România nu a intrat încă în depresie economică. Nici măcar prima criză din lanțul care va urma nu se manifestă încă. Ea probabil că va începe într-o lună-două. Deocamdată, există două lucruri care ne fac diferiți de cei care eram anul trecut: panica și scăderea dramatică a creditului de consum. Panica este însă una de tabloid și nu de bursă New-York-eză. E mai accentuată ca cea din perioadele de criză globală anterioare, ceea ce este într-adevăr un semn că depresia economică va veni și pe-aici. Dățile trecute, adică atunci când am trăit crize de ziar, sentimentul că de fapt criza e un fel de telenovelă inventată de unii mai școliți, despre care aflăm din ziare, ne dăm cu părerea la tot felul de FM-uri care întreabă tâmpenii la care primesc răspunsuri pe măsură și pe urmă punem de-o berică după program să mai vedem ce-a mai zis Curchil, dățile trecute crizele erau pentru intelectuali ca un soi de Godot, iar pentru madam Ionescu și tanti Angela ca un soi de s-a terminat sarmalele da’ au și la Real. De data asta, panica e cam rău prevestitoare și nu se datorează doar știrilor neliniștitoare cu sute de mii de șomeri noi în fiecare lună în Statele Unite. Scăderea dramatică a creditului de consum și felul foarte prudent și diferit în care sunt abordate creditele ipotecare și garanțiile imobiliare reprezintă însă cu totul altceva. Piața a devenit brusc, cea reală. Neumflată de credite la mișto și neafectată de criză ea este realitatea realității în ceea ce privește puterea de cumpărare din România. Atât este cea pe bune. Toată dezvoltarea din ultimii zece ani, a fost, ca peste tot pe planetă, una bazată pe promisiuni la mișto, pe mutarea în prezent a realizării tuturor dorințelor și inconștienta ignorare a notelor de plată care invadează holul de la intrare. Din Decembrie până în Aprilie-Mai, când România va intra în prima criză reală din ultimii 80 de ani, vedem imaginea (care pare neverosimilă) a realității. Dacă și salariile s-ar fi aliniat la nivelul real al productivității, am fi văzut imaginea puterii economiei naționale așa cum este ea în realitate.

    Ascult și citesc tot ce se spune despre criză cu sentimentul că trăiesc într-o lume care și-a văzut mereu imaginea prin camera obscură și acum refuză să privească cel mai apropiat de realitate autoportret pe care și l-a făcut. Și cred că nu e bine deloc că suntem așa. Ne-am complăcut mereu în ideea că suntem altceva decât în realitate. Ori de câte ori istoria a încercat să ne facă mai lucizi, am refuzat să privim spre noi. Am privit mereu spre alții cu ura și speranța că ei sunt de vină. Ce am reușit să facem în felul ăsta? Nimic. Dacă amicul meu din retail nu s-ar fi bazat atât de mult pe o piață umflată de credit, acum ar fi fost mult mai liniștit și probabil că ar fi reușit să treacă cei cinci ani grei care urmează cu bine. Sigur, ar fi vândut mai puțin, ar fi făcut mai puțin profit, ăla pe bune, ar fi rezistat mai greu competiției, dar s-ar fi salvat. Nu mă dau profet, dar orice om cu scaun la cap înțelegea din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani că povestea cu creditul în zece minute doar cu buletinul sau, mai mișto, prin telefon, nu poate susține la infinit o economie și s-ar fi protejat. Poate că o analiză a lunilor de realitate pe care le trecem în tranziția de la ficțiune la criză ne-ar face mai puternici și mai rezistenți. Mă tem însă că nu o va face nimeni. În definitiv, la ce bun un autoportret când ai o cameră digitală și Photoshop la greu? 

Colofon

March 8th, 2009

O zi cu siguranța prevestitoare de șiruri de zile proaste. Cunoști senzația, încerci să-ți amintești cum a fost data trecută, a început la fel, aparent normal, în definitiv și un cimitir e un loc normal, chiar dacă nu te simți niciodată în largul tău cand ești nevoit să treci pe-acolo. Exact așa a început ziua asta, ca un soi de trecere obligatorie pe la cimitir, cu gesturi făcute fară nici o tragere de inimă, cu ușoara încordare a așteptarii momentului cel mai potrivit în care poți pleca fară să pari nepoliticos. Ai învățat să te folosești de politețe în același fel în care folosești bețele de bambus la un restaurant chinezesc, adică firesc, cu o oarecare eleganță, pentru cineva care nu te știe foarte bine politețea acoperă ușoara lunecare a privirii spre dreapta, acolo unde incepe cu siguranță un drum nou, probabil că la fel aluneca și privirea lui Ulise, ușor spre dreapta, senină altfel, cu opacitatea senină menită acoperirii gândurilor. Ulise a fost mereu un tip care a știut sa-și stăpânească bine felul acesta de a privi, în dreapta este geamul taxiului de care privirea se izbeste ca o muscă, dincolo de geam este marea intindere, plină de probabilități ca lucrurile să se intample mai mult sau mai puțin cu totul altfel ca până acum. Dacă ai opri aici, daca ai intra prin labirintul de străduțe care se deschide în fața ta, dacă ai putea spune simplu că te-ai răzgândit, că nu mai mergi nicaieri și te oprești aici, uite, printre străduțele astea ai văzut silueta unei schimbări radicale, seamănă cu o pânză a lui De Chirico, statică, desenată clar, jumatate pe zidul unei case, restul curgând  pe trotuar până în dreptul bordurii de parcă s-ar teme să ajungă pe carosabil, seamănă cu un desen făcut cu creta de copii vara, dacă te-ai opri aici și desenul ar prinde viață și s-ar colora și te-ar privi altfel decât cu privirea de ghidaj indiferentă pe care și-o aruncă trecătorii, dacă te-ai opri măcar să verifici că nu va fi privirea aceea de ghidaj, în definitiv poți verifica și decide în cunoștință de cauză încotro să o iei, îl poți ruga pe șoferul de taxi să te aștepte puțin și dacă protestează îi plătești bucata de cursă și îi lași ceva mai mult ca de obicei rugându-l să te aștepte cel mult zece minute, oricum nu are parte de cine știe ce comenzi azi, te-ai prins de asta trăgând cu urechea la ce comenta cu un coleg, ai coborâ și te-ai duce direct la zidul casei ăleia, ai pune degetul pe el și dacă umbra nu s-ar colora te-ai întoarce și ți-ai urma drumul, îi poți spune până și asta șoferului, direct, fără nici un fel de jenă că te-ar putea lua de nebun, îi poți spune: “Putem opri puțin? Aș dori să merg până la casa din dreapta. Trebuie neapărat să pun un deget pe zidul casei din dreapta. Dacă e vreo problemă va plătesc ce am de plătit până aici. Cred că nu durează mai mult de zece minute”, în definitiv probabilitatea de a te reîntâlni cu el și a-ți refuza cursa pe motivul că ești nebun e foarte mică, deschizi gura, tragi aer în piept și încerci să articulezi ceva, îți auzi vocea vorbind, cu siguranța cu care vorbești de obicei, egal, liniștit, numai că sunetele de care ai nevoie pentru a opri taxiul se dovedesc a fi o chestie plicticoasă despre știrile de la radio, șoferul îți răspunde binevoitor, te afunzi într-o discuție confortabilă ca un fotoliu, destinația redevine unică, undeva în labiruntul de străzi ale orașului umbra unei siluete stă lipită de zidul unei case cu picioarele înfipte în asfalt. Sau poate că era un panou publicitar pe care fumul dens din zona industrială îl făcuse să semene o clipă cu o siluetă dintr-o pânză a lui De Chirico.

Captatio benevolentiae

March 6th, 2009

    Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite. Este, cred, un adevăr simplu și oricine citește rândurile astea ar putea face un exercițiu de memorie care l-ar conduce la aceeași concluzie. Prețul acestor lucruri gratuite este foarte diferit, dar întotdeauna uriaș dacă îl raportăm la prețul real al lucrului pe care îl vizează gratuitatea. Este suficient să privim câteva exemple simple de tot. Sumele pe care le cheltuiește o corporație modernă ca să facă din angajații ei o mare familie legată bine de glie ai cărei membri își petrec cel puțin zece ore pe zi pe plantație sunt nesemnificative în raport cu efectul obținut. Izolarea angajaților și substituirea universului întreg cu etajul/ etajele/ sediile companiei reprezintă evident un plus uriaș. Până și ideea de a-i spune șefului pe numele mic, tot în categoria asta intră. Și e tot gratis. Un team-building, de exemplu, este echivalentul unui mers la un club cu prietenii, fără să discuți cu ei lucruri legate de ceea ce faci la serviciu, e adevărat, costă, dar prietenii ți-i alegi tu, mergi cu ei când și unde ai chef și nu e nevoie să programezi nimic. Ok, ai ales varianta gratuită și uite că ai plătit-o cu o grămadă de timp din viața ta. Dacă nu te prinzi de chestia asta, înseamnă că sistemul te-a înhățat suficient de mult ca să nu mai știi cum e altfel. Filmele pe care le vezi gratuit, suportate de publicitate au ca preț cumpărăturile pe care le faci din Mall, felul în care ești domesticit să alegi, viața construită după trend-uri, adică după un fel uniform de a trăi, poate că nu se pot măsura toate direct în bani, dar dacă ai plăti filmul ca să îl vezi pur și simplu, fără a asimila mesajul celui care l-a plătit ca să îl vezi tu, ai ieși și financiar și ca viață a ta personală mai bine. Toate lucrurile care te mângâie pe creștet și îți spun că ești grozav îți tocesc, de fapt, simțurile și netezesc calea spre câștiguri reale celor pe care nu-i costă nimic să-ți spună că ești așa, folosindu-te ca masă de manevră. Evident, și ei te încurajează să le spui pe numele mic. E gratis. Privind toate ceste lucruri, înțeleg uriașa înțelepciune a voievodului fanariot care avea angajat un tip cu unica misiune de a-i spune în fiecare dimineață: “Ce frumos ești, Măria Ta! Ce sprâncenat ești, Măria Ta!”. Dacă tot simțea omul nevoia să fie frumos și sprâncenat, măcar să i-o spună unul tocmit pentru fix lucrul ăsta, ședința de pupincurism odată epuizată blocând orice lingușeli cu intenții ascunse de peste zi.

    Adevărul este că lucrul de care mă tem cel mai mult în lumea oamenilor este încercarea de captare a bunăvoinței. În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze. Oamenii reci și care spun mereu ce gândesc sunt predictibili și predictibilitatea în relațiile interumane este o mare calitate. Spre deosebire de ei, cei care zâmbesc binevoitor, râd la orice glumă tembelă o faci, se arată triști sau preocupați atunci când cred că tu ești așa, sunt impredictibili. Pentru că pot fi sinceri și lucrul ăsta este derutant. Faptul că ei chiar pot fi așa sau se pot preface că sunt așa doar ca să cumpere moca ceva de la tine este derutant și impredictibil. Evident, natura umană idioată te face să speri că e de bine și exact în clipa aceea ai pierdut. Forma cea mai urâtă de captare a bunăvoinței este însă cea macro. Cea jucată la scară mare, acolo unde fiecare dintre noi influențează cel mult datele statistice, cea folosită mai mult sau mai puțin abil de către politicieni sau șefii de companii sau vedete, adică de cei care apar cel mai des în spațiul public. Atunci când o masă mare de oameni este atrasă de mirajul lucrurilor gratuite, prețul poate fi atât de mare încât e nevoie de mai multe generații pentru a-l plăti.

    Astăzi mergeam într-un taxi. Șoferul de taxi, atunci când nu este bolnav psihic (și dau din nou link la dialogul halucinant postat pe un blog) este cel mai bun indicator statistic pentru tot ce mișcă în zona lui de acțiune. Cel de azi, vorbea despre criză. E un subiect care a înlocuit treptat discuțiile despre politică sau fotbal, ceea ce arată că interesul oamenilor are o dinamică sănătoasă. Ceea ce am auzit sună însă al naibii de nesănătos. Omul îmi spunea despre nenumăraţi foşti ocupanţi ai scaunului din dreapta care aveau un unic scop în viaţă: să dea ţeapă la bancă şi să nu mai înapoeze creditul. Care credit fusese oricum luat fără cine ştie ce garanţii şi cu şpagă modică. Mi-a povestit şi poveşti pe care nu le-aş scrie în ruptul capului pentru nu aş da în veci consultanţă de făcut aşa ceva. Poveştile spuse în taxi cu o sclipire sadică în ochii celui care le povestea m-au îngrozit până şi pe mine, trăitor în România ştirilor de la ora 5. Ideea clară era ceva de tipul: “Am băgat un sistem în colaps, acum desăvârşim ce am început!” Chestia cu creditele moca mi se pare cel mai scump lucru pe care urmează să îl plătim cu toţii. Din greu, cu ani din viaţă chinuiţi, cu furtuni economice şi politice prin care vom trece. Un prieten îmi spunea că atunci când în restaurant numărul celor care îţi schimbă scrumiera la fiecare jumătate de ţigară fumată e foarte mare, sentimentul pe care îl are nu este unul de confort ci unul de nelinişte la gândul notei de plată. Cu atât mai neliniştit mă simt la ideea că urmează să plătim pentru ce au consumat nesăbuit alţii, în ideea că  e gratis să consumi, cu nepăsare şi inconştienţă. Uite aşa am devenit un nostalgic al vremurilor fanariote, vremuri în care cine avea dare de mână îşi angaja pupincurist care să îi spună ce frumos şi sprâncenat este, iar cine nu îşi permitea asta, descoperea că se poate trăi foarte mişto şi fără.

