Poveste adevărată cu un căţel şi mai mulţi oameni (III)

January 27th, 2009

    Despre căţeluşa despre care am mai scris pe blog, nu mai şitm nimic. Se pare că o vecină (uite încă un motiv pentru care nu-mi place ideea de vecini) a făcut-o dispărută. De ce? De-aia. Din același motiv pentru care foarte mulți dintre noi nu pot ieși din cercul vicios al oficii pe tot ceea ce este viu pentru că eu am o viață de căcat din care nu voi ieși niciodată pentru că principala mea preocupare este să adun la greu oftică față de tot ce mișcă. Nu vorbesc în nici un caz despre egoism. Cei cu adevărat egoiști sunt numai cei care sunt cu adevărat generoși. Vorbesc despre micime și mizerie umană, ceea ce e cu totul altceva.

    Din păcate, chiar dacă nu am îngrijit-o mai mult de două zile, ne atașasem foarte mult de ea și uite că nu e zi în care să nu sperăm că o vom găsi și să nu vorbim despre asta. Până atunci, pentru că eu tot am credința că minunea se va întâmpla, rămâne doar povestea tristă a unui cățel care tocmai în clipa în care ajunsese să fie și el iubit a fost azvârlit cât colo de o babă nebună. Despre povestea asta stăteam de vorbă și azi cu două colege. Una dintre ele și-a amintit despre o fundație care pare a face excepție de la regula șmecheriilor standard făcute în jurul protecției animalelor. Știu, în jurul tuturor acestor ființe care n-au nici o altă vină decât că s-au născut în locul ăsta, am reușit să construim toate aberațiile pe care ni le-am putut imagina de la furatul hranei din adăposturi și cumpăratul acelei hrane pentru câinele de-acasă până la uciderea lor în masă sau doar ca hobby sportiv. Asta este regula. Dar ca orice regulă, există și excepții și pentru că am certitudinea că blog-ul meu este citit de o sumedenie de inadaptați care refuză, ca și mine, orice formă de domesticire, vreau să vă prezint fundația cu pricina ca pe o excepție. Cel puțin așa apare din toate informațiile pe care le-am strâns despre ei.

    Fundația se numește Daisy Hope, o puteți găsi ușor pe Internet și vă rog să nu vă luați după site-ul lor http://www.daisyhope.ro destul de prost făcut și neactualizat. Căutându-i, am mai găsit încă un site http://www.oopsy.org/,  se pare că tot al lor, în care mai există o sumedenie de marturii despre isteria criminală care ne înconjura acum câțiva ani. Ca să nu uităm că suntem în stare și de așa ceva. Și cei care au făcut și cei care au tăcut. Caută-i, convinge-te că nu sunt șmecheri și hai să-i ajutăm cum putem. Ca să nu se mai repete.

 

A treia întâlnire cu Oceanul

January 27th, 2009

    Insula lui Circe e la capătul străzii. Când am plecat de acolo, știam că strada se poate transforma în orice, în spumă de mare de exemplu sau în ecoul unei aripi de pescăruș reflectat de o plajă perfect plană și de un cer perfect monocolor, în definitiv sunetele astea pot să se reflecte la infinit între plajă și cer, fără interferențe, fără ca sunetul să se intersecteze cu sine, fără nimic din lucrurile elaborate, construite cu migală, pur și simplu captiv între două culori paralele. Era seară, o seară normală de iarnă și probabil că nimic nu mi-ar fi atras atenția în vreun fel, aș fi urcat în taxiul galben, aș fi parcurs în tăcere spinarea de dinozaur a fiecărui bulevard, m-aș fi afundat apoi în fondul sonor al unei camere și ar mai fi trecut o zi. Numai că la capătul celălalt al străzii, acolo unde se adună de obicei șoferii de taxi la o țigară, nu mai era nimic. Sigur, de la precarea din Troia, am apucat să vad nimicul în toate felurile posibile și mărturisesc că nu mă așteptam la mai mult decât la o repetare de nimic deja trăit. Poate că tocmai de aceea, sau poate în amintirea șoferilor de taxi adunați ieri pe-aici, mi-am aprins o țigara cu fum încă rece sau cel puțin așa mi se părea mie sau poate că aerul dens de iarnă ca lumea își făcuse loc pe lângă flacăra brichetei și uite că la lumina ei am văzut pentru prima oară azi din nou oceanul. Era așa cum îl învățasem, verde, ușor cleios, liniștit, ăsta a fost și sentimentul care m-a stăpânit dintr-o dată, liniștea de dinaintea plecării pe mare, chiar dacă știam precis că nu voi face asta, că voi căuta din ochi taxiul galben și voi merge pe spinarea de dinozaur ud a bulevardelor spre fondul banal de sonor al camerei.

    Am zăbovit puțin în fața întinderii de apă, luminile orașului se reflectau în verdele ușor cleios, poate că așa mi se părea mie a fi, verde, în definitiv acolo fusese în dimineața asta parcul și probabil că apa împrumutase ceva din verdele ierbii înghețate odată cu venirea iernii. Ceea ce am văzut, neașteptat de diferit de tot ceea ce știam avea să înceapă cu o iluminare de meteorit. De fapt asta am și crezut că este și chiar îmi amintesc că mi-am spus ce-o fi cu meteorul ăsta atât de luminos în Ianuarie. Mi-am amintit că la începutul lui Ianuarie sunt Quadrantidele, undeva în apropierea consatelației Bouarului, rotitoare în jurul Stelei Polare, ok, probabil că e un meteor dintr-ăsta, nu-i cine știe ce la urma urmei, în August e mult mai spectaculos, atunci este un adevărat spectacol, sunt meteoriții care cad dinspre Perseu, minunați ca povestea lui Perseu și a Andromedei bătută cu ținte stelare pe cer, meteoritul ăsta se va stinge repede mi-am zis, sting și eu țigara și plec spre casă.