 

Marele casino

March 1st, 2009

    Când resursele erau puține, știința de a face diferite lucruri era un bun destul de nediferențiat iar distanțele erau uneori de neînvins, oamenii prețuiau fiecare lucru cât de cât elaborat din jurul lor. Ieri, aprinzându-mi țigara, gândul m-a dus la lungul drum pe care l-a făcut specia de la norocul de a putea utiliza un foc găsit prin jur, învingând pericolul incontrolabilității sale, până la focul portabil și complet controlat cu mecanism de protecție pentru utilizarea lui aiurea de către cei neinstruiți să o facă. Majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost gândite și creeate în ani mulți, unora le-a trebuit zeci de mii de ani ca să devină din lucruri utilizabile gândite pentru a ne ușura viața sau a ne asigura supraviețuirea simple banalități pe care le folosim cu gesturi aproape reflexe. Până și tastatura la care scriu acum e un lucru de felul acesta. În linii mari, am reușit să ne asigurăm supraviețuirea pentru un orizont de timp care depășește cu mult viața orăruia dintre noi. Am reușit să ne reducem timpul în care ne asigurăm supraviețuirea și să rămânem cu foarte mult timp din viață pentru noi înșine. Este meritul specializării și al tehnologiei. Specia noastră a reușit să-și dezvolte două dintre calitățile care există și la alte specii, dar într-o măsură mult mai mică: curiozitatea și interesul pentru folosirea unor obiecte care ne simplifică mult exstența.

    Specializarea adică lucrul căruia Adam Smith îi spunea diviziunea socială a muncii ne-a ajutat să facem cam toate lucrurile care ne înconjoară mai repede şi mai bine. A avut însă şi o componentă perversă. Specializarea ne face să înţelegem din ce în ce mai puţin din universul uman, să privim totul superficial şi să considerăm că lucrurile din jur ni se cuvin de la sine, doar pentru că existăm. Sunt convins că foarte puţini dintre noi ar fi în stare să o ia de la capăt şi să supravieţuiască. Faptul că minunăţii tehnologice la care au gândit generaţii în şir de oameni luminaţi sunt tratate ca obiecte oarecari, fără ca cel care le-a cumpărat să îşi pună vreodată, cu mai mult sau mai puţină recunoştinţă, problema că el, cel care îl foloseşte ar trebui să le fie recunoscător acestori oameni înşiruiţi în şisturile istoriei, este cred eu, un semn de degenerare. În multe dintre triburile pe care le considerăm primitive din Amazon, de exemplu, vânătorii îi cer în mod ritual iertare vânatului pentru că îl vor ucide. Cred că felul ăsta de respect pentru faptul că iată, supravieţuim mai uşor, felul în care trăim e mai plăcut, este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am pierdut atunci când am început să credem că suntem descendenţi din zei şi că totul ni se cuvine. În mod paradoxal, ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu etica ci doar cu asigurarea, în continuare, a supravieţuirii. Pentru că ideea că totul ni se cuvine şi cineva, altcineva evident, o să meargă la şcoală şi va gândi şi pentru noi, va merge într-o mină şi va extrage metale şi pentru noi, va munci într-o fabrică şi va produce tot ce este în lurul nostru şi pentru noi, începe să fie paradigma lumii euroatlantice.

    Din ziua în care ne-am crezut foarte şmecheri şi am lăsat toate lucrurile astea pe seama altora, din ziua în care s-a deschis sezonul de înrolare la greu de funcţionari, lumea noastră, cea care până acum a fost principalul motor al mersului înainte al speciei, a început lungul drum al declinului. Nu este prima dată când se întâmplă lucrul acesta în istorie. Aşa a pierit şi Egiptul şi lumea greacă şi Imperiul Roman şi cred că nu e o mare nenorocire că se va întâmpla aşa şi cu noi. Numai că nici Egiptul, nici lumea greacă nici Imperiul Roman nu erau lumile mele. Lumea mea este aceasta şi chiar mă oftic rău că se întâmplă aşa. Mă oftic rău că în lumea noastră copiii sunt din ce în ce mai obezi, din ce în ce mai inculţi, din ce în ce mai lipsiţi de o meserie, cu curiozitatea aprope de zero, rumegând bovin tot ce creşte pe păşunea societăţilor noastre, uşor de dus de nas, lipsiţi de libertate pentru că pasc în turmă, incapabili să sfideze vreun sistem altfel decât cu penibilul fuck the system râgâit de prea multă ghiftuială, dispreţuindu-l pe tânărul venit din India sau din China sau de mai ştiu eu unde care a văzut pe viu foamea, nu a tratat-o ca pe o chestie cu care te dopează televiziunile şi au grijă de ea Maici Tereze şi corporate social responsability-uri şi uite al naibii că şi-a luat doctoratul şi acum e şeful lui şi nici obez, nici incult nici prost nu e, gălbejitul naibii… Ideea că eşti superior prin ceva e şi ea un semn de declin în sine, dar a te supăra pe cineva doar pentru că ţi-a luat-o înainte, ideea că aşa superior cum eşti eşti cam de căcat şi pentru asta sunt de vină cohorte de cauze care nu au nici o legătură cu tine, este un semn al declinului iminent.

    Simptomul cel mai nou al felului ăstuia cultural în care ne transformăm este probabil creditul luat inconştient, fără a-ţi pune întrebarea banală, pentru că uite nici banca nu ţi-o pune, dacă ai cum să îl dai înapoi, cu siguranţa că meriţi orice doar pentru simplul fapt că te-ai născut într-o ţară în care se poate trăi mai bine. Senzaţia pe care o am de ani buni este că am început să nu mai avem ce vinde şi am ajuns să vindem promisiuni. Şi cam atât. Senzaţia pe care o am de ani buni este că lumea noastră, cea care de sute de ani a dus specia înainte, este sleită de tonele de fard pe care le tot pune cu lopata peste zbârciturile pe care şi le-a făcut prematur nealimentându-se raţional. Lumea asta a noastră nu mai produce decât promisiuni pe care şi le tranzacţionează aberant ca într-un joc piramidal. 

 

La loc comanda

February 26th, 2009

    Uite că s-a întâmplat. Legea privind retenția datelor de trafic a fost suspendată. Nu voi vorbi în acest post despre ce s-a întâmplat cu legea cu pricina ci despre ce se întâmplă cu noi. Toată povestea cu legea asta este simptomatică pentru un anumit gen de gândire colectivă majoritară. Nu neapărat la noi. Ea, gândirea asta colectivă majoritară, ține mai degrabă de condiția umană și nu are vreo legătură cu vreun popor sau vreo țară.

    Povestea arată cam așa: După oribilele atentate de la 11 Septembrie, lumea a intrat într-o logică a fricii. Frica este un lucru bun pănă la un punct. Atât timp cât ea reușește să ne apere într-un mod eficient. Când frica trece în zona iraționalului extrem, devine păguboasă și poate face mai mult rău decât bine. Ideea că libertatea pălește în fața securității mi se pare extrem de păguboasă pe termen lung și cred că logica aceasta poate contamina toate aspectele vieții acolo unde ea începe să-și facă loc. Într-un mod neașteptat acceași Americă a libertății care își trimitea la plimbare președintele proaspăt reales pentru că interceptase în campania electorală convorbirile contracandidatului, alegea acum, în numele fricii, monitorizarea din ce în ce mai accentuată a ei însăși. Să nu ne credem mai grozavi. Fix același lucru s-a întâmplat, pe rând, în Marea Britanie, înțesată acum de camere video de supraveghere și s-a generalizat, după atentatele din Spania, la nivelul întregii Europe. Rusia nu a făcut nici ea excepție după atentatele cecene de la Moscova. Lumea care își dorea să fie liberă și chiar devenea din ce în ce mai liberă și-a schimbat brusc cursul în mai puțin de un deceniu, din frică. Nici nu vreau să aud prostii despre nu știu ce conspirații planetare și servicii secrete. Este frica pură și irațională care determină o majoritate, aceeași care își demitea președintele pentru intratul cu bocancii în libertatea fiecăruia dintre oameni, să renunțe rapid la libertate pentru a se simți în siguranță. Care siguranță nu are nici o legătură cu prostiile cerute de legislația de care vorbesc, absolut banal de ocolit de orice infractor cât de cât alfabetizat. În fapt, legislația de genul acesta e doar un simptom clar al faptului că cei chemați să facă față unei situații extreme s-au dovedit a fi incapabili să-i facă față. Ceea ce face și mai absurd demersul care ține de îngradirea libertății.

    Frica, în democrație, se transpune în legi. La nivel european, legea este directivă. Evident, am avut parte și de o directivă de-asta a fricii. Pe care trebuia să o asimilăm în legislația internă. Ea, directiva, a venit ca orice directivă și pe capul meu. Care cap, știind că există șansa unui blam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a zis că mai poate aștepta. Între timp, cei trei pași, doi inofensivi cu stegulețe galbene și roșii urmat de al treilea, ăla rău cu procedura de infridgement, începeau să fie făcuți. Evident, m-am gândit la un plan B, în cazul în care celor de la Comisia Europeană nu le trece aberația cu retenția datelor. Tot gândindu-mă așa, am ajuns la concluzia că legea venită de la Guvern cu fundiță de prioritate europeană ar putea, modificată puțin, să nu fie deloc noicivă, ba chiar dimpotrivă. Și iata de ce: Înainte de apariția unei legi, retența datelor de trafic în ceea ce privește telefonia, era practic reglementată doar de Codul Fiscal. Datele reținute sunt cele din factura detaliată. Acele date se păstrează conform Codului Fiscal 5 ani, ca orice factură. Problema nu este însă păstrarea ci accesul. Care nu era reglementat în nici un fel, cu excepția câtorva obligații pe care operatorul, ca operator de date cu caracter personal le avea. Modificând legea primită de la Guvern, am făcut accesul diabolic de dificil. Adică am permis accesul numai pe baza unui mandat emis de un judecător și numai în cazul unei urmăriri penale în curs. Mai mult, am redus perioada în care este permis accesul la minimul posibil din directivă, adică la 6 luni. Pentru că eu chiar cred că libertatea nu poate fi îngrădită din motive de securitate. Ok, legea a trecut în felul ăsta. Odată cu aplicarea ei, am asistat la două fenomene absolut contradictorii: primul, alimentat de presă, de un absurd desăvărșit, dar care face audiență și vinde bine, al doilea de disperare din partea celor care până mai ieri aveau acces neîngrădit la orice și care s-au izbit brusc de refuzul ferm al operatorilor de a le mai furniza date. În timp ce în mass-media se abera copios și auzeam înjurături la greu la adresa mea, în tabăra cu adevărat lezată era o liniște suspectă și mărturisesc rău prevestitoare. Îmi amintesc că îi mărturiseam unui prieten că legea, așa cum o modificasem eu, nu va dura foarte mult. Am înghițit mormanul de prostii care s-au spus la adresa mea, am explicat clar, zic eu, tot ce era de explicat și am lăsat timpul să dovedească faptul că am avut dreptate.

    Și uite că am avut! Legea a fost suspendată ieri. Cu pregătirea de artilerie mediatică de rigoare. Mai țineți minte cum a fost pregătită măcelărirea câinilor vagabonzi? În fiecare zi, milioane de copilași erau hăcuiți pe toate posturile de televiziune de câini al căror singur scop existențial părea a fi mușcarea cu sălbăticie din tot ce se poate mușca la om. A durat două săptămâni. După care, majoritatea aclama hingherii cam cum aclama la începutul anilor 90 minerii veniți să planteze panseluțe în Piața Universității lângă sediul PNL unde se multiplicau bani și sediul PNȚ unde colcăiau drogurile. Hai să nu ne facem că uităm, pentru că altfel ne va fi foarte greu să înțelegem. Ce s-a întâmplat zilele trecute? Toți bandiții României erau prinși daotrită utilizării informațiilor legate într-un fel sau altul de telefon. Și legea, inutilizabilă, așa cum o făcusem, tocmai ca să nu fie lezată libertatea noastră, a fost suspendată. Adică s-a revenit la situația anterioară ei în care accesul nu este restricționat de nici o reglementare. Uraaaaaaaa! Am învins! Cine am învins?

    Povestea pe care am trăit-o pe pielea mea, arată cât de ușor pot deveni oamenii iraționali atunci când li se flutură sofisme înfricoșătoare. Cât de ușor pot crede, fără să încerce să înțeleagă, orice lucru care se repetă obsesiv. Există câteva ingrediente obligatorii: Oamenii cred mai ușor lucruri care par misterioase decât lucrurile logice. Oamnii cred mai degrabă în conspirații decât în întâmplări ușor de explicat. Oamenii cred mai degrabă veștile proaste decât cele bune. Oamenii cred mai degrabă o minciună decât un adevăr. Oamenii cred mai degrabă în existența unui dușman decât în existența unui prieten. Atunci când traversează o perioadă mai grea, oamenii se unesc instinctiv pe criterii de similitudine. Asta îi face să traverseze cu poticneli mai mari, din punct de vedere obiectiv, dar mai confortabil, din punct de vedere psihologic, ce au de traversat. Pentru că uniformitatea tâmpește dar alină. În momentele dificile, oamenii au nevoie de dușmani. Ca să încerce să priceapă ce se întâmplă cu ei. E cea mai simplă metodă de a-ți explica un rău. Răul trebuie să fie mereu în afara ta și atunci purtătorul lui trebuie să fie diferit de tine. De fapt, totul este psihologie și atât. Care aduce profituri frumușele celor din media, pentru că isteria creează audiență în timp ce logica nu, aduce suport celor care știu și vor să speculeze politic o situație, pentru că atunci când îți este frică vrei să auzi oameni care îți exprimă teama și nu oameni raționali. Și cam atât. M-a amuzat o reacție interesantă la un lucru pe care îl spuneam pe Realitatea TV. Vorbeam despre motivele pentru care, chiar dacă o înregistrare se face cu acte în regulă și legea în mână, ea nu poate fi credibilă pentru că poate fi falsificată. Povestea întreagă este aici. Dedesubt, veți vedea un comentariu supermișto: “mai da-te-n in spana,bai rromule,dupa ce ca stati ca in paradis in tara noastra,mai si comentezi.”. M-am gândit că probabil a fost postat de o persoană lezată în mod direct de lucrurile pe care le spuneam acolo. Evident, chestia cu rromul nu vine dintr-o confuzie și cred că este imposibil ca un armean să fie confundat cu altceva. Nu spun asta din vreun orgoliu, n-am așa ceva și cred că diferențele dintre oameni nu țin în nici un caz de apartenența la un popor, oriare ar fi percepția majoritară față de un popor sau altul la un moment dat. O spun pentru că ea a fost utilizată, probabil, intenționat. Dar dacă remarca nu vine de la un meseriash lezat?

    În următorii cinci ani, omenirea va parcurge o depresie economică severă. Economia cea mai puternică a lumii se găsește într-un stat care, întâmplător, este condus un minoritar. Oricât de profesionist ar fi Președintele Obama, depresia economică își va urma liniștită cursul. Nimeni nu-și va aminti că ea își are rădăcinile în mandatul unui WASP. Și mă tem că frica, disperarea și iraționalitatea din om își va spune din nou cuvântul. Sper, din tot sufletul, să nu am dreptate, dar cred că profeția mea din postul acesta se va împlini. Mă tem că ieșirea din depresie ar putea fi destul de asemănătoare cu ieșirea din Marea Depresie Economică a secolului XX. Adică prin regimuri xenofobe și autoritare aduse la putere de masele disperate de perioada îndelungată de mizerie prin care au trecut și duse de nas de șmecheri capabili să le vândă speranțe fără acoperire. Oricum, în cea mai soft variantă, vom asista la o inflație de populism, demagogie și iraționalitate, plină de vorbe frumoase și idei puține. Care vor prelungi suferința produsă de criză. Pentru că, se știe, cuvintele frumoase nu sunt adevărate. 

Ce s-a întâmplat cu banii?

February 24th, 2009

    Am auzit de foarte multe ori în jurul meu, de din ce în ce mai multe ori, o grămadă de aiureli despre depresia economică în care vom intra și noi în curând. Așa m-am hotărât să scriu din nou despre ea. Las la o parte toate tâmpeniile despre conspirații internaționale. În definitiv, teoria conspirației este cea mai comodă explicație pentru orice fenomen social sau economic pe care nu îl pricepem. Și cea mai acceptabilă scuză pentru incapacitatea noastă de a face față unui lucru sau pentru subdezvoltarea endemică sau pentru orice lucru care ar fi trebuit să țină de noi dar uite că l-am neglijat sau am fost cu mintea la miuța de pe maidan în timpul orelor de școală și acum nu vrem să acceptăm că ne merge rău din cauza noastră. Las la o parte și toate comentariile mai mult sau mai puțin patologice ale taximetriștilor. Apropo de patologii taximetriste, am găsit una tare de tot pe un blog pe care îl citesc și mă grăbesc să-i dau link încoace. Zilele trecute am primit însă o întrebare de mare bun simț de la un taximetrist (cu siguranță altul decât cel din povestea care merită ascultată) și pe care am auzit-o repetată de mai multe ori în săptămânile trecute de prieteni sau colegi. Omul nu înțelegea un lucru: unde naiba au dispărut banii de zice toată lumea că e criză de bani.

    Păi un lucru e sigur: masa monetară a nici unei țări nu s-a subțiat în nici un fel. Al doilea lucru care este sigur: pe piață sunt mult mai mulți bani decât masa monetară, bani pe care îi voi numi scriptici, doar că numărul lor este variabil. Al treilea lucru care este de asemenea sigur ține de senzația că pe piață sunt și mai mulți bani aici fiind vorba doar de cât de mult pot cumpăra banii scriptici într-o unitate de timp rezonabil de mare.

    Sfârșitul marii depresii din 29-33 a fost și sfârșitul unei ere în felul în care era gândit sistemul monetar. În vechime, moneda era o bucată de metal prețios care valora cât scria pe ea. Cu alte cuvinte, moneda avea acoperire valorică în ea însăși. Schimbam practic un bun pe câteva grame de aur sau argint. Singura problemă pe care o putea avea avea o asemenea monedă o reprezenta scăderea ei în greutate prin vămuirea aplicată de către fiecare posesor al ei marginilor, pentru că fețele monedei trebuiau să rămână vizibile. Criza subțierii masei monetare prin datul cu jula la marginea monezii a fost rezolvată simplu de către Isaac Newton prin aplicarea zimților pe marginea monezii, lumea intrând astfel într-o eră de stabilitate monetară excepțională. Unele monede din ziua de azi amintesc de vremurile acelea. În definitiv, one pound sterling înseamnă literalmente o livră de argint. Un asemenea mecanism monetar presupune, în ultimă instanță, dependența masei monetare de cantitatea de aur și argint existentă la un moment dat. Cum moneda era reprezentată printr-o cantitate de metal marcată pentru a fi utilizată în acest sens, marcarea în sine era un atribut al puterii politice care juca în felul acesta rolul monopolist al unui terț de încredere. Practic, moneda reprezenta o cantitate de metal prețios garantată de stat în ceea ce privește puritatea și greutatea. Atât.

    Evident, moneda care ne interesează în tot ce vorbim pe-aici este dolarul. Motivul este unul simplu, global, dolarul înseamnă cam 65% din masa monetară a lumii. Odată cu apariția Euro, acesta reprezintă cam 25% Lira sterlină cam 5% iar Yenul 3%. Restul de 2% este reprezentat de monedele tuturor celorlaltor state la un loc și cred că lucrul acesta ne demonstează pe de o parte ce reprezintă cu adevărat economia americană, iar pe de alta de ce  atunci când economia americană are o problemă, problema devine repede una globală. Primii dolari din aur și argint au fost emiși în 1792 la o paritate de 1.6 grame aur pentru un dolar. La sfârșitul marii depresii, adică în 1933, dolarii din aur au fost confiscați și înlocuiți cu hârtii care erau garantate la o paritate de 0.888 grame pentru un dolar. Asupra  monedei astfel instituite avea să vegheze același FED (Federal Reserve System, adică banca centrală americană) înființat în 1913 după marea panică bancară din 1907. Unul dintre lucrurile interesante instituite în acest fel a fost ideea de elasticitate a monedei utilizată la greu mai ales după reforma din anii 70. Deocamdată însă banii aveau un corespondent destul de rigid care era aurul. Cu alte cuvinte, dacă toți depunătorii la toate băncile americane ar fi dorit simultan să retragă banii, banca centrală le garanta această operațiune cu rezerva de aur care stătea în sprijinul monedei de hartie. Odată cu acest pas, întregul sistem bancar a intrat sub controlul băncii centrale a statului în care funcționează. La început marile bănci americane au fost nemulțumite de măsurile luate de către guvernul federal. A fost momentul pierderii independenței băncilor de dragul evitării unei crize de felul celei din 1907. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. După o perioadă de expansiune economică dublată de o inflație continuă, Statele Unite au hotărât unilateral reevaluarea monedei naționale și bazarea sa pe cu totul altceva decât pe paritatea cu o resursă ușor de controlat și care limita drastic expansiunea cererii. În 1971, Statele Unite au renunțat unilateral la posibilitatea convertirii dolarilor în aur la o valoare prestabilită. Practic, în momentul de față nici un stat nu mai dă această posibilitate, banii nemaifiind legați de nici un fel de aset tangibil. Banii de hartie au deschis astfel epoca banilor pe hartie. Mecanismul este destul de complicat, dar în linii mari lucrurile arată cam așa: Masa monetară declarată de către banca centrală ajunge la noi prin intermediul băncilor comerciale. O bancă poate oferi împrumuturi în limita unui multiplu al rezervei pe care este obligată să o aibă la banca centrală. În Statele Unite această limită obligatorie este de aproximativ 1 din 6. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dolar depus în rezerva de la FED, o bancă poate împrumuta 6 dolari. Practic, este ca și cum masa monetară este multiplicată de 6 ori. În felul acesta, FED emite bani de hartie oferindu-le băncilor posibilitatea de a “emite” bani pe hartie. Care dispar dacă banca se declară în încetare de plăți. De obicei nu se ajunge până aici, pentru că FED poate interveni, până la un punct, în apărarea băncilor. Banca centrală nu mai este nevoită să tipărească bani suplimentari pentru a acoperi cererea, băncile pot să-și multiplice din nimic de șase ori cantitatea de bani pe care o au la dispoziție, cel care se împrumută de la bancă se simte oarecum protejat și toată lumea este mulțumită. Banii pe hărtie pot să apară și să dispară fără a afecta în vreun fel masa monetară. Prin reglajele pe care banca centrală le poate face, statele pot controla o grămadă de lucruri de la piața internă la relațiile interstatale. Faptul că banii nu mai au un corespondent într-o marfă tangibilă, care ar putea fi la fel de bine platina sau cartoful, ci în cât din depozitele făcute la bănci este garantat de banca centrală este probabil cea mai interesantă găselniță a statelor prin care acestea își exercită controlul asupra piețelor. Odată cu apariția banilor electronici și cu globalizarea piețelor financiare, odată cu diversificarea produselor bancare și a tipurilor de garanții acceptate de sistem, tot acest mecanism s-a rafinat devenind din ce în ce mai opac pentru neinițiați și, din păcate, printre neinițiați se numără în mod inevitabil și majoritatea covârșitoare a oamenilor politici aflați în situația ingrată de a lua decizii într-un domeniu la fel de abstract pentru ei ca și geometria diferențială. Odată cu anii 80, sistemul financiar a devenit o putere independentă și netransparentă care, atunci când lucrurile funcționează bine sprijină dezvoltarea societății dar care poate acumula toxine greu de sesizat de către un necunoscător pus în situația de a lua decizii. Sistemul financiar a devenit în fiecare stat un monopol netransparent și cu o mare autonomie în raport cu sistemul de putere politică, autonomie care nu derivă din lipsă de reglementare ci din incomprehensivitate. Într-o oarecare măsură, sistemul financiar este atât de specializat și de sofisticat încât nu mai are cum să facă obiectul exercitării suveranității naționale pentru că cei chemați să o exercite nu îl mai pot pricepe.

    Pe lângă multiplicatorul de masă monetară bazat pe depozitele garantate de către banca centrală, au apărut, în timp,  o serie de mecanisme de creat bani pe hârtie din nimic. Iată unul simplu, descris de Rothbard, economist american considerat exponent al școlii austriece. FED poate cumpăra, printr-una dintre băncile sale, active de pe piața liberă. De exemplu, obligațiuni ale statului american. Adică promisiunea statului că va oferi, în schimbul unei hârtii, bani în viitor. Statul este fericit că obligațiunile sale sunt tranzacționate și că în felul acesta valoarea lor de tranzacționare poate crește aducând cu sine încrederea că orice emisiune viitoare de obligațiuni va fi repede absorbită de piață. Să presupunem că FED decide să cumpăre obligațiunile din piața liberă, adică de la o entitate economică oarecare. Dar FED nu poate deschide conturi decât pentru guvern și pentru băncile comerciale. El va emite un cec în favoarea entității de la care a cumpărat obligațiunile. La rândul ei, entitatea care a vândut către FED nu poate face nimic altceva cu cecul său decât să-l depună la banca comercială la care are cont deschis. Care bancă va constata cu fericire o creștere a depozitelor la cerere cu suma scrisă pe cecul emis de FED. Banca va lua cecul și îl va depozita la FED crescându-și astfel depozitul de la banca centrală. Ceea ce îi va da dreptul să își crească volumul depozitelor la cerere cu de șase ori suma scrisă pe biletul emis de FED. Să presupunem că FED a scris pe cecul său valoarea de 1 dolar. Banca comercială a entității economica care a vândut la FED obligațiuni în valoare de 1 dolar are la dispoziție încă 6 dolari pentru a-i oferi celor care doresc să fie împrumutați de ea. La sfârșitul acestei tranzacții au fost creeați 6 dolari pe hârtie din nimic. Și uite așa, guvernul federal poate crea bani fără să tipărească nimic, masa monetară rămâne fix aceeași iar banii pe hârtie se pot multiplica având doi multiplicatori: raportul de 1 la 6 și obligațiunile de stat. Împrumutul făcut de guvern prin intermediul lor nu îi aduce nici un ban în plus guvernului, dar poate crește masa de monedă pe hârtie fără a afecta masa de monedă de hârtie în nici un fel. Și exemplele pot continua, pentru că sistemul a devenit extrem de sofisticat și diversificat.