    Taxiul este probabil singura mașină cu personalitate. Vorbește vorbe despre ziarul de dimineață sau despre știrile care vin în fiecare seară pe FM, se ceartă cu tine că nu îți place de nu știu ce polician sau că nu te pricepi la fotbal fraiere, sau vorbește aiureli despre vreme sau se miră că te miri că ascultă Pink Floyd, oricum face tot ce îi stă în putință să nu te lase naibii în pace, într-un fel e bine, te face să uiți că ai văzut din nou Oceanul, te duce fără prea multe comentarii acolo unde i-ai spus de la bun început că vrei să ajungi, o să te întrebe dacă vrei bonul, chestii de-astea făcute să anestezieze orice formă de memorie de scurtă durată, eu mi-am amintit că l-am văzut din nou pe Ocean abia când am ajuns la Mac-ul de la Dristor, e limpede că mare lucru nu ar mai fi de făcut, ok, mergem mai departe, ne afundăm în carnea orașului, ne lăsăm mușcați de dinții lui de neon. O clipă mi-a dat prin minte, recunosc, să îi spun că vreau să mă întorc, să îi spun că am văzut cu siguranță Oceanul, uite, e chiar acolo, în spatele nostru, acolo unde se termină insula lui Circe, acolo unde am văzut la orizont un meteorit luminând un drum peste apă, o să-i spun ăstuia că vreau să ne întoarcem în stația de taxi din care l-am luat și cu siguranță că aș putea găsi un pretext, pot săi spun că am uitat ceva acolo, un act important sau banii și atunci nu va avea încotro, se va întoarce. Numai că simt dinții încleștați, mai bine îi spun că mâine va fi la fel ca și azi, că n-am văzut nici un fel de Ocean, că acolo e parcul, cu stația de taxi în care stau colegii lui la o bârfă, în capătul celălalt al străzii pe care se află insula lui Circe. 

Când buffer-ul e mic…

January 25th, 2009

și procesorul e lent, apar dificultăți la frazele lungi. E un lucru bine cunoscut, mai ales celor care au drept hobby făcutul de tot felul de roboței sau lucruri automatizate. Sigur, cu oarece măiestrie de programator se mai poate să o scoți la capăt, dar până la un punct. Acolo unde hardul nu mai face face față și e nevoie de o reproiectare. Fie pui un procesor mai de Doamne-ajută, fie mai adaugi ceva memorie tampon unde să stochezi temporar datele și să le prelucrezi când e timp și pentru asta. Evident, toate lucrurile despre care vorbesc, costă. Se mai poate ceva: să te lași păgubaș. Adică să spui ăsta e hardul de care dispun, atâta poate, nu-i dau de lucru mai mult decât poate duce.

În cazul oamenilor, reproiectarea este exclusă. Rămâne varianta cu atât se poate.  Asta este însă o variantă greu de acceptat. La fel de greu de acceptat ca și cea în care procesorul e rapid și memorie există din belșug. Pentru că tentația este, când dispui de o calitate să o folosești abuziv în raport cu ceilalți. Când ai un defect, mai ales când ești conștient de el, tendința naturală e să îl ascunzi sau să încerci să îl supralicitezi în fața unei calității antitetice. Când ai o calitate poți abuza de ea și prin simpla presupunere că o au toți, cerându-le tuturor prin felul în care ești cu ei să și-o manifeste. De fapt, ambele atitudini reprezintă o stare de dezechilibru care vine dintr-un lucru foarte greu de înțeles și acceptat. Vine din dificultatea acceptării diversității. Când spuneam că eu nu cred că există elite, mă gândeam și la lucrul acesta. Dacă aș avea acum în fața ochilor un text savant de biochimie, n-aș pricepe nimic. Evident nimeni nu m-ar blama pentru așa ceva și nici eu nu l-aș blama pe nimeni pentru neînțelegerea unui text scris de mine în domeniul meu. Nici biochimistul care a scris textul nu ar considera că trebuie să pricep ceva din el, pentru că nu mi s-a adresat mie cu ce e scris acolo. Dacă mi-ar explica, poate că aș pricepe câte ceva, dar nici el, nici eu nu cred că am fi entuziasmați să ne consumăm timpul pentru explicații. Evident, pot avea păreri despre ce a scris omul acolo, dar nu m-ar lua nimeni în serios și le pot spune sau nu doar ca să mă aflu în treabă. Dacă ce pricep eu din ce e acolo mi s-ar părea primejdios în vreun fel pentru mine sau ceilalți, i-aș spune, desigur, dar asta ar cam fi tot dialogul posibil. Eu nu pot citi un tabloid, de exemplu, nu mă captivează nici un meci de fotbal și în general nici un sport de echipă, de-aia prefer să merg la sală și cred că lucrurile astea nu sunt nici bune nici rele. Nu pot citi un tabloid pentru că procesez repede și la sfârțit constat că tot ce am procesat nu îmi e nici folositor, nici nu mă umple de cine știe ce plăceri, nu-mi plac sporturile de echipă pentru că nu nu-mi place să mă bazez pe altcineva în afara mea, uite că toate lucrurile au o explicație. Așa funcționez eu și atât timp cât felul în care funcționez nu îngrădește felul de a fi al altuia, chiar nu contează ce-mi place și ce nu îmi place să fac.

Problemele încep să apară în momentul în care cineva vrea să impună felul său de a fi sau de a gândi. Sigur, majoritatea oamenilor cred că cel mai bun fel de a fi sau a gândi e propriul lor fel. Nu fac excepție de la asta și cred că aș sta într-o continuă tensiune cu mine însumi dacă aș crede altceva. Dar nu văd nimic haios în a încerca să schimbi un om normal în ceva care să fie ca tine. Folositor, poate o fi pentru unii, pentru mine nici asta nu e. Cu siguranță, ar fi extrem de plictisitor. Nimic nu mi se pare mai aberant ca uniformitatea. Scriu lucrurile acestea pentru că cineva îmi spunea că libertatea presupune oarece voință și eu nu cred că este așa. Cred că începi să fii liber în clipa în care accepți diversitatea (cu condiția ca ea să nu fie direct și brutal malignă) și pretinzi de la ceilalți același lucru în ceea ce te privește. Restul se așează de la sine, ușor ca zăpada pe câmp.

Mass market

January 25th, 2009

Nimeni nu trăiește pur și simplu și în sine. Sau poate că da, dar vorbim de o cantitate neglijabilă situată cu mult sub marja de eroare a oricărui sondaj. Oamenii trăiesc aproape tot timpul comparându-se cu cei din jur și nu cred că e ceva rău în asta. În definitiv, cam tot ceea ce este bătut în cuie în natura noastră biologică și în cea a care ține de alcătuirea esențială a oricărei societăți, alcătuire care nu s-a cam schimbat de câd avem cât de cât amintiri istorice, nu ține de noțiunile de bine sau de rău. Așa suntem construiți și structurați. Mai mult, o grămadă de lucruri pe care le considerăm apanajul exclusiv al anilor pe care îi trăim sunt fix la fel de când existăm ca specie. Singurul lucru care e diferit ține de o experiență istorică mai bogată, nu neapărat la nivelul indivizilor ci la nivelul speciei. Într-un fel, cam asta e singura diferență dintre om și celelalte animale. În ceea ce privește trăitul prin comparație, nu e nici măcar o trăsătură exclusivă a noastră și o putem regăsi la toate ființele care viețuiesc în colectivități mai mult sau mai puțin elaborate.

 Cei mai inteligenți dintre noi au priceput că povestea asta cu trăitul prin comparație reprezintă o resursă importantă de exploatat economic și au făcut-o, cam tot dintotdeauna și cu aceeași pricepere ca și cei care o fac acum, sigur, raportată la memoria istorică la care aveau acces. Când ideea trăitului prin comparație este utilizată în zona de core-business biologic a omului, adică cea care ține de nevoile lui fundamentale, cele care îi asigură supraviețuirea sa și a speciei, avem de-a face cu lucrurile cele mai adevărat aducătoare de bani. Ce poate fi mai profitabil decât supraviețuirea individului și a speciei făcută însă diferențiat, în așa fel încât egoul fiecăruia să fie bine gâdilat de ideea că este fie unic, fie măcar trandy. Unic înseamnă să fii în vârful piramidei admirației tuturor. E greu. Costă foarte mult. Trandy e pentru bază, ajută enorm la reluarea ciclului de producție și deci la asigurarea grosului locurilor de muncă și a grosului profitului. Cum unici își permit (financiar) puțini să fie, este clar că cel mai mișto business este cel din zona supraviețuirii trandy. Aici am ajuns la mass-market. Aici se înghesuie tot ce înseamnă mâncare, îmbracăminte, sănătate, iluzii, sex, locuință, locomoție. Cred că în ordinea asta.

Ei, și aici ajung la un comentariu din postul anterior. Ca să vinzi pentru mass-market e nevoie de ceva produs în cantități mari și perceput ca suficient de trandy. Ca să fie trandy, trebuie publicitate. Cum nimeni nu înghite publicitatea pur și simplu, de-aia toate postutile importante au ajuns la un armistițiu și transmit publicitatea în același moment, trebuie să o poți lega de ceva. Chestia asta seamăna cu viermișorul pe care pescarul îl pune în cârligul undiței. Ceva-ul de care îți legi publicitatea trebuie să fie inteligibil, nebanal, incitant și legat tot de nevoile fundamentale ale fiecărui om. Aici există două posibilități: să fie scandalos sau să fie idilic. Evident, din punctul de vedere al celui care trebuie pus în fața livrabilului de publicitate. Ceva care să semene enorm cu crenvurștiul în care pui medicamentul pentru câine. Foamea și plescăitul de plăcere sunt înlocuite la om de bucuria că nu este în mod public atât de rău ca ceea ce vede acolo, sau de visarea că ar putea fi, sau de substituirea propriei persoane cu personajul în locul căruia și-ar dori să fie. Adică de un soi de voaierism care te face să te simți ca și cum ai fi trăit în povestea care ți se administrează. Și acum am să spun un lucru extrem de scandalos și împotriva căruia militez din răsputeri: consumatorul de știri, telenovele și radio de manele NU trebuie educat. El trebuie să rămână predictibil. Pe predictibilitatea lui se fac business plan-uri, se lansează produse noi care sint cu 87% mai eficiente și iau 98.3% din părul din nas și sunt cu 68.1% mai catifelate și cu 56.7% mai gustoase decât alea de luna trecută. Că altfel nu își mută curul la supermarket și stă linia de producție și avem șomaj și e nashpa de tot. Ceea ce scriu aici nu are legătură cu România, are legătură cu specia umană. Nu are legătură cu ziua de azi ci cu întreaga istorie trecută, prezentă și viitoare.

Consumatorul predictibil, consumatorul de produse de masă trebuie să se simtă superior oricărui om diferit de el, trebuie să aibă o religie a superiorității lui, să fie ferm convins de tot ceea ce e convins, să creadă că atunci când îi e rău (și asta se cam întâmplă tot timpul) există niște derbedei care conspiră împotriva lui sau cel puțin împotriva valorilor lui, trebuie să își dorească mai mult ca orice să fie în rândul lumii și să considere asta ca fiind suprema virtute. Tot ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu nivelul lui intelectual. Am întâlnit o mulțime de intelectuali în cel mai adevărat sens al cuvântului și care erau ferm convinși de veridicitatea tuturor aiurelilor care li se băgau pe gât prin mass-media. A nu fi așa nu ține nici de facultatea pe care ai făcut-o sau nu, nici chiar de ce ai reușit să creezi în cel mai autentic mod în viață. Tine strict de felul de a fi liber sau nu, de a gândi liber sau nu al fiecăruia. Iar libertatea nu se învață la școală. Pentru că un om liber nu are un comportament statistic, adică predictibil, iar lucrurile dăunătoare predictibilității nu se învață la școală. Un om liber nu e nici un cetățean de nădejde pentru clasa politică, nici un lucrător de nădejde pentru clasa managerială, nici un consumator de nădejde pentru cei care au ceva de vândut. Un om liber își pune prea multe întrebări și prea multe întrebări nu sunt bune în nici un sistem politic și în nici un sistem economic.

În doze mici, oamenii liberi sunt însă folositori. Ei aduc creativitate și dau direcția de mers înainte a lumii. Dar numai în cantități mici. Pentru că mersul acela înainte efectiv de care vorbesc și care ține în definitiv de supraviețuire, nu poate fi asigurat de ei. Mersul acela înainte trebuie făcut cu greutatea masei de exemplare ale speciei. Prin asigurarea întocmai și la timp a tuturor ciclurilor vitale de la cel pur biologic la cel economic și politic. Nu cred în elite. Nu cred că există așa ceva. Nu cred în împărțirea în proști și elite. Am mai și scris despre asta și chiar n-am chef să reiau aici ceea ce e deja pe blog. Cred însă în împărțirea în categoria în rândul lumii și om liber. Și mai cred că de amândouă felurile de a fi e nevoie în egală măsură.

Cum se face o ştire mișto

January 24th, 2009

    Ca orice lucru din lumea asta, ştirea este este o marfă. Evident, ca să o poţi vinde trebuie să dispui de ea. Să fie proprietatea ta, adică. Pentru asta este nevoie să o fabrici. Șmecheria cu cut&paste nu merge întotdeauna pentru că există tot felul de avocaţi şi de nebuni care îţi pot crea neplăceri. Aşa că e mai bine să îţi fabrici singur totul.