    Încă un procedeu simplu de tot de creat bani pe hârtie este o dobândă scăzută pe care o percepe banca centrală pentru împrumuturile acordate băncillor comerciale. Voi simplifica foarte mult calculele, scriu asta ca să nu fiu tras de urechi de apărătorii sistemului. Așa simplificate ca totul să fie ușor de înțeles ele nu se abat însă de la ce se întâmplă în realitate. În vara lui 2003, dobândă percepută de banca centrală ajunsese la puțin peste 1%. Practic, la o asemenea dobândă merită să îți creditezi creșterea depozitului la FED, depozit în numele căruia poți emite de șase ori mai mulți bani pe hârtie, bani pe care îi poți oferta către piață. Dacă această masă de bani pe hârtie îi transformi în împrumuturi cu o dobândă de 2% să zicem, înseamnă că ai luat pe suma împrumutată de la FED o dobândă de 11%, ceea ce e super! Să presupunem că banca comercială a împrumutat de la FED 100 de dolari. Ea are acum la dispoziție 600$ pentru a-i împrumuta cu 2% și trebuie să returneze băncii centrale 101$. Dacă toți cei cărora le împrumută banii i-ar returna, banca ar avea un venit de 612$ din care ar trebui să restituie băncii centrale 101. Adică ar rămâne cu 511$. Sigur, aceștia sunt bani pe hârtie și transformarea lor în bani de hârtie ar fi imposibilă, dar probabilitatea ca deponenții și acționarii să ceară simultan lucrul acesta este practic nulă. Păi în condițiile astea, dacă te lasă FED, merită să riști să relaxezi la greu condițiile de creditare. Și FED te lasă. Pentru că e banca centrală iar anul 2004 este an electoral. Și uite-așa, oameni care nu ar fi primit în veci un credit își văd visul cu ochii. Pot cumpăra o casă pe care nu și-ar putea-o permite niciodată nici ei, nici urmașii urmașilor lor. Și nu vorbim de câțiva oameni ci de 2,5 milioane. Intenția declarată a FED a fost cea de evitare a deflației și stimulare a consumului, dar eu cred tare de tot că în realitate a fost vorba de apropierea anului electoral. Poate că am trăit prea mult în România, dar sincer, cred că politica e la fel peste tot, așa cum omul mediu statistic e același peste tot. E drept că în 2004 FED a realizat că lucrurile o pot lua razna și a trecut la o creștere graduală a dobânzii de creditare, dar efectele politice erau deja pozitive iar cele economice de neoprit. Acestea, adică efectele economice, începeau să ducă spre ce am văzut că s-a întâmplat după încă patru ani de prosperitate umflată artificial.

    Un alt mecanism care face ca o aceeași cantitate de bani să cumpere mai multe sau mai puține bunuri este cel care ține de timpul în care un produs devine dintr-o colecție de materii prime bun cumpărat de utilizatorul final. Același lucru poate fi spus și despre un serviciu, dar prefer exemplul cu produsul pentru că este mult mai intuitiv. Să presupunem că este vorba de un automobil. Prima fază care ține de concepția lui are un cost care se distribuie apoi în timp pe fiecare mașină produsă în serie. A doua fază este cea interesantă și ea ține de producția și vânzarea automobilului. Dacă timpul și costurile necesare producerii lui țin de tehnologia adoptată, timpul necesar vânzării ține atât de abilitățile de poziționare a automobilului pe piață cât și de capacitatea de plată a celor care doresc să îl achiziționeze. Să presupunem că nevoia de a cumpăra un automobil nou este constantă. În acest caz, diferența este dată de posibilitatea financiară a celor care doresc să îl cumpere. Când aceasta este mare, vânzarea se va face repede și banii se vor întoarce repede la producător. Care va putea să producă mai multe automobile, limita fiind dată de timpul necesar producerii unui automobil și de numărul de linii de fabricație pe care le are la dispoziție. Tendința producătorului va fi să crească liniile de fabricație și să angajeze mai mulți muncitori. Aceasta va duce la scăderea numărului de muncitori pe piață și deci la creșterea salariilor pentru a fideliza forța de muncă. În felul acesta, muncitorii săi vor avea mai mulți bani pe care îi vor cheltui dând de lucru altor oameni. De exemplu, celor care cultivă cartofii pe care îi cumpără de la Mac-ul de la Dristor. Cu cât timpul necesar producerii și vânzării unui automobil este mai scurt, cu atât banii câștigați de către producător într-o unitate de timp suficient de mare, de exemplu într-un an, vor fi mai mulți. Implicit, veniturile lucrătorilor de la fabrica de automobile, ale celor de la Mac-ul de la Dristor și ale cultivatorilor de cartofi vor fi mai mari. Solvabilitatea lor în fața băncii va fi mai mare, vor putea cumpăra mai multe automobile și vom vorbi de creștere economică. Masa monetară nu s-a modificat deloc în acest proces. În cazul în care banii aflați în posesia cumpărătorilor vor fi mai puțini, vom asista la un proces invers.

    Până la un punct, toate aceste lucruri pot fi reglate de legile pieței și de regulile de îndatorare stabilite de banca centrală. Dacă regulile se relaxează prea mult, apare riscul intrării în joc a unui număr mare de insolvabili care vor mai garanta și cu asseturi cu lichiditate redusă cum ar fi ipotecile pe bunuri greu de vândut iar în situații limită caruselul creșterii economice pe datorie va duce la căderi spectaculoase de felul celei pe care tocmai ne pregătim să o traversăm. Banca centrală înăsprește atunci regulile pentru a proteja băncile comerciale. Raportul de 1 la 6 poate deveni 1 la 4 sau chiar mai mic. Banii vor veni la fabrica de automobile după un timp mai mare, salariile lucrătorilor vor scădea în cel mai bun caz, iar banii pe hârtie se vor contracta fără a afecta în nici un fel masa monetară.

    Răspunsul scurt ar fi: banii nu au dispărut. Sunt tot atâția în termeni de masă monetară. Doar că banii pe hârtie s-au evaporat iar timpul s-a dilatat brusc.

Solfegiu

February 16th, 2009

    Sunt sigur că sunetul acesta nu este o simplă aiureală produsă în capul meu. Am astupat pe rând urechea stângă, apoi urechea dreaptă, apoi ambele urechi și el, sunetul, s-a estompat până când aproape că a dispărut. Este un sunet continuu, ca șuerul unei locomotive vechi cu aburi, am mai vazut și auzit așa ceva în copilărie, mai existau locomotive cu aburi, foarte puține, și îmi amintesc cum mă rugam de tata să mergem în gară să le vedem. Mi-au plăcut tare mult locomotivele alea amintind de o epocă în care lumea era înțeleasă prin înțelesul roților dințate și al mașinăriilor uriașe ca niște balene mecanice. Nu sunt un nostalgic al mecanicii, fiecare epocă are simbolul ei tehnologic și cred sincer că tehnologia dominantă ne influențează în felul de a fi și a gândi într-o măsură mult mai mare decât orice doctrină politică majoră, poate chiar într-o măsură mai mare decât orice religie majoră. Eu cred că tocmai de aceea personalitățile politice sau religiase au o oarecare reținere în fața inginerilor, este un soi de reținere venită din certitudini, este un soi de reținere venită din conștiința competiției sociale. Inginerul nu se simte în nici un fel de competiție. El are mai degrabă curiozități și incertitudini. La fel ca orice ființă umană care se hrănește cu proriile îndoieli.

    Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care care despică zenitul, păsări care plutesc ca peștii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.

    Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți.

No, we cannot!

February 14th, 2009

    Nu aș fi continuat postul despre școală dacă nu aș fi primit comentariul Alexandrei. În acel comentariu se face vorbire despre un post al ei și cred că tot ce scrie ea acolo merită citit. De-aia îi pun link aici. Dacă reforma făcută cu un cur cât un cap nu ar fi existat, lucrurile ar fi stat doar un pic mai bine. Pentru că sistemul, reformat sau nu, funcționează cu oameni. Ca și societatea. Ca și specia. Până la urmă, pentru unul venit de pe Alfa Centauri, întâlnirea cu unul sau două exemplare ar putea fi ceva definitoriu. Pentru unul născut și crescut aici, definitorie este și experiența personală dar și statistica. Când experiența personală confirmă statistica, vorbim despre o viață dusă cu picioarele pe pământ. Și pentru că tot vorbim despre statistici, tot zgomotul făcut în jurul olimpiadelor sau concursurilor de orice fel este absolut irelevant. Singurul lucru care poate spune ceva despre sistem ține de angajabilitatea absolvenților. Liceele sunt considerate bune în funcție de câți dintre absolvenții lor urmează o facultate. Un sistem de învățământ este bun în funcție de angajabilitatea absolvenților săi în domenii considerate la un moment dat domenii cu valoare mare adăugată. Ideea că rezultate punctuale foarte bune înseamnă un sistem foarte bun este fundamental eronată. Este ca și cum am spune că o țară în care obezitatea este declarată epidemică este o țară de sportivi doar pentru că are rezultate foarte bune în competițiile olimpice.

    Postul pe care tocmai l-am pomenit e un fel de a vedea lucrurile din punctul de vedere al elevului. Este exact același fel în care un furnizor de servicii este privit din punctul de vedere al celui care este cumpărătorul serviciului. În definitiv, atunci când mă abonez la o companie de telefonie, mă interesează calitatea semnalului, acoperirea și prețul. Dacă dreptul la a avea un telefon ar fi garantat prin constituție iar abonamentul ar fi gratuit, m-ar interesa numai calitatea serviciului. Cred că nici unul dintre utilizatorii obișnuiți de telefon mobil nu s-a întrebat niciodată ce salarii primesc angajații companiei de telefonie. Asta este problema managementului. Evident, orice bord cu capul pe umeri va încerca să ofere un salariu cât mai mic pentru o muncă de calitate cât mai ridicată. Cum nici un bord cu capul pe umeri nu va fi vreodată tentat să forțeze limita de jos a salariului posibil, calitatea angajaților va fi mereu una satisfăcătoare iar serviciile oferite de compania de telefonie vor fi mulțumitoare pentru majoritatea clienților, astfel încât puțini vor fi tentați să meargă la competiție. Sigur, e o schemă mult simplificată și am simplificat-o voit pentru a o adecva scopului postului acestuia. Ideea este deci simplă: încerci să plătești la limita de jos care îți permite menținerea calității. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când este vorba de un monopol. Învățământul gratuit este monopol de stat. Există, e drept, o oarecare alternativă la sistem, dar este pe bani și are o puternică ancoră curriculară în sistemul de stat. Când spun monopol, am în vedere însă trei aspecte.

    Primul este legat de faptul că nu există o alternativă tot gratuită din punctul de vedere al elevului. Veți spune că am innebunit, dar hai să vedem dacă ideea de mai jos este chiar o nebunie. Ideea că școala este oferită gratuit pentru toți elevii se poate traduce în faptul că fiecărui elev statul îi alocă anual o sumă de bani. Deloc puțini. Dacă această sumă nu ar fi distribuită de stat către școli ci de către elevul însuși, lucrurile ar putea arăta ușor diferit. Cu alte cuvinte, dacă suma nu ar aștepta elevul în școală ci ar urma elevul acolo unde vrea el să studieze, școala nu ar mai fi un monopol, nici în formula unui sistem de învățământ gratuit. Unele școli ar avea mai mulți elevi, deci mai mulți bani, altele ar ajunge într-o situație falimentară. Evident, acolo unde în mod obiectiv nu ar exista suficienți elevi pe o arie geografică prestabilită, ar trebui alocați bani utilizând un alt mecanism (cel folosit acum, de exemplu) pentru a asigura dreptul tuturor la un învățământ gratuit.

    Al doilea monopol este unul curricular. Școala este administrată, din acest punct de vedere, extrem de centralizat. Curricula a fost gândită și este pusă în practică plecând de la orice criterii cu excepția celor legate de lumea reală în care absolventul își caută ceva de lucru. Dealfel, eșecul clar al reformei făcută cu zece ani în urmă este o dovadă mai mult decât grăitoare. În plus, acolo unde există o oarece autonomie, adică în sistemul universitar, curricula se construiește plecând de la ce știe să predea corpul profesoral și cam atât. Ruptura majoră între școală și realitate se simte în special în domeniile cu dinamică mare, adică exact acolo unde valoarea adăugată este substanțială. Cu mici excepții, învățământul privat stă și mai rău, acolo lucrurile fiind mai degrabă dictate de raționamente inconștiente de tipul am plătit, trebuie să iau o diplomă. Și așa ajungem la situația din ce în ce mai frecventă în care angajatorul, pe bună dreptate, consideră diploma ca ceva secundar și ia în calcul certificările și experiența în companii pe care le consideră prestigioase. Mărturisesc că n-am auzit nici un angajator spunând că vreuna dintre instituțiile de învățământ românești sunt o garanție suficientă pentru a angaja pe cineva.

    Al treilea monopol este unul ocupațional. Cum majoritatea locurilor de muncă sunt în învățământul de stat, cei care predau sunt fie (extrem de puțini) chiar pasionați de munca asta, fie oameni care au ales o profesie în care nu există locuri de muncă bine plătite în afara sistemului de învățământ, fie oameni care au ales o meserie bine plătită în afara sistemului dar care nu pot ocupa un loc de muncă acolo pentru că pur și simplu sunt incompetenți. Așa se face că profesorii rămân captivi în sistem. Care îi plătește foarte prost, aici o contrazic pe Alexandra, și îi transformă în timp în ființe blazate și din ce în ce mai puțin competente. Dacă nici nu dau meditații, ajung în oarece timp să nu mai știe nici măcar ce știau în liceu. Incompetența duce la scăderea respectului clasei față de profesor, la teribilisme pe care altfel nu și le-ar permite, la ducerea de râpă nu doar a starii intelectuale ci și umane (aici tabloidele și prostia adulților au și ele un efect modelator major). Când nu ai o meserie certă și ești prost plătit ai în mod automat un complex în fața acelora care așteaptă de la tine servicii de calitate, iar complexul se transferă în întreagime în relația elev-profesor.