    Procesul de fabricaţie al unei ştiri ca lumea nu e deloc simplu. Aparent, materia primă este realitatea. Numai că în cele mai multe dintre cazuri, realitatea este booooooooooooring. Şi sunt şi zile dintr-astea în care altceva nu ţi se serveşte. Nimic. Praf.  Problema cea mai nashpa e că tu lucrezi la un cotidian sau la un post de televiziune şi indiferent de ce se întâmplă prin jur trebuie să produci ceva. Şi asta între ore fixe de lucru, că aşa arată procesul de fabricație în locul în care lucrezi. Mai ales vara e rău de tot. Vara nu prea se întâmplă nimic. Ai șefi care au la rândul lor șefi, pe capul tău stă o ditamai piramida care măsoară audiențe și distribuie publicitate ca să ai tu de unde să-ți iei leafa, și dacă stai bine să te gândești, numai că nu prea ai nici timp nici chef să faci asta, stăpânii tăi reali sunt cei care mișună ca termitele prin supermarket mânați de voința de a cumpăra ce-au văzut și citit ei pe ecranul tău sau într-ul colț al foii pe care scrii tu sau dacă ești mai șmecher și scrii în ceva mai de nișă stăpânii tăi sunt consiile de administrație ale firmelor care cumpără și în funcție de ce spui tu pe-acolo, numai că eu nu am să scriu în postul de azi nimic despre soarta ta de privilegiat ci despre cea a colegului tău care își dă duhul căutând subiecte pentru mass-market, scotocind prin fluxurile agențiilor de presă, așteptând cu sufletul la gură să pice ceva cât de cât transformabil într-un livrabil pentru madam Ionescu. Dacă nu pică e greu de tot, dacă nu pică până într-o oră înainte de ședința de sumar e tare rău, scotocești prin folderele cu idei pentru zile de-astea seci, cu subiecte mai mult sau mai puțin statistice, suni pe la colegi, când sună și ei la plesneală e praf clar, te mai uiți o dată prin folderele alea și realizezi că săptămâna asta numai pe-acolo ți-ai făcut de lucru, sigur, se cam termină și provizionul de subiecte pentru zile negre, șeful se uită pe sub ochelari din borcanul de șef plantat în dreapta halei în care birourile stau aliniate frumos ca strungurile, îți aduci aminte de anii copilăriei când vroiai să te faci mecanic de locomotivă, gândul ăsta dispare brusc, treci de la un flux la altul, știi bine că e inutil, dacă apărea ceva gras scriau toate agențiile, televiziunile de știri bat și ele apa în piuă cu povești de folder de zile de-astea fără subiecte, madam Ionescu nu e nici ea foarte fericită, în ultima săptămână a tocit butoanele telecomenzii doar-doar o avea despre ce să mai schimbe o vorbă cu tanti Angela de la 3. Madam Ionescu vrea știri despre lucruri îngrozitor de periculoase care se întâmplă sub nasul ei și nimeni dintre cei mari nu mișcă un deget să o apere sau știri cu oameni obișnuți care innebunesc brusc și ies din cotidian făcând lucruri groaznice sau despre felul în care unii șmecheri care țin hățurile lumii conspiră împotriva borcanelor ei de murături de pe balcon, vrea chestii concrete pe care să le înțeleagă și să creadă în veridicitatea lor, de unde naiba să găsești așa ceva pe praful ăsta?

    În partea dreaptă a halei, acolo unde sunt borcanele cu șefi îl vezi pe unul că se luminează la față și bănuiești că iar a dat pe Google și a găsit ceva scris despre vreo nenorocire din vreun loc îndepărtat, acum trei săptămâni așa te-ai făcut de un subiect de trei zile care ți-a stricat tot weekend-ul, da’ măcar ai avut despre ce să spui ceva, a ieșit chiar un val care a cuprins toată mass-media, cu talk-show-uri, cu articole mișto de tot, așa te-ai convins că madam Ionescu e universală, delocalizarea asta îți aduce oarece liniște în suflet, măcar ai cum să-ți iei leafa întreagă, poate chiar o primă cum a fost acum două luni, oricum chestia cu drepturile de autor e la mișto, ca să nu-ți pună tot venitul pe cartea de muncă, CAS-ul cică e foarte mare chiar dacă impozitul a scăzut, ai un BUZZ cât toate zilee pe mess, e de bine, urmează link-ul. Fuck! Iar e în engleză!  Nu prea ți-a plăcut să stai să tocești la școală, ai vrut toată viața action și acum stai priponit în fața unui ecran, când nu erai în presă totul părea magic, palpitant și uite cum e în realitate, aste e… hai să vedem cu e link-ul ăla. Citești, te luminezi, e o chestie cu radiațiile de la sateliții GPS care scurmă prin celulele oamenilor și uite că unul scrie că o să devenim mutanți, e o chestie cu frecvențele care nu știu ce fac în ADN. Sună bine, de radiații au auzit toți în vara asta când a fost chestia cu scara pe care murea lumea de la antenele GSM, de ADN sigur au auzit toți, nu ți-e nimic clar în ce scrie acolo dar sigur e de o știre, poate chiar de câteva zile, înjuri scurt, se apropie weekend-ul, e weekend-ul tău liber și vroiai și tu să te cari din București, de-aia plătești de te îndoi la leasing-ul mașinii, noroc că ăștia dau mai mult pe cartea de muncă, ok, e limpede că e subiect, la treabă.

    Planul e același. Google, români care ar putea ști ceva despre asta, politicieni no matter care, important e să fie cât de cât prezenți în mass-media să știe lumea de ei, câteva interviuri pe stradă, iese de-un front, poate chiar de un serial, faci repede o listă, pui mâna pe telefon și hai, vocea se adaptează în funcție de cum e ăla pe care îl suni, în general merge vocea gravă, serioasă, asortată cu subiectul, devii brusc misogin, în căcatul ăsta de lume dominată de bărbați era mai mișto să fii femeie, toate colegele tale se descurcă mai ușor decât tine, cum naiba de au femeile astea ușurința de a scoate declarații de la toți, de-aia te oftică rău, asta e, merge și dacă bagi bașii, sigur, cu tine o să stea mai puțin de vorbă, dar dacă simt oarece siguranță și o ușoară undă de las’ că știm noi că ai ceva de ascuns le dezlegi și tu limba.

    Ok, a trecut o oră, ai materie primă, o să anunți la sumar că avem exclusivitate pe subiect, numai de nu s-o apuca vreun idiot din ăștia cu care ai vorbit să se ceară la vreo televiziune, știi că după ce ai vorbit cu ei și-a pus staff-ul să caute informații despre subiect, nu e greu, e pe Google, deseară cel puțin unul o să șteargă ecranul pe dinăuntru că ăștia se pricep la toate. Asta cu exclusivitatea e oricum treaba șefilor tăi, tu ai treaba ta, titlul îl pui la sfârșit, pozele le-ai luat de pe unde ai putut că luna trecută ți-a atras șeful atenția că ai folosit cam multe poze de pe site-urile pe bani, te concentrezi pe ce spune cel mai credibil dintre cei cu care ai vorbit, întâmplător omul zice că știrea nu e știre, că e tâmpenie, boul naibii… Ai totuși nevoie de ceva spus de el, scotocești prin înregistrare, uite, asta e o chestie mișto, când ai reușit să-l enervezi a cincea oară cu întrebarea aia care nu dă greși “sunteți absolut sigur că nu modifică ADN-ul” și omul a zis că de unde să știe el așa ceva că e inginer de comunicații, dar uite că nu există nici un studiu serios care să demonstreze așa ceva și nici un biolog n-a afirmat o cretinitate ca asta. Când l-ai întrebat ce măsuri are de gând să ia și ți-a spus că nu e tâmpit să ia măsuri pentru lucruri care nu există l-ai prins rău de tot, e vocea lui acolo, nu are cum să spună că n-a zis așa ceva, e perfect, care va să zică omul ignoră pericolul, ba chiar îl sfidează și mai spune pe deasupra că biologii sunt cretini, sună bine, mai e și politician pe deasupra, o fi băgat în vreo șmecherie de-asta cu GPS, uite ce zic colegii lui că sunt preocupați, îngrijorați într-un înalt grad, una a zis că ea va milita de acum înainte pentru interzicerea sateliților de GPS, că e și ea mamă și vrea ca nepoții ei să nu fie mutanți, ce tâmpită!, e perfect, pe-asta o scoatem personaj pozitiv, pe bou îl scoatem iresponsabil, ba nu, ia să vedem cum iese cu “plătit de producătorii de sateliți”. Sau mai bine, “cunoscutul politician importator de sisteme GPS” sau mai bine “nu se dau în lături de la nimic - pentru averilor lor devenim o lume de mutanți” că nu poate zice nimic la un titlu ca ăsta, e suficient de vag, nu îl atac direct, merge. Numai de s-ar stinge până în weekend. Bruneta aia nouă de la sport cu țâțele sculate mereu a zis că să mergem la munte în weekend. Ar fi super!

Ca orice lucru din lumea asta, știrea este o marfă. Dacă o fabrici bine, mâine madam Ionescu va năvăli în supermarchet să caute detergentul cel nou care catifelează în timp ce scoate petele de orice și parfumează tot ce mișcă la un preț imbatabil. Pentru că lumea trebuie să fie curată, catifelată și să miroasă frumos la un preț imbatabil. De-aia.

 

Manual de UE

January 21st, 2009

    Scriu postul ăsta pentru că m-am săturat să tot văd citate din mine scrise din amintirile trunchiate, morphate și adăugite ale tuturor ziariștilor care mă sună cu fel de fel de prilejuri. Are loc în blog-ul meu. Că e, în esență, tot despre libertate. Ieri (să mai zică cineva ceva despre ziua de Marți) a intrat în vigoare încă o chestie din șirul de lucruri inutile inventate de birocrația europeană. E vorba despre legea cu retenția datelor de trafic. Directivă. Absolut inutilă și cu oarece costuri (adică bani aruncați pe geam). Pe lângă inutilitatea evidentă, legea cu pricina a mai dat naștere și unui lung cortegiu de texte cu conspirații făcute prin gradinițe de conspiratori parașutați din școala generală de alături.

    De la bun început am fost împotriva adoptării unei asemenea aiureli. Ideea ar fi că ajută la prinderea a nushce răufăcători, și cred că da, cu condiția ca răufăcătorii respectivi să fie îngrozitor de proști și absolut analfabeți. Am să scriu în postul ăsta de ce o consider o aiureală (din păcate, repet, pe bani), dar după ce fac puțină istorie. Directiva e de câțiva ani. Eu am ținut în Comisie legea de aprobare a ordonanței dată de Guvern pentru transpunerea ei în legislația românească vreo doi ani. Am luat stegulețul galben, mi-am zis că mai e până la cel roșu și poate că vor ține cont de faptul că propria lor Curte Europeană pentru Drepturile Omului o consideră nashpa de tot, da’ uite că n-au ținut cont de asta și ne-au ridicat și stegulețul ăla roșu (nu mi-a plăcut niciodată cine știe ce culoarea asta) și a trebuit să-i dau drumul spre plen. Nu însă oricum. Adică, i-am dat drumul cu amendamente care, fără a putea fi atacate de Comisia Europeană, atenuau la maximum efectele ei.

Nu am putut amenda ce era absolut obligatoriu. Adica ce se reține. Nu cine știe ce, dar totuși neplăcut pentru fiecare dintre noi și costisitor pentru operatorii de comunicații. Ok, pentru facturare ei rețin oricum datele astea, adică: numărul apelant, numărul apelat, momentul inițierii apelului și durata acestuia. La asta se adăugă și informația legată de celula în care se găsește apelantul. Lucrurile astea a trebuit să le transpunem așa cum apar în directivă. Am făcut însă câteva lucruri care diminuează riscul buznei peste viața privată a fiecăruia dintre noi. Adică am spus în clar că accesul la informațiile respective poate fi realizat doar pe baza unui mandat emis de un judecător și că orice alt fel de accesare a lor este ilegal. Am exonerat toate numerele prepaid și an dat ca durată maximă de retenție minimul cerut în directivă, adică 6 luni (directiva cerea între 6 și 18 luni). Și am mai făcut ceva: păi dacă distracția asta e a statului, măcar să fie pe banii lui și nu ai abonaților. Sigur, sunt bani publici o să spuneți, dar măcar știu că în felul ăsta am protejat cât am putut și abonații și operatorii. Asta e… Am adoptat o prostie și am scăpat de o procedura urâtă care urma nesocotirii stegulețului roșu. Atât a depins de mine. În cazul Internetului, pe care l-am dorit spațiul libertății absolute, a trebuit să accept aceleași aiureli pentru a scăpa de consecințele stegulețului roșu. Oricum, directiva și în consecință legea care decurge din ea sunt absolut inutile, nu rezolva nimic dar costă bani.     