    Vestea proastă este că nu e nimic de făcut. Cele trei monopoluri sunt formule pan-europene. Ele nu vin parașutate din neant, ci din felul în care gândește majoritatea în această parte a lumii. Majoritatea noastră, adică exact ceea ce duce o societate într-o direcție sau alta. Foarte interesant este faptul că modul acesta de a gândi este plin de contradicții. Majoritatea vrea un sistem uniform, dar vrea ca el să ofere calitate. Nu se poate așa ceva. Majoritatea vrea ca elevii să învețe temeinic, dar tot ea se plângea că totul este prea dificil și încărcat. Nici aici nu există compromisuri. Majoritatea vrea să aibă o diplomă oarecare, dacă se poate pe bani (sub formă de șpagă sau nu) dar vrea și un serviciu bun, fenomenal de bine plătit, eventual la stat și în care să nu te spetești. Nici asta nu se poate. Sigur, cu o paradigmă schimbată, lucrurile ar putea funcționa, dar asta ar însemna să fim, la nivelul majorității, pragmatici, obiectivi și raționali. Ceea ce, în mod categoric, nu se poate.

 

Jumpin’ at shadows

February 12th, 2009

    Este doar un cântec. Eu l-am auzit prima dată cântat de Gary Moore. Pe urmă l-am auzit cântat de Peter Green, despre care Moore spunea că i-a fost un soi de mentor. Probabil că e un cântec mai vechi, cântat de un om fără nume. Are versuri simple, de cântec vechi cântat de un om fără nume. Numele cântecului i-a fost probabil adăugat mai târziu ca să nu rămână un cântec nebotezat de nimeni, ca să nu moară așa, fără nume, făcut într-un fel de hoinăreală prin aburul albastru al unei seri de fum de țigară, înconjurat fumul acela nesănătos de albastru. Ar fi fost de nedeslușit. Numele, desigur, al cântecului, cu siguranță, ar fi început cu sunete de fum de țigară, cu sunete moi, ca pașii animalului numit tristețe, cu sunete mute, cu surdină de floare de bumbac, așa ar fi început cântecul ăsta de hoinăreală finală. Omul ăla care a trăit primul cântecul de care vă vorbesc, nu mai e, sunt sigur. Și faptul că nu mai e mă face foarte trist, pentru că aș fi vrut să îi spun că mie îmi e tare drag. Omul care a cântat primul cântecul ăsta a fost un soi de omul tuturor oamenilor.

    Este un cântec foarte simplu. Este pur și simplu. Este doar un cântec despre doar un om despre doar viața lui de doar un om. Uite, cred că nu am găsit în nici un cântec cuvinte ca astea. Nu sunt cuvinte de neînțeles, dimpotrivă, nu au nici un fel flori împletite în nimic, nu seamănă cu globul de oglinzi din discotecile de cătun uitat de lume, mai degrabă aduc a bancă în parc toamna când ești înconjurat de o seară de fum albastru de singurătate de pași de folare de bumbac de animal numit tristețe și de-aia le și scriu aici:

What can you say? 
There isn’t much to tell. 
I’m going downhill 
and I blame myself. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

Everybody points their hand at me. 
I know I’m just a picture 
of what I should’ve been. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

God have mercy I think I’m going insane.
The Devil’s been gettin’ at me
he’s got me down again.
Got me jumpin’ at shadows 
thinking ’bout my life. 

    Sunt cuvinte simple, de Saint Louis, sunt cuvinte de om, nu de poet, sunt sunete de om, nu de muzician, numai că eu cred că și lui Bach și lui Nichita li s-ar fi părut firesc să le audă stând pe o bancă în parc, toamna, înconjurați de frunze de fum albastru, înconjurați de pașii de floare de bumbac ai animalului numit tristețe.

Pământul ca o broască țestoasă

February 11th, 2009

    Este o reprezentare veche de tot. Pare un fapt greu de crezut, ca orice ipoteză cosmogonică veche. Ca orice lucru din vechime pe care astăzi ne chinuim să îl interpretăm simbolic. Probabil că toate interpretările pe care oamenii le dau după oarece vreme lucrurilor absolut palpabile și concrete pentru cei care le-au gândit așa ies din decor în tot felul de teorii despre nu știu ce simboluri puse acolo ca să cripteze un mare adevăr valabil numai pentru cei inițiați în arta decriptării. Există desigur, și istoria abundă în exemple, criptări pe bune. Chiar și pentru mari adevăruri. Până la reglementarea protecției intelectuale anagrama a fost, de exemplu, un instrument perfect de asigurare a întăietății unei descoperiri care te putea pune în pericol sau de care nu erai deloc sigur și preferai să nu te faci de râs. Când Galilei a descoperit inelele lui Saturn, de exemplu. Simbolurile sunt cu totul altceva. În vremurile străvechi ele figurau lucruri sau acțiuni despre care oamenii ăia chiar credeau că sunt așa. În timp, înflăcărați de frumusețea lor sau înspăimântați de gravitatea presimțirilor nashpa induse de ele, oamenii au dezvoltat o întreagă și halucinantă poveste în jurul lor. Unii le-au și folosit în felul ăsta și eu cred că povestea lui Eco din Numele trandafirului e un exemplu perfect pentru felul în care simbolurile pot trece dincolo de granițele lumii lor, pot invada și schimba realitatea după cum au ele chef cu condiția ca o minte ascuțită și bolnavă să le fie pod între lumi.

    Simbolul, altfel decât cuvântul, chiar dacă poate fi el însuși un singur cuvânt, este rareori poetic. El este o convenție conjuncturală interpretabilă conjunctural. Este un fel de standardizare a conjuncturii. Când este cuvânt, naște cuvinte analitice. Când este orice altceva decât cuvânt, naște tot cuvinte analitice. Simbolul este opusul poeziei. Poezia nu este despre cuvinte și oricât de ciudat ar părea nu se face deloc cu vorbe. Poezia este cuvântul care ar fi vrut să fie trăire și n-a încăput altfel în semne. Simbolul este semnul care incită la un alt fel de raționament decât cel care l-a creat. Poezia este speranța celui care trăiește că timpul poate încremeni în cuvânt. Este speranța celui care trăiește că poate spune fără a fi undă, fără a fi transfigurare, fără a fi moarte, doar prin trecere din om în om, doar prin încremenire prin trecere. Când mă gândesc la simboluri și la tot ce au făcut ele de când există lumea singura imagine pe care o am este cea a unui electronist care se chinuie să își sorteze rezistențele și condensatorii după barele de culori de pe ei. Simbolul dă identitate conjuncturală. Mâine putem schimba convenția și putem vopsi altfel condensatorii. Îi luăm, îi sortăm din nou și zâmbim fericiți că stau cuminți în sertărașele lor. Simbolurile ne dau certitudini liniștitoare, chiar și atunci când semnifică lucruri teribile, oricâte lucruri teribile ar semnifica ele. Poezia ne dă stări neliniștitoare. Poezia este atom de neliniște. Neliniștea, frumoasă sau urâtă sau tristă sau înălțătoare, tot neliniște este. Iar eu cred că tocmai de aceea tabloidele abundă de simboluri și nu pot purta nimic poetic.

    Cred că despre simboluri, despre temutele sau iubitele simboluri care ne bântuie din când în când, tot Eco a scris cel mai adevărat de frumos lucru. A scris poetic despre simboluri! A scris așa: “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus.” Cât despre poezie, Nichita, poetul, spunea că:

Matematica s-o fi scriind cu cifre   (Nu e adevărat, jur! Dar îl iert pentru asta)

Dar poezia nu se scrie cu cuvinte

Cucurigu!

Libra

February 8th, 2009

    Până la marea reformă a sistemului de învăţământ am avut și noi o școală cât de cât folositoare la ceva. Nu foarte legată de realitate, nu foarte legată de cei care o urmau, dar măcar făcută să producă oameni care înțeleg câte ceva din lumea din jur și care  pot să-și găsească oarece de lucru. Multe dintre companiile care și-au relocat locurile de muncă nefuncționărești în est, exect genul ăsta de oameni, pe cale de dispariție acolo, îl și căutau. Adică oameni cu o meserie certă și capabili să se adapteze la lucruri noi nebanale. Sistemul nostru de învățământ, cel vechi și atât de luat la mișto, asta reușea să producă. Tot ce îi lipsea era un strop de pragmatism, oarece parale în plus în buzunarele profesorilor și chiar ar fi fost supermeseriaș.

    Reforma, făcută cu un cur cât un cap, acum mai bine de zece ani a reușit să ne alinieze la limita de jos a ceea ce se întâmplă în lumea occidentală. De fapt, am reușit să ne aliniem cu toate cam în zona aia. Tot la limita de jos. Probabil că cel mai mare pericol care poate paște o societate îl reprezintă sentimentul prosperității perpetue venită de la sine. Aia din categoria “pentru că merit”. Cu bunici care își amintesc ieșirea din al doilea război, cu părinți care au trăit o creștere economică aproape constantă, cu presiunea continuă a publicității de consum și cu superinteresantele știri tabloidale venite în flux continuu, cu idoli de o zi și competiții bazate pe vedeta cu care semăm sau mașina pe care mi-a luat-o tata sau firma, generația născută în secolul XXI nu are nici o șansă să ducă lucrurile mai departe. Pentru că școala s-a dărămat și ea. Iar dacă vorbele mele par doar vorbe, este suficient să ne gândim la câteva simptome absolut clare ale acestui lucru.

    Odată cu mutarea producției în India, China și tranzitoriu în Europa de Est, paradigma a devenit “nu e important să produci, important este să vinzi”. Sigur, globalizarea are un lucru foarte bun. Extinde piețele și optimizează costurile. Cu o singură condiție: să îți ții proprietatea intelectuală acasă. Cu alte cuvinte, nu este important nici să produci, nici să vinzi, important este să fii in stare să inventezi în continuu. În ciclul de viață al unui produs există trei momente importante: creația, producția și vânzarea. Atât timp cât creația este la tine, lucrurile stau bine. Dar pentru asta, trebuie să ai acasă creatorii. Și pentru asta trebuie să ai cum să îi ai. Sistemul de învățământ occidental s-a deplasat foarte repede spre producerea oamenilor de vânzări în detrimentul celor capabili să creeze. Așa se face că două generații deja s-au îndreptat spre economie și drept și științe sociale ignorând științele inginerești, științele naturale și școlile de meserii. După ce am relocat producția, ceea ce a fost cred o decizie bună, riscăm acum să asistăm la relocarea creației. Unde? Păi tot acolo unde s-au dus și locurile de muncă din producție. Numai că de data asta nu mai vorbim despre optimizare ci despre riscuri.

    Între timp, sistemul de învățământ a produs inflaționist fortă de muncă funcționărească. Cererea inițială fiind mare iar sistemul de învățământ fiind un sistem cu inerție serioasă, calitatea ei a scăzut constant. Pentru că nu orice creier e făcut să gândescă orice la fel de bine. De-aia și suntem atât de diferiți și de-aia lumea umană e și atât de interesantă. Dezechilibrul dintre cererea de funcționari și cea de ingineri sau oameni (uite că nu zic pentru cercetare) pentru creație a dus și la scăderea ștachetei în facultățile de științe. Nu pentru că volumul de forţă de muncă cerută este mare ci pentru că foarte mulţi dintre cei care ar face cu brio faţă domeniilor pozitive se reorientează înspre zona funcţionărească. Totul trebuie să fie mai simplu, pentru că de complicat nu mai e nevoie. Vânzările necesită un fundament teoretic mai scăzut, la fel și activitatea funcționărească, școala este de multe ori mai puțin importantă decât practica și training-ul de nișă.

    Toate aceste transformări ale economiei euroatlantice au dus la schimbarea felului în care se structurează şi sunt percepute sistemele de învăţământ. La asta s-a adăugat încăpăţânarea profesorilor de a preda lucruri mai puţin cerute dar bine cunoscute de ei (fenomen tipic european), s-a adăugat și faptul că mulţi dintre absolvenţi au ajuns să lucreze în alt domeniu decât cel pentru care se pregătiseră în schimbul unui salariu mai bun, s-a adăugat și iluzia că poţi consuma oricât pe credit, s-a adăugat și tabloidizarea vieţii de zi cu zi care a dus la iluzia unui câştig imediat şi uşor. Totul a generat visul unei bunăstări obţinută facil şi fără nevoie prea mare de şcolă.  N-am văzut nicăieri în media poveşti despre iluzii destrămate. Am văzut în schimb sondaje de opinie în care o majoritate, inconştientă aş zice, se vedea sau îşi vedea copilul star, luând drept reper povestioara de tabloind şi neştiind nimic despre munca din spatele strălucirii de pe podium. Asta a dus la mutarea dorinţelor oamenilor din zona realistă a unei profesii bine făcută la senzaţia că la şcoală se pierde vremea şi că viitorul se construieşte în altă parte. Aşa a apărut aberaţia de program de la Bologna, aşa s-a ajuns ca munca profesorului să fie mult subevaluată financiar şi social, așa s-a ajuns la testele grilă şi manualele minimale, la şcolile de fiţe, la lipsa de interes pentru a investi în tine însuţi, nu atât bani cât timp, la siguranţa că vei trăi bine pentru simplul motiv că te-ai născut în locul corect. Cu ore puţine, cu materii greşit dimensionate, unele dintre ele şi complet inutile, cu profesori foarte prost plătiţi şi sătui de viaţa pe care o duc, cu sclipiciuri care aiuresc adolescenţii, cu banii încă suficienţi de la mama şi tata, e greu de crezut că mai avem foarte multe de spus în viitorul planetei. 

    Mă tem că este aproape imposibil să mai reparăm ceva. Asia vine cu lecţia dură a foamei bine învăţată. Urmează Africa. Din felul în care Europa îşi proiectează viitorul, mă tem că vom deveni în cel mai bun caz o idilică zonă agroturistică, atât timp cât va fi interesat cineva să dea bani pentru aşa ceva. Ţările Europei occidentale trec print-o acută criză de ingineri. Statele Unite este foarte aproape de aşa ceva. Când e vorba de o aberaţie, ne aliniem și noi repede de tot. De curând am citit că cifra de şcolarizare ale uneia dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii s-a înjumătăţit din lipsă de studenţi iar cei rămaşi provin într-o proporţie covârşitoare din spaţiul asiatic. Care studenţi nu mai sunt interesaţi să rămână în spaţiul american ci se întorc acasă. Unde au început să apară universităţi din ce în ce mai puternice. 

    Unui “Yes! We can!” pus politicianist pe un taler al balanţei ca un soi de anestezic înainte de operaţia pe creier deschis, îi contrapun un “No. We cannot.”. În din ce în ce mai multe domenii. De ce? De proşti.

 

Eu nu înțeleg niciodată nimic

February 7th, 2009

  Tocmai de aceea, nici nu afirm, nici nu neg nimic. Mărturisesc că încerc să înțeleg mereu și lucrurile și oamenii și mecanismele care pun totul în felul în care sunt puse toate în jurul nostru. Lucrul acesta m-a făcut să fiu doar un explorator. În spatele fiecărui fel de a fi pe care l-am înțeles a apărut imediat un fel de a fi mult mai complicat și mult mai de neînțeles. Yukawa spunea că natura e simplă în esența ei și eu chiar cred că este așa, numai că drumul pe care îl tot facem spre esența aia a ei pare un soi de încercare de cuprindere a orizontului. Mare șmecherie cu orizontul ăsta… Te tot duci către el și el tot acolo stă. Cam așa e și cu înțelesul.

    De aceea am ales eu să rămân doar un explorator. Exploratorii, se știe, nu afirmă și nu neagă niciodată nimic. Ei acceptă faptul că alegerea lor de a fi așa îi ține doar în lumea supozițiilor. Ei nu încearcă să schimbe lumile pe care le descoperă, pentru că au învățat pe pielea lor că lumile nu se schimbă doar prin trecerea noastră pe-acolo. Ei nu spun niciodată că sunt absolut siguri de ceva, pentru că au învățat că în spatele oricărui adevăr de neclintit există o pârghie care poate rostogoli măreția neclintită a acelui adevăr în derizoriu. Exploratorii au însă, ca toți oamenii, păreri. Când un explorator spune eu cred, nu luați credința lui ca pe o axiomă. Este un specimen care nu are axiome și felul ăsta de a nu avea axiome îi asigură lui supraviețuirea. Imi amintesc, habar n-am de ce, de un lucru foarte mișto spus demult de către Sfântul Augustin și anume că nu poți să crezi dacă nu te-ndoiești și cred că avea mare dreptate. Fără îndoială este foarte greu să înțelegi că în spatele înțelegerii tale stau o sumedenie de straturi de neînțeles așezate cuminte, ca straturile geologice.

    Când Ulise a plecat din Itaca, știa că singurul lucru care contează cu adevărat este întoarcerea în Itaca. Ulise, cel din povestea spusă de poetul orb, chiar s-a întors. Eu cred însă că nu a fost așa. Cred că Ulise a fost un explorator și că el a devenit un explorator abia în clipa în care a aflat că Itaca nu mai există. Nu știu dacă lucrul acesta s-a petrecut atunci când plutea pe mare sau pe insula lui Calypso sau în grota ciclopului sau în casa vrăjitoarei Circe sau poate că a aflat lucrul acesta atunci când a bătut la porțile Infernului. Eu cred că finalul Odiseei e doar un final de mântuială pentru cititorii de tabloide și că ei, Ulise împreună cu finalul Odiseei, sunt încă în drum spre nicăieri, cu ochii larg deschiși, cu barba înspumată de spuma mării, cu nările adulmecând pământuri necunoscute nouă. Înțelepciunea lui Ulise nu a fost Itaca ci doar lipsa de Itaca. Nu te poți mânia pe omul ăsta, așa cum a făcut-o Poseidon. El nu a construit calul de lemn pentru a vedea Troia în flăcări ci doar pentru a pleca de-acolo cât mai repede. Pentru el, lipsa de plecare înseamnă lipsă de timp, iar om fiind, lipsa de timp înseamă neviață. Pentru zei viața este tocmai lipsa de timp și cred că de-aici a și plecat toată neînțelegerea lui Ulise cu Poseidon. Ulise nu înțelege niciodată nimic. El este un punct în jurul căruia se adună mereu un orizont circular, perfect, către care merge mereu, către care se îndepărtează mereu. Ulise este un punct înconjurat de un orizont.

Despre lene

February 5th, 2009

    Lenea ne-a scos din grote. Lenea ne-a adunat din savană. Lenea ne-a dat jos din copaci. Dintre toate calitățile pe care le poate avea un om, lenea a fost mai tot timpul considerată un defect. Cauza acestei nedrepte priviri asupra lenei stă în numărul foarte mare de oameni care nu pot fi mai mult decât harnici. În întelesul lor, lenea este un soi de opus al hărniciei, ceea ce nu este doar greșit ci și periculos. În înțelesul meu, lenea este cea care te împinge să muncești cât mai puțin pentru a atinge un scop. Privită așa, lenea este un semn clar de eficiență și inteligență.

    Dacă aruncăm o scurtă privire în istorie, vedem limpede că perioadele de hărnicie maximă au fost și cele de sărăcie lucie, lipsite complet de creativitate și de senzația de împlinire umană. Istoria tehnologiei este istoria lenei. Practic toate descoperirile majore sunt rezultatul dorinței de a munci cât mai puțin. Mi-am amintit de toate aceste lucruri tot auzind în jurul meu o sumedenie de discuții stupide despre cutia de viteze automată. Sigur, primul argument pro manuală era că un bărbat adevărat nu poate sta cu dreapta decât pe țuțuroiul de schimbat viteza. Bine, poate fi și asta o alegere, poate chiar o prelungire a altor alegeri, dar nu cred că are vreo legătură directă nici cu bărbăția, nici cu adevărul. Argumentul invocat des era cel de finețe. Nu ține. Poate că acum foarte mulți ani, da. Acum nu. Argumentul suprem pe care l-am auzit era însă că e mai greu, adică e treabă de bărbat. Uite, argumentul ăsta chiar m-a jignit! Adică de ce bărbații trebuie să fie mai tâmpiți și să aleagă ce este mai greu de făcut doar așa, pentru simplul motiv că este mai greu. Eu zic că au și bărbații doza lor de inteligență, nu am făcut dealtfel nici o distincție vreodată între IQ-ul vreunuia dintre sexe, cred că e o chestiune care ține doar de indivizi, indiferent de sex, rasă și mai știu eu ce altceva, cred că și genialii și tâmpiții sunt uniform distribuiți în toate categoriile astea și, sincer să fiu, sunt sătul până peste cap de gândirea în categorii. Revenind în logica asta a lor ar trebui să nu pricep de ce omenirea a renunțat la manivelă ca să pornească mașina, de ce nu producem mașini care să plece numai împinse de tot ce mișună prin fața scării la orice oră, că ne-ar mai ameliora și relațiile de vecinătate și ar fi super!

    Acum, trebuie să recunosc, reacții de-astea anti-lene tâmpite am avut și eu. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Windows. Era cel din versiunea 2.0. Sau de prima dată când am fost nevoit să utilizez mouse-ul. Cu un ifos cretin de programator care vede doar până la ecranul din fața sa, decretam că un programator adevărat este cel care folosește doar tastatura, lucraza sub un sistem de operare care are doar prompter, scrie doar cod în asamblare și introduce secvența de boot bit cu bit de la chei. Noroc că felul ăsta de a gândi m-a ținut doar câteva săptămâni. Până în clipa în care am demontat mouse-ul cu pricina și mi s-a părut o bijuterie de simplitate și inteligență, până în clipa în care am văzut că este mult mai comod să ai o interfață grafică la sistemul de operare și am început să scurm în el să văd cum au făcut-o ăia. Pentru mine lenea a mers mână în mână cu curiozitatea. La chestia cu asamblarea nu am renunțat nici azi, chiar dacă am scris cod în mai toate limbajele cât de cât folosite în lumea asta. Din alte motive, care țin de eficiență și de simplitate, dar asta e o discuție care n-are loc pe blog-ul acesta.

    Că lenea ne face mai creativi, ne satisface curiozitatea și ne stimulează, în mod paradoxal, spiritul de explorator gata mereu să pornească într-o nouă aventură, mie îmi e cât se poate de limpede. Hărnicia aia seacă, onorabilă ca o decorație are și ea însă rostul ei. E ca bara de cadmiu în reactorul nuclear. Ca să nu se încingă prea tare și să explodeze. Uite că și aici, societatea s-a autoreglat. Când am plecat din Africa, la începuturile existenței noastre ca specie, ne-a mânat foamea. Dar dacă lenea nu ne-ar fi făcut mai eficienți și mai curioși, cu siguranță că azi nu am fi împânzit lumea. 

Shiva

February 3rd, 2009

    Nu știu aproape nimic despre ce va face președintele Obama ca președinte al Statelor Unite. Nu despre președintele Obama este postul acesta, ci despre oamenii obișnuiți. Care sunt la fel peste tot. Am văzut deunăzi un clip cu domnul Obama dansând. Chiar bine de tot. Omul mi-a plăcut, e un tip super! Sigur, un om super ca om poate fi foarte eficient în ceea ce face sau nu. Și sper că domnul Obama va fi eficient, pentru că e mare nevoie de așa ceva în anii care urmează. Nu doar pentru Statele Unite ci pentru întreaga planetă.

    Postul de azi e unul chiar nashpa de periculos pentru mine. Îl scriu însă pentru că așa simt eu nevoia. Nu este un post despre oamnii politici ci despre oamenii obișnuiți. Este despre teama mea legată de felul în care alegătorul mediu alege. Este despre teama mea legată de felul în care alegem, nu doar când este vorba de alegeri politice, ci despre alegeri în general. Pentru că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Îmi amintesc că la sfârșitul campaniei electorale din 1996 m-am gândit să cânt “What a wonderful world” al lui Louis Armstrong. Era la World Trade Center, eram cu prietenul meu Harry Tavitian și așa am crezut eu că pot să-mi spun un crez, pe care nu l-am părăsit niciodată, ăla că lumea simplă, normală, chiar merită să fie lăsată în pace să-și ducă minunăția ei de normalitate zi după zi câte zile i-or fi date să existe. Evident, nu sunt un mare chinuit de talente și tot ce-am vrut să fac a fost să transmit crezul ăsta al meu așa, cântând. A doua zi, în dreptul sălii Dalles, am fost oprit de o tipă care mi-a spus entuziasmată că mă va vota. Am întrebat-o dacă lucrează în IT și mi-a răspuns că este studentă la medicină. Am întrebat-o dacă a atras-o ceva din ideile pe care încercam să le transmit și mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă că s-a plictisit de moarte la tot ceea ce spusesem acolo, că n-o interesa nimic din ceea ce sunt în stare să gândesc sau să fac, dar “ați cântat atât de frumos”… Nashpa rău, mi-am zis, asta e, nimeni nu e perfect, poate că am făcut rău că m-am trezit cântând în timpul unui eveniment electoral și brusc mi-am amintit de o scenă grotescă avându-l ca protagonist pe președintele Elțân dansând un soi de ceva care aducea a rock de twist de roll de urs pus pe jăratec. În ziua aceea m-am tot perpelit la gândul că am greșit tare  făcând așa. Acum, după ce toate evenimentele mele electorale succesive s-au terminat cu “What a wonderful world”, știu că nu am greșit. Cântecul lui Armstrong a venit pe lume în 1968 cand totul părea a se sfârși. Cântecul lui Armstrong era despre nesfârșirea normalității. Păi cum să spun asta altfel decât cântându-l?

    Sigur, dacă fata care mă oprise atunci în dreptul sălii Dalles mi-ar fi zis că uite, ce ai avut de spus despre nesfârșirea normalității mi-a plăcut mie tare și de-aia te votez, aș fi fost chiar fericit. Ea mi-a zis însă că nu conta ce am spus ci cum am spus. Iar lucrul acesta m-a umplut de amărăciune. Evident, e important și ce spui și cum spui. Dar numai atunci când lucrurile astea sunt împreună. Atunci când “ce” este umbrit de “cum”, atunci când “ce” este ucis de “cum”, e rău de tot. Universalitatea felului acesta de a gândi mă îngrijorează și mai tare. Am văzut pe YouTube o grămadă de comentarii de tipul “Wow! We finally have a President that dance!” și lucrul ăsta e la fel de rău ca și comentariul fetei de la medicină. Pentru că nu aceasta era calitatea care trebuia urmărită în contextul de care vorbeam. La fel cum felul în care cânt eu nu este calitatea care să mă califice pentru ceea ce am eu de muncit. Dar uite că unii oameni gândesc așa și și pot decide așa fie că este vorba de viața lor, fie că este vorba de viața noastră, a tuturor.