    De ce directiva și legea pe care am adoptat-o la figuri impuse e o prostie? Păi  hai să vedem puțin cum nu are nici un fel de aplicabilitate. Pentru început, să nu uităm scopul ei: să ajute la prinderea răufăcătorilor. Aha! Păi să începem cu convorbirile telefonice. Prima observație este că din datele de trafic nimeni nu poate dovedi că eu am fost cel care a utilizat telefonul. La fel și dacă vorbim de Internet. Mai mult, hai să vedem cum ar arăta următorul scenariu haios: cumpăr trei numere prepaid. Eu și cel care vorbește cu mine avem două abonamente. Imi sun telefonul de pe primul număr prepaid. Telefonul l-am redirecționat să sune pe al doilea număr prepaid pe care l-am redirecționat să sune pe numărul de telefon al celui cu care vreau să vorbesc, pe care l-am redirecționat să sune pe al treilea număr prepaid. Ca să fie mișto de tot, al doilea număr prepaid îl pun într-un telefon într-un autocar care umblă prin țară, sim-ul meu postpaid într-un taxi în Sighetul Marmației și sim-ul postpaid al celui cu care vorbesc pe o șalupă pe Dunăre. Ca să fac și amărâta aia de localizare la nivel de celulă inutilă. Asta ar fi primul scenariu mișto. Al doilea, pentru cei care suferă de paranoia interceptării convorbirii (nu e cazul legii pe care o discutăm, dar dacă tot veni vorba…) e cu criptări. Gasim pe Internet tot ce vrem despre asta. Sun, vorbesc criptat, mi se poate intercepta toată convorbirea și, evident, cam atât. Cam asta pot face și cu sms-urile. Dacă vine vorba de Internet, să presupunem că vreau să transmit un mesaj pe care numai destinatarul îl poate descifra (din nou, legea cu pricina nu se ocupă de conținut, dar dacă tot veni vorba…). Folosesc un program care anonimizează adresa mea. Internetul e plin de așa ceva, ba mai mult, Google Chrome (supermișto browser-ul ăsta) are în meniul “Customize and control Google Chrome” o opțiune de-i zice “New incognito window”. Pentru cine nu are chef de meniuri există și un shortcut, Ctrl+Shift+N. Cu chestia asta nu las urme pe propriul calculator. Adică folosesc soft de anonimizare pentru adresă și Google Chrome ca să nu las urme pe calculatorul propriu. Ba mai mult, și asta găsesc tot în Internet, iau un progrămel de criptare și unul de staganografie. Sunt gratis. Criptez mesajul, îl inserez intr-o poză cu norișori roz și poza aia o pun undeva în net într-un spațiu de stocare virtual. Există o grămadă de de-astea gratuite. De-acolo, cineva ia poza și o stochează pe un alt spațiu de stocare virtual. Chestia asta o pot repeta de câte ori vreau. Din ultimul loc poza e luată de destinatar, mesajul scos din poza, decriptat și cu asta basta.

    Înainte de a continua, țin tare de tot să spun că tot ce am scris aici e legal, informația e publică, Internetul e plin de chestii de-astea și de lucruri infinit mai ingenioase, tot publice, softul e gratuit și nu necesită nici cine știe ce cunoștințe, nici cine știe ce abilități. Asta ca să nu mă acuze cineva că dau nushce superidei. Pentru cine ar avea lipsa de inspirație să o facă, e suficient să spun că orice adolescent se poate da cocoș zicând că nenea ăsta vorbește despre lucruri fumate și banale. Păi da. Despre alea nefumate și nebanale sunt conștient că nu e bine să vorbesc. Nu de alta dar un mic ghid de hacking nu-și are locul aici și oricum Internetul e plin și de așa ceva.

    Și acum să facem o flotare logică. La ce folosește toată aberația asta? La sufocarea operatorilor cu costuri aiurea? Păi tocmai spusei că i-am scăpat și de asta. De-aia e bine ca directive de-astea să fie date de oameni care știu despre ce e vorba. Că nu le-ar mai da.

 

Adăposturi atavice după ploaie

January 21st, 2009

    Îmi place Dali. Salvador. N-aș putea spune exact de ce îmi place și, în definitiv, asta e dovada supremă a faptului că îmi place. Mi-am adus aminte de tabloul după care mi-am intitulat postul în momentul în care am vorbit despre sfera de lemn în care, așa nepractică fiind sfera asta de lemn, mi-ar plăcea să locuiesc. Habar n-am de ce și din nou consider asta o dovadă sigură a faptului că mi-ar plăcea să fie așa. Am văzut atunci un comentariu foarte pertinent care spunea ceva despre o tendință din ce în ce mai pronunțată în arhitectură. Exemplificarea era făcută acolo cu o clădire proiectată de un arhitect american deschizător de drumuri pe numele său Frank Owen Gehry. Merită o căutare pe Google, aveți cu siguranță ce admira. Și mai merită să căutați și alți arhitecți care urmează un drum oarecum similar cum ar fi olandezul Rem Koolhaas sau americanii Richard Meier sau Peter Eisenman sau polonezul Daniel Libeskind sau arhitecții austrieci de la Coop Himmelb(l)au. Curentul lor se numește, habar n-am de ce deconstructivism. Probabil pentru că oamenii ăștia se joacă extăgând elemente constructive tradiționale, transformându-le și punându-le într-un mod aparent paradoxal acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

    Cuvântul joacă nu l-am folosit întâmplător și nici peiorativ. Niciodată nu folosesc în felul ăsta cuvântul joacă. Pentru mine joaca este un semn clar de inteligență. Este un fel de a explora lumea cu sinceritatea, curiozitatea și bucuria copilăriei și tocmai de aceea lucrurile care pot rezulta din felul acesta ludic de a fi depășesc cu mult banalitățile care vin din rutina oamenilor serioși. Joaca duce lumea înainte iar seriozitatea îi dă stabilitate. Sunt necesare ambele, dar fără joaca asta, fără curiozitatea asta continuă am fi rămas cu siguranță în cei cel mult o sută de kilometri pătrați în care am apărut acum 180000 de ani, asta dacă nu am fi sucombat de mult, înghițiți de primejdiile care înconjoară tot ceea ce este viu. Deconstructiviștii au apărut în anii ‘80. Dali era demult un clasic, ca și suprarealismul. Povestea cu deconstructiviștii mi-a amintit însă de Dali ca premergător al unui alt fel de a gândi. Este suficient să căutați tot pe Google Teatrul-Muzeu Dali, nu cel făcut în Tampa Bay ci cel proiectat și realizat de Dali însuși în orașul său natal, Figueres, lângă gara Perpignan, un fel de buric al Pământului, în jurul căreia îi plăcea să spună că are loc deriva continentelor. 

    E confortabil să vezi că e loc suficient pentru felul ăsta de a te juca. Cu vorbe, așa cum a făcut minunatul Nichita, cu spațiul așa cum a făcut Dali și constructiviștii, cu timpul așa cum reușeșc să o facă toți cei care își păstrează felul de a iscodi lumea al copiilor. Am tot spus cu vorbele lui Nichita lucruri pe care nu le pot spune cu vorbe varujănești. Despre ce nu pot spune acum nu-mi amintesc nimic spus de el. Îmi amintesc însă o bucățică dintr-un poem al unui alt om tare drag mie, Ion Barbu pe numele său de matematician Dan Barbilian:

E dat acestui trist norod

Și oul sterp ca de mâncare

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim în Soare!