    Nu mă pot abține să nu remarc un lucru foarte curajos pe care l-a spus un om pe care îl admir mult: ”The best argument against democracy is a five minute conversation with the average voter”. Sunt spusele lui Winston Curchill. Ceeace nu a fost spus de către Curchill, dar eu cred că merită spus este că lumea a trăit într-o perpetuă democrație. Nimeni nu poate impune decât foarte greu și numai după oarece timp lucruri care nu au de-a face cu democrația. Pentru că nimeni nu poate ajunge să le impună așa, de capul lui, fără să fie măcar la început susținut de o majoritate. Dacă mă gândesc la marii dictatori ai secolului trecut, toți, fără nici o excepție, au fost oameni cu o mare carismă și toți, fără nici o excepție, s-au bucurat de un sprijin inițial masiv. Iar lucrul acesta nu s-a întâmplat doar în politică. Se întâmplă aproape în toate domeniile în care se specializează oamenii. De carismă și de felul în care foarte mulți dintre noi îl aleg pe “cum” fără a se uita nici măcar o clipă la “ce”, mă tem.

    Shiva dansând în mijlocul cercului de foc. Cu cele patru brațe răsfirate, ținând grațios simbolurile sacre. Este un dans minutat. Este frumusețea pură. Este dansul peste cenușa lumii.  

Sfârşitul paradigmei

February 2nd, 2009

    Vineri am avut una dintre cele mai tâmpite discuţii din ultima vreme. Cu un prieten bun, la o cafea, nu ne mai văzusem de mult. Dacă ţineam discuţia strict în zona unui interes profesional comun, ar fi fost chiar ok. Nu ştiu însă ce ne-a venit pusul la cale al planetei, prost obicei de care e greu să scapi atunci când trăieşti în partea asta a lumii. Evident, despre depresia economică şi un lucru asupra căruia, în mod surprinzător, am găsit un fel asemănător de a gândi. Despre care am de gând să și scriu aici. Nu voi putea argumenta cine ştie ce în legătură cu convingerile mele şi cu siguranţă orice economist m-ar face imediat din vorbe. Faptul că şi prietenul meu şi alţi oameni, în special din business, gândesc aproximativ la fel, mă face însă să-mi iau inima în dinţi şi să scriu despre asta. Pe scurt, eu cred că modelul economic în care suntem a ajuns la capăt de drum, că ceea ce urmează să se petreacă ține de convulsiile sale finale și că desprinderea de el și înlocuirea cu un alt fel de a gândi va lua mult timp și va marca viața unui număr mare de oameni. Lucrurile acestea le cred de destul de mult timp, am mai și scris timid despre ele, nu sunt economist și îmi doresc tare mult să greșesc.

    Modelul economic actual își are rădăcinile în perioada interbelică, imediat după marea depresie de atunci și în remediile folosite de principalii actori ai vremii. Marea depresie a fost o criză simultană generată de consumul scăzut și supradimensionarea investițiilor. A fost, ca și cea de acum, o criză în care s-a ajuns dintr-un optimism exagerat. Spre deosebire de cea de acum, optimismul a fost atunci al comunității de afaceri în timp ce depresia în care intrăm acum optimismul excesiv a fost al consumatorilor. Marea depresie a fost soluționată prin ample lucrări de infrastructură plătite din bani publici și prin pregătirile de război. Am auzit în ultimul timp vorbindu-se des despre planuri similare în ceea ce privește infrastructura. Nu știu dacă de data aceasta lucrurile vor mai funcționa la fel. Nu cred. În anii următori războiului, principala preocupare a ținut de stimularea creșterii economice pe baza stimulării consumului. Și lucrurile au funcționat bine atât timp cât consumul s-a bazat pe solvabilitatea consumatorului. 

    Pentru orice produs sau serviciu din lumea asta există un ciclu de viață care începe cu facerea lui și se încheie în momentul în care ajunge să fie cumpărat de către utilizatorul final. Sigur, schema este ceva mai complicată dacă luăm în considerare și garanțiile și asistența oferită de producător sau diversele facilități oferite de furnizorul de servicii. Oricum, lucrurile pot fi simplificate foarte mult, fără a se pierde ceva esențial din vedere, la schema care începe cu facerea și se termină cu încasarea banilor în contravaloarea produsului sau serviciului. Este limpede că banii sunt în număr finit. Ceea ce face însă ca sentimentul că poți dispune mai ușor sau mai greu de ei ține de viteza cu care aceeași bani pot acoperi ciclul de viață al unui produs. Aceeași bani, pot cumpăra mult mai multe produse și satisface mult mai multe nevoi dacă timpul necesar producerii și vânzării produselor și serviciilor este mai scurt. Cu alte cuvinte, cu cât consumul este mai mare și ceea ce se consumă se produce mai repede cu atât senzația de bogăție la nivelul societății este mai mare. Pentru a ajunge aici, există câțiva pași logici de urmat. Bunul trebuie produs mai repede și mai ieftin, vândut mai repede și înlocuit mai repede cu un bun similar. Pe de altă parte, diversificarea și segmentarea bunurilor și serviciilor este esențială pentru a introduce în circuit câți mai mulți bani generând o cerere continuă și înlocuind treptat bunurile și serviciile care nu se mai pot dezvolta. Atât timp cât banii disponibili la cumpărători pot acoperi oferta de produse și servicii iar cererea și oferta sunt echilibrate, mecanismul economic funcționează normal, autoreglându-se prin perioadele de recesiune și prosperitate succesive.

    Marea depresie s-a petrecut într-un moment în care bunurile începuseră să fie produse mai repede și mai ieftin. Într-o oarecare măsură, ea s-a datorat neînțelegerii felului în care ar trebui făcute vânzările pe o piață de masă și a evaluării greșite a acestei piețe. A doua eroare a fost făcută considerând că un bun care rezistă mult în timp are o calitate economică certă, în condițiile în care tocmai acest fapt s-a dovedit a fi un defect. Asta a dus la decizii corecte privind scăderea simultană a calității și a prețului dublată de publicitarea produselor cu o tentă simultan utilitaristă și de modă. Segmentarea legată de puterea de cumpărare a diferitelor componente ale pieței sau cea legată de interesul lor față de bunul sau serviciul respectiv, a fost un alt motor esențial de dezvoltare. Ideea este că banul trebuie luat de acolo de unde există, indiferent de cantitatea în care există, dacă efortul de a-l lua are costuri mai mici decât prețul plătit. Toate aceste lucruri au dus la dezvoltarea cercetării, la transferul rapid de tehnologii din zona militară în cea civilă, la transformarea publicității în industrie, la dezvoltarea fără precedent a design-ului industrial. Lucrurile probabil că ar fi funcționat așa multă vreme dacă s-ar fi ținut cont mai mult de efectul cotrar pe care îl pot avea publicitatea și accesul prea facil la bunuri și servicii.

    Au existat câteva supape ieftine care au fost utilizate, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin planificat, eu cred că un mare rol l-a avut de fapt pura întâmplare și norocul chior, dar sunt sigur că nu mă crede nimeni că e așa. Singura planificată bine și de fapt cea mai eficientă a fost cercetarea. Aici nu e nimic de spus, atât felul în care a evoluat ea după război cât și felul în care a fost realizată protecția intelectuală în țările în care chiar s-a făcut cercetare, cel puțin până prin anii 80. După anii 80, lucrurile s-au mai schimbat și aici, dar nu în asta stă cauza declinului economic general. A doua supapă a reprezentat-o forța de muncă mai ieftină. Fie că este vorba de forță de muncă în cazul căreia timpul este lungit prin diferite metode de fidelizare și spălare a creierelor de la sloganuri de tipul suntem o mare familie întreținute prin acapararea vieții personale a angajaților și enclavizarea lor, până la îndoctrinări cu vorbe mari. O angajată a unei companii japoneze spunea, în urma unei decizii guvernamentale prin care angajații pleacă în ultima zi a săptămânii cu două ore mai devreme acasă pentru creșterea natalității, că e foarte fericită că poate sta mai mult acasă fără a avea un sentiment de vinovăție… Deschiderea blocului comunist în urma revoluțiilor din 1989, descoperirea Indiei ca resursă pentru producția de textile, autoturisme și servicii informatice, apariția Chinei ca producător industrial cu cheltuieli oeraționale foarte mici au mutat masiv locurile de muncă din zona în care ajunseseră să fie, prin costul lor, o frână și au deschis simultan o piață uriașă de consum. În țările din care aceste locuri de muncă au plecat, au existat mici convulsii sociale (cum au fost cele din Los Angeles apărute după mutarea celui mai mare combinat siderurgic american în China) dar ele au fost repede absorbite de societate, deplasarea locurilor de muncă din producție spre servicii făcându-se destul de ușor. Muncitorul american, despre a cărui productivitate ridicată vorbea cu mândrie președintele Reagan a fost ușor-ușor înlocuit de către funcționarul american care vinde cu mândrie pe toată planeta produsele fabricate de compania sa în China sau India.

    Dacă oamenii ar fi mașini, toate lucrurile astea ar fi simple optimizări. Numai că oamenii nu sunt mașini. Funcționarul de multinațională s-a obișnuit, tot stând prin hoteluri de mai multe stele decât și-ar permite din banii lui și umblând cu mașini pe care niciodată nu și-ar putea permite din banii pe care îi câștigă, să-și dorescă și să considere ca lucruri absolut realizabile lucruri care depășeșc mult posibilitățile financiare pe care le are. La fel și muncitorul, fermierul și cam tot ce contribuie prin munca sa la functionarea economiei, indiferent de țara în care trăiește. Dacă Dallas a fost telenovela care a făcut-o pe madam Ionescu să se simtă pentru o oră pe săptămână miliardar american, cam la fel cum tot pentru o oră pe săptămână s-a simțit nushce gagică bengoasă, publicitatea a făcut ca un număr impresionant de oameni să încerce pe bune să trăiască la standarde pe care nu și le puteau permite financiar. Nu suntem o lume de răufăcători, așa că majoritatea acestor oameni de treabă au început să exercite o presiune colosală atât asupra companiilor în care lucrau cât și sistemului bancar și a celui politic.

    Companiile s-au maturizat și ele pe o ficțiune. Știu că-mi voi lua toți pumnii din lume în cap pentru ce spun acum, dar eu cred că dezvoltarea pe bursă, chiar dacă este pe termen scurt cea mai bună alegere, la scară mare și pe termen lung este o dezvoltare bolnavă. Bursa a produs două mari nenorociri: transferul economiei din zona ei naturală în cea a mecanismelor psihologice și conducerea afacerii de către oameni cu mandat limitat și obiective manageriale trasate la începutul mandatului. Disiparea mare a acțiunilor a dus la lipsa unui acționar majoritar, legat prin interese vitale de buna funcționare a companiei. Mandatul limitat, în economie ca și în politică duce la fixarea unor obiective pe termen scurt, de multe ori dăunătoare dezvoltării pe termen lung, iar componenta psihologică a bursei poate duce în momentele de panică la prăbușirea fără nici un motiv economic a unei companii sănătoase sau la umflarea nejustificată, în momentele de entuziasm a oricărei idei, indiferent de gradul de tâmpenie conținut în ea. Bursa îmseamnă introducerea iraționalului în economie. De dragul banilor ieftini și rapid obținuți. Cred, fără să am pretenția că e mai mult decât părerea unui om oarecare, că bursa a împins băncile în direcția unei dezvoltări mai puțin sănătoase decât ar fi avut-o în absența ei. 

    Bun. Să recapitulăm. Companiile nimănui conduse de oameni cu mandat limitat în care își petrec din ce în ce mai mult timp oameni din ce în ce mai depersonalizați dar care câștigă ceva mai bine decât părinții lor au devenit navele amiral ale economiei planetei. Oamenii de care vorbim, au o viață personală din ce în ce mai sărăcită și mai dependentă de marea familie în care lucrează, se distrează, mănâncă, se mănâncă pentru o promovare și cam aici se încheie universul. Tentația de a suplini sărăcia interioară cu obiecte și în general cu tot ce se poate cumpăra acționează ca un soi de supapă de siguranță. În treacăt fie spus, cele mai mișto lucruri din lume nu se pot cumpăra. Dar asta este cu totul altceva și nu am de gând să dezvolt acest subiect aici. Lucrurile au devenit mai ieftine, din ce în ce mai ieftine și mai disponibile pentru toată lumea. Primul lucru de acest fel a fost hrana. Lumea civilizată e acum obeză. Al doilea a fost îmbrăcămintea. Asta n-a făcut rău nimănui, dar lumea a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de show-off. Au urmat vacanțele, multe plătite de companie, ca să mai crească dependența. Rezultatul a fost un uriaș consum de masă absolut benefic pentru economie. Numai că omul e om, nu e niciodată mulțumit cu ce are și uite-așa, oameni care în trei generații nu ar putea plăti bunuri la care s-au înhămat să le plătească au început să preseze piața imobiliară, piața mașinilor scumpe și a obiectelor de lux. M-am întrebat tot timpul ce naiba poți face cu un telefon mobil din aur. Tehnologic, e mult mai slab decât un telefon bun. Uite că totuși se vând bine. La fel cum n-am înțeles niciodată valoarea unui ceas foarte scump cu componente mecanice în condițiile în care unul electronic este mult mai precis. Utilitarismului care a ridicat America, i s-a contrapus decadența penibilă cu ifos de high-class care a îngropat Imperiul Roman. Sigur, e normal ca oamenii să se îndatoreze pentru a putea cumpăra un bun scump. Dar nu e normal să facă lucrul ăsta atunci când în mod evident nu își pot plăti datoriile. Lucrul acesta s-a întâmplat nu numai în Statele Unite ci în întreaga lume dezvoltată. Băncile au cedat și din speranța unor neașteptate câștiguri mari și sub presiune politică, perioada dintre sfârșitul mandatului președintelui Clinton și cele două mandate ale președintelui Bush fiind sub sloganul visului american conform căruia orice american merită o casă supermișto. Evident, visele nu trebuie confundate cu realitatea. Majoritatea americanilor nu pot plati ratele la bancă pentru o asemenea casă. Asta e… Și totuși s-a ajuns și aici. Este primul cataclism economic creeat de oamenii obișnuiți.