Că despre văz, cu tot ce poate însemna el, de la văzul cu ochii încolo, e vorba. Nu e obligatoriu să-ți placă. E păcat să nu afli că există. E irositor de viață să nu încerci și tu măcar o dată un  drum dintr-ăsta. 

Onorabile, stimabile

January 20th, 2009

    Joaca asta de-a lingușelile e  o chestie pe care n-o voi înțelege niciodată. Cum naiba poate umfla pieptul unui om în toată firea o vorbă oarecare? Am văzut cohorte de indivizi venind și plecând din felurite dregătorii. Am văzut și felul aberant în care au fost întâmpinați la venire și felul opus dar la fel de dezgustător în care erau ignorați cu o bucurie pe măsura lingușelii de la venire atunci când își părăseau locul. Am tot fost martorul felului ăstuia de a fi al semenilor mei, absolut predictibil și penibil. Sigur, nu e nimic nou în asta și cu siguranță nu se va schimba niciodată nimic. E în natura umană. Face parte din  instrumentele sociale.

    Toate formulele astea de adresare de căcat își au rădăcinile în ierarhiile statornicite în evul mediu. În tradiția occidentală (cea asiatică e infinit mai nashpa și mai complicată și merită un post în sine), edistă două trepte pe carepoate sta un om doar pentru simplul motiv că e acolo: onorabil și excelență. Stimabili sunt restul, e o chestiune decondescendență a onorabililor și excelențelor față de ei. Acum, onorabil și excelență devii și încetezi să mai fii în funcție de postul pe care îl ocupi și uite drăcie, postul ăla nu e pe viață în nici o democrație. Așa că, după un număr de ani de excelență și onorabilitate omul redevine doar stimabil, ceea ce demonstrază simplu de tot faptul că onorabil și excelent e doar locul social pe care îl ocupă. Păi n-ar fi atunci mai bine să îi zicem așa locului? Că locul durează mai mult. Bun. Dincolo de chestiunea asta cu locul și omul, rămâne subiectul în sine. Adică de ce locul sau omul ăla ar avea ceva excelent sau onorabil ca diferențiator? Adică ce, scunelul din bucătărie e un loc absolut penibil în fața a nu știu ce fotoliu de la nu știu ce birou? Alea ar fi excelente și scăunelul ar fi ceva ignobil. Păi atunci ce se întâmplă cu onorabilul sau excelența când își mută curul de pe fotoliul de la birou pe scăunelul din bucătărie? Se impurifică domnia sa în vreun fel? Sigur, mult mai mișto ar fi să ne gândim la distanța uriașă dintre fotoliul de la birou și colacul de wc. Și eu cred că tocmai de-aia dictatorii, adică cei care au prețuit atât de mult formulele astea de adresare încât și le-au dorit pe viață, s-au gândit ce mișto e să ai un colac de wc din aur. Ca să nu cumva să riști să nu mai fii excelență când te caci.

    În tradiția anglo-saxonă e ceva mai complicat chiar. Onorabilitatea are grade. Poți fi cel mai onorabil, chiar onorabil sau pur și simplu onorabil. Sigur, vorbim de onorabilitatea aia găunoasă în numele căreia s-au pornit războaie, au murit oameni s-a făcut rahatul praf pentru a se umfla tot felul de piepturi. În tradiția comunistă onorabilitatea s-a generalizat în doze mici, ca să ajungă la toată lumea, și a luat forma tovărășiei în timp ce în tradiția burgheză toată lumea a domnit peste sine, jupân Dumitrache fiind onorabilul domn de tradiție burgheză bucureșteană. Și tot nu pricep… De ce umflă chestia asta pieptul la specia umana?

    Există însă un loc în care lucrurile sunt însă și mai tari: atunci când vorbim de formulele de adresare în zonele ierarhice pe viață. În tradiția ortodoxă totul e centrat pe fericire, evident căpetenia ierarhiei fiind preafericit, în timp ce în cea catolică totul e centrat pe sfințenie. Sigur, acolo unde cel care se adresează nu e și frate întru credință, lucrurile comută în clasicul excelență. Excelență ăsta e un cuvânt bun la toate. Universal. Umflă orice piept.

    Venind din tradiția medievală în care ierarhiile bazate pe puterea brută făceau legea, formulele astea de adresare nu prea au nimic de-a face cu respectul, așa cum ne-am putea aștepta, pentru că așa am învățat la școală, ci cu teama. Sunt forme prin care cineva își exprimă cu umilință teama, teama aia pur socială, față de puterea pe care o reprezintă un alt om. Există o singură excepție. Aia în care doi onorabili sau două excelențe se adresează așa una alteia, cu bucuria că stau pe scară și mănâncă semințe în capul unui biet stimabil.

    Sincer, folosesc formulele de politețe într-o singură situație: atunci când vreau să țin un om la distanță. Pentru că nu îmi place, de exemplu. Cu toți ceilalți prefer să vorbesc așa cum simt nevoia să o fac atunci când vorbesc și gândul mă duce la un minunat poem scris demult de Nichita: 

Sătul, sătul până la gât

Sătul, sătul până sub bărbie

dar cu gura flămândă

şi cu limba neuscată

de apa unei vorbiri abia izvorâte.

Spun lucrurilor pe nume,

spun „tu” copacului,

mă adresez pietrei cu „mă”, 

îi spun „bă” câinelui.

şi dacă vreunul dintre ei

mă-ntreabă ceva

îi răspund cu „Îhî” sau cu

„î”

fără grijă de vocale

 

Iglu ca un căuș de palmă

January 17th, 2009

    Ziua cu cele mai multe treburi care trebuie trebăluite este o zi perfectă ca o sferă. Are o coajă subțire de zi perfectă făcută dintr-un aliaj de nor cu nervuri de copac desfrunzit, de oriunde ai privi-o vezi nervurile așezate la fel, pe meridiane și poate că tocmai din pricina asta copacul pare a avea rădăcinile împletite în crengi, prin el stau răsfirați norii, senin de statici, reflectorizanți, totul seamămă cu un ou fosilizat de dinozaur, dintr-ăla care aprinde imaginația și îți duce gândul spre fel de fel de aiureli de felul lui Jurassic Park.