    Ca orice fenomen negativ complex, depresia economică în care vom intra și noi în două-trei luni este un conglomerat de crize. În faza aceasta, principala criză, datorată faptului că băncile au vândut banii cu mult sub valoarea lor este una de cash operațional. Evident, domeniile care au generat vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor, au intrat și ele în criză. Adică domeniul imobiliar și industria auto. Iar dacă în domeniul imobiliar proprietățile pot aștepta, în industria auto ne-a fost dat să auzim cumperi o mașină, pleci cu două. Vom vedea din ce în ce mai des ieftiniri spectaculoase în foarte multe domenii. Pentru că faza de criză de cash operațional și căderea a trei domenii înfloritoare înseamnă și tăierea cheltuielilor care nu sunt vitale, cum ar fi publicitatea cu impact imediat pe industria de mass-media și creșterea bruscă a șomajului, vom vedea cum economia nu se va putea stabiliza în acest moment și că dimpotrivă, vor intra în funcțiune din ce în ce mai multe mecanisme declanșatoare de crize în lanț. Dintr-odată, avem o criză de supraproducție. Exact ca la începutul marii depresii. Pentru că cererea a scăzut brusc. Atât de brusc încât este evident că totul a fost pe o datorie făcută fără nici un fel de calcul elementar prealabil. Lucrurile se vor accentua începând cu 2010, atunci când șomajul va fi foarte mare, ciclul de viață al unui produs va crește, banii se vor mișca din ce în ce mai vâscos, ceea ce va duce la agravarea situației economice. Cred că, în mod paradoxal, singurele bunuri care se vor deprecia calitativ și se vor aprecia valoric vor fi, începând cu 2010, bunurile vitale adică hrana și îmbrăcămintea. Stabilizarea va veni probabil în 2012 și mă tem de acest lucru. Va fi oprirea declinului, dar va fi în an electoral american. În tot timpul acesta, China, care a investit înțelept în resursele Africii, va reuși să își asume leadership-ul în ceea ce privește producția industrială cu condiția rezolvării problemei producerii de energie care să îi asigure dezvoltarea. Probabil că și Rusia va reuși să se mențină pe un trend economic rezonabil de bun, chiar dacă va fi și ea afectată de depresie. Dacă Obama nu va reuși să facă un miracol, nu doar economia americană va avea de suferit ci și ideea de democrație, așa cum o înțelegem azi. Dacă Obama nu va reuși să țină măcar sub un oarece control evoluția negativă a economiei americane, mă tem că omenirea va risca o recrudescență a ideilor care au premers războiul, idei pe care le credeam demult apuse.

    Chiar dacă vom depăși riscul politic, economia nu va mai arăta, oricum, așa cum este scrisă acum în cărți. Cred și sper că după 2015 bursa nu va mai juca rolul pe care l-a jucat până acum, iar băncile se vor implica mai mult în susținerea întreprinderii și mai puțin în cea a consumului nesăbuit. Cred că mitul marii familii de la servici va dispărea, singurii perdanți din asta fiind cei din industria de turism, cred că în multe dintre companiile delistate vor avea proprietari în carne și oase, interesați de funcționarea lor pe termen lung, iar oamenii vor veni la muncă pentru bani și nu pentru terapii de grup. Lucrurile acestea vor schimba mult societatea. Eu zic că în bine și nu mă pot abține să nu remarc faptul că, din nou, Adam Smith a avut dreptate. Așa simplu și depășit de vremuri cum este considerat de către marii analiști care au mâncat suficient o pâine bună bătând câmpii.

    Pentru oamenii politici anii care urmează vor reprezenta cea mai mare încercare prin care vor trece într-o viață de om. Este greu să decizi calea de urmat. Protecția oamenilor înseamnă asigurarea voturilor. Pe termen scurt. Pentru asta este nevoie de bani. Banii îi obții storcând întreprinderile de ultimele puteri. Evident, întreprinderea nu este o abstracție și pe termen mediu distrugerea ei înseamnă prelungirea depresiei economice, sărăcirea și mai accentuată a societății și deci, o lipsă de protecție a oamenilor. Numai că nici un om nu va mai avea timp să observe asta. Ajutorul guvernamental va fi însă un lucru direct și palpabil pentru alegătorul îngrozit de tot ce e în jur. A doua cale este cea a sprijinirii întreprinderii. Lucrul acesta grăbește ieșirea din depresie, dar nu are un efect asupra electoratului. Așadar, logic, orice guvern va prefera prima variantă. Și chiar are șanse să îi iasă, cu condiția ca Obama să nu eșueze în Statele Unite. Și chiar și atunci, omul politic nu riscă cine știe ce. Ideile se pot schimba și dacă trendul va fi unul al radicalizării și autoritarismului, tot bine îi va fi. Că se adaptează.

Bourreé

January 30th, 2009

    Zilele astea sunt clar de tot cu gândul la Bach. Mi-am amintit, nu știu de unde până unde de Bourreé-ul din Suita numărul 1 pentru lăută (acum se cântă mai degrabă cu chitara, iar pentru cei care vor să asculte așa ceva le recomand înregistrările făcute de John Williams) și de-acolo găndul m-a dus la Jethro Tull cu ideea lui Ian Anderson de a face o transcripție pentru flaut a dansului cu pricina. Cum de ani buni n-am mai ascultat muzica anilor 70, ani care au dus rock-ul în zona albumelor elaborate, cu incredibila tranziție făcută de Hendrix care a mutat munții din loc cu muzica sa spre tot ceea ce înseamnă symphonic power metal azi, mi-am zis că așa iubitor de Haggard ce sunt, ar fi o trabă să ascult din nou Bourreé-ul lui Jethro Tull venit pe lume în 1969. Evident, am vrut să văd dacă e ceva de găsit pe YouTube. Și spre marea mea bucurie, am găsit chiar clipul original, cu Ian Anderson pletos, dar am găsit și un clip cu Ian Anderson după 40 ani, cântând același bourreé în timpul unui turneu în Argentina.

    Ce n-am să pricep niciodată este de ce același om, o dată ce a reușit să facă un lucru al naibii de bun se apucă să îl complice și să îl ciopârțească și să îl innebubească de cap și să-și arate mușchii lui de virtuoz și să se încăpățâneze să demonstreze ce meseriash e el cu ce poate scoate din meseria lui cand lucrul pe care îl creease demult era atât de bine făcut încât tot ceea ce putea face era să îl repete întocmai. Și uite-așa încep eu să înțeleg de ce Bach rămâne Bach. Pentru că nu și-a arătat niciodată mușchii. Pe deplin conștient de valoarea sa, altfel nu ar fi dedicat multe dintre scrierile sale lui Dumnezeu, Bach a făcut muzică așa cum pantofarul face pantofi și croitorul haine. Pentru el asta era o meserie, o făcea foarte bine și lucrul acesta îi era de ajuns. Nu l-a interesat niciodată să moară lumea de inimă înghesuindu-se în aclamații. Nu e vorba de modestie aici. E vorba de conștiința deplină a stăpânirii unei meserii și de faptul că pentru asta nu mai ai nevoie de nici un fel de confirmări și de demonstrații nici în fața oglinzii din baie, nici în fața stadionului de fani. Bach nu a avut și nu poate avea fani. Pentru că este atemporal. Iar fanii, se știe, vin și pleacă odată cu idolul lor de o zi. În orice domeniu ar fi idol, idolul ăla.

Roți dințate

January 29th, 2009

    Azi sunt foarte fericit. Când sunt foarte fericit ascult Aria lui Bach. Fiecare stare are, cred eu, sunetele sale și așa mi se potrivește mie Bach cu starea de foarte fericit. Poate pentru că foarte fericit este combinația perfectă între liber și senin. Bach a scris cel mai uman lucru care mi-a fost dat să-l trăiesc vreodată și de atunci, ori de câte ori sunt foarte fericit, cânt în gândul de cântec Aria sa și felul în care mă însunez așa cu sunetele lui e un soi de flip-flop de ținut bit-ul de fericire captiv până la jertfa de adormire de tot a mea. Oricât de aberant ar părea, faptul că muzica pe care o ascult cel mai des este metalul tot de la muzica lui Bach pleacă. Si dacă eu cred că e așa, așa și este. Cu jazz-ul e altceva, e bun pentru zilele în care plouă sau e seară și locul Ariei e luat de Harlem nocturne așa cum îl cânta Sam Taylor zis The Man, așa cum Prodigy sau Tool sau Therion îmi sunt de folos când am nevoie de oarece energie venită de dinafara mea sau așa cum Sharon den Adel de la Within Temptation îmi este pentru dezliniștitirea neliniștii iar Haggard pentru ordonarea ordinii.

    Sunetele sunt ritmuri ale timpului. Fără ele timpul ar curge liniar, așa cum curge pentru pietre. Tocmai din pricina asta pietrele pot fi folositoare pentru a face trepte și ziduri. Tocmai din pricina asta treptele și zidurile sunt sprijin. Tocmai din pricina asta sprijinul nu are timp. Timp are iedera și frunza de plop asemenea palmei mâinii mele atunci când o întind pentru a da semn că vin cu gânduri pașnice, timp are floarea roșie de mac tremurând neasemuit de minunată în fragilitatea ei puternică. Timp are Soarele și Steaua Polară. Dacă aș fi fost piatră, lipsa de sunet nu m-ar fi întristat. Pentru că sunt om, mă întristează lipsa de lipsă de timp.

Întoarcerea la Ocean

January 28th, 2009

    De când am plecat din Troia simțeam că Oceanul mă va însoți mai tot timpul. Certitudinea asta cu miros de război câștigat fără nici un fel bucurie, fără a prădui nimic, fără poze cu piramide de capete de troieni sângerânde puse pe YouTube ca să te dai mare, fără a pricepe de ce a trebuit să-ți muți curul ocolind ditamai bucată de lume, navigând ca disperatul în mijlocul unei flote care naviga la rândul ei fără să aibă habar de ce o face. Certidudinea asta cu miros de algă putedă care nu mai este în stare să părăsească nările a fost, în mod surprinzător, singurul lucru dădător de speranță la care m-am gândit în zece ani de asediu. Cu gândul ăsta stăteam în nopțile reci ascultând glumele de Internet ale aheilor, spuse în jurul focului ca să mai treacă ceva din timpul sorocit de zei, cu gândul că el, Oceanul, înseamnă întoarcerea acasă, drumul spre ceva de unde nu mai e nevoie să pleci. Ideea că unul va vorbi în versuri meșteșugite despre cum stăteam ca proștii lânga zidurile acelea străine de orice văzusem până atunci, nu mă încălzea deloc, chiar nu l-am înteles niciodată nici pe Ahile, nici pe Ajax uriașul, nimic din tâmpeniile pe care le-au tot bolborosit pentru glorie nu s-a lipit de mine, de-aia plecarea din Troia am simțit-o ca pe o răscumpărare a faptului că sunt un om normal, că uite, cei făcuți pentru glorie nu s-au putut dezlipi de locul în care și-au lăsat oasele și că tocmai din pricina asta le-au lăsat pe-acolo, doar-doar cineva s-o îndura să trântească un monument peste ei și să scrie tot felul de chestii de admirat, singurul lucru pe care l-am admirat, oricât de supărat ar fi Poseidon pe mine, a fost drumul, drumul de ape către un loc clar, bine delimitat, un loc din care nu e nevoie să pleci nicăieri, iar drumul, indiferent de numele lui, de filiația lui a fost scopul meu din toți anii ăștia. Când Atena a început să se joace cu Steaua Polară am acceptat cu toată răbdarea din lume sfârșitul jocului. Acum stau pe cel mai înalt loc al insulei, știu că Oceanul e aproape, îl simt în nări, sărat, cu adiere de aripi de pescăruș, monoton în mișcarea sa, indivizibil în cuprinderea sa, dacă aș ști să ajung la el m-aș arunca pe spinarea de lemn a oricărui lucru plutitor și m-aș lăsa dus de el, oricum e singurul drum spre casă despre care am știința că există.

    De când Atena mi-a spus că Itaca nu mai e, fiecare drum duce la ocean. Când Atena mi-a spus, trimițându-l pe Hermes, că nu are rost să plec de pe insula lui Circe, că dincolo de ocean a rămas doar oceanul, fiecare drum duce la ocean. Pentru că eu nu o cred. Cred că e doar ceva care vine din dorința ei de a mai da apă la moară Orbului, cred că doar încearcă tot soiul de idei de final pentru ce scrie Orbul și ideea cu happy end nu i-a surâs deloc, chestiile astea cu happy end țineau în anii ‘50, acum publicul s-a schimbat, cere sânge, lucrurile se scriu altfel, până și frazele s-au mai scurtat, de-aia, din nerăbdarea asta lipsită de orice țintă vine și scăderea numărului de cititori ai lui Marquez, așa e, lumea s-a tabloidizat, procesează numai lucruri scurte, rapid, în fiecare zi altfel de la fel, numai că eu refuz felul ăsta de final, fără Ithaca, cu Oceanul fără capăt, cred în capătul lui și tocmai de aceea, urc acum într-un taxi, îl privesc îndelung pe șoferul nedumerit care mă întreabă a nu știu câta oară unde mergem și greu de tot, sigur că omul a citit și el prin vreun ziar că Ithaca nu mai există, încerc să îmi descleștez gura și să îi spun, dar aerul s-a dilatat brusc și sunetele n-au prin ce să mai sune.