    Dacă ne-am apuca să analizăm coaja asta de zi perfectă, sunt sigur că primul lucru care ne-ar da prin cap ar fi să extragem norul din aliaj. E o reacție umană firească, norul pare partea cea mai ușor de scos de-acolo și scoaterea lui e perfect justificată de curiozitatea de a vdea ce e înăuntru. Asta e ideea fixă a oricărui lucru viu și inteligent. Ideea că înăuntrul unei cutii este ceva care merită efortul deschiderii ei. Cred că vine din toate feluritele forme de foame de animal cu care am fost înzestrați. Coaja acoperă neapărat ceva bun, ceva comestibil sau oricum ceva plăcut sau folositor. Și eu cred că mânat de lucrurile astea cablate în creierul meu încă înainte de a mă naște mă tot chinui să dau la o parte coaja unei zile de-asta perfecte. În speranța găsirii unui fel de perfect perpetuu pentru zilele următoare, numărate știu, fără coajă deocamdată, știu și asta, ca să le pot umple cu ce găsesc pe-acolo, prin ziua perfectă care tocmai se închide în trecutul perfect, caut un fel de grăunță cu proteină de zi mișto de tot pentru găina care ouă timp, uite, n-am să mă las, pun la o adică un ditamai pick hammer pe coaja asta ciudată și tot îi dau de capăt. În definitiv, dacă nu reușesc nimic cu ștersul norului poate că îi vin de hac vreunei nervuri de rădăcină de creangă de copac desfrunzit de pe-aici sau poate că o fi o șmecherie de felul cubului lui Rubik, am găsit pe Internet o soluție în șapte pași, pare simplu, șapte pare o cifră fenomenal de mistică, uite că reprezintă până și numărul de pași în care rezolvi cea mai nashpa configurație inițială a cubului lui Rubik, sau poate că e suficient să dorm și acolo, în chimia somnului se dizolvă norii ăia și văd și eu cum arată un miez de zi perfectă ca o sferă.

    Îmi amintesc că există un mod prealabil absolut sigur de a afla ceva despre miezul unei sfere, merge și la ou și la pepene, bați ușor în coajă și cred că asta am să și fac, am să aflu înainte de toate câte ceva despre miezul înconjurat de coaja asta a naibii de dură a zilei perfecte, o bat usor, încerc să îi prind fiecare ecou de dinlăuntru, așa cum aș asculta o inimă de pepene cu stetoscopul. Și ziua perfectă sună a gol. 

Criză teribilă, monșer!

January 16th, 2009

    E un titlu neîntâmplător. Pleacă, e drept, din imensul respect pe care i-l port lui Caragiale, dar l-am pus aici pentru că el îmi spune că nimic nu s-a schimbat de-atunci. Lumea a trecut prin nenumărate crize economice. Toate, fără excepție, au încercat din greu pe locuitorii Buricului Pământului, i-au atins și pe cei din jurul buricului ăla și s-au floșcăit de tot până au ajuns și prin părțile noastre. De-aia, despre criză am auzit mai mult din ziare. În plus, cu două excepții notabile, aia interbelică și anii de după căderea comunismului, am cam dus-o din criză în criză, e drept cu totul alfel decât crizele economice care bântuie din când în când lumea normală. Crizele astea nashpa de tot se numesc dictaturi și am tot avut parte de-așa ceva de la cea inaugurată de Cuza la cea trăită de mulți dintre noi pe pielea noastră și încheiată acum două decenii. Viețuind în felul acesta, generație după generație, am ajuns să nu ne pese de crizele economice. Mai ales că majoritatea crizelor economice ne-au cam ocolit negăsind pe ce să se altoiască. Pe-alea cu dictaturile nu le-am considerat chiar atât de rele și ne-am obișnuit bine de tot cu ele. Când ai parte aproape în fiecare generație de așa ceva, ajungi să crezi că așa arată normalitatea. Ba mai mult, eroii legendari moderni nu sunt nici cei care s-au zbatut precum Sisif să facă să miște cât de cât economia sau cultura sau societatea, nici făcătorii sau întregitorii de țară, ci dictatorii. Nostalgia majoritară se îndreaptă spre vremurile mai mult sau mai puțin îndepărtate ale lor, așa cum grecii lui Perikles își aminteau cu duioșie de nushce epoci de aur imaginare. Asta e… Până la urmă fiecare om sau popor este tot ceea ce a ales în trecut.    

    Există, dim păcate, și ceva care nu mai depinde de noi. Un soi de ghinion tragi-comic care ne urmărește. Din categoria aia spusă cu obidă: “îi cade mămăliga în căcat”… Exact când începem și noi să mai scoatem capul la lumină, se arde becul. Așa a fost în anii interbelici, așa se pare ca va fi în următorii ani. Atunci ca și acum nu mai vorbim de o criză ci de o depresie economică. Spre deosebire de crizele economice care acționează limitat, la nivelul unor verticale, depresia are efect generalizat afectând pe rând toate zonele economiei și punând în pericol structurile fundamentale ale organizării statului.  Crizele seamănă cu epidemiile de gripă. Vaccinul se găsește relativ ușor, câteodată este și anticipat corect virusul capabil să stârnească noua epidemie. Cine se îmbolnăvește se îmbolnăvește, majoritatea celor bolnavi scapă, virusul este distrus iar forma lui mutantă, rezistentă la vaccin, hibernează un timp după care scenariul se repetă sub o formă nouă dar asemănătoare ca simptome și tratament. Cartea se îngroașă, cei care o citesc știu cam ce e de făcut, e normal adică. Atunci când vorbim însă de o depresie lucrurile nu mai seamănă deloc cu gripa. Este interesant de văzut că depresia apare pe un fond de optimism irațional. Cea din ‘29-’33 a apărut pe o frenezie de producție fără siguranța că ea este acoperită de o cerere reală. Cea de acum a apărut pe un optimism consumatorist fără ca acesta să fie acoperit de bani reali. Adică pe un consum pe datorie fără ca această datorie să fie returnabilă în timpul vieții celui care o făcea. Relaxarea aberantă și comandată politic a condițiilor de creditare pentru locuințe începută în anii administrației Clinton și continuată cu frenezie în timpul administrației Bush a dus la vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor reală. Ceea ce a generat o lipsă acută de bani în ultimele luni ale anului trecut. Se pare că așa începe o depresie. Cu o criză majoră a unei resurse fundamentale. Oarecum cele două depresii, cea interbelică și cea în care tocmai intrăm, sunt asemănătoare. Pentru că lipsa de bani venită brusc duce la o scădere bruscă a consumului și deci la o aparentă supraproducție într-o lume obișnuită cu un alt ritm de producție-consum. Există totuși două diferențe fundamentale: consumul ultimilor decenii a fost bazat într-o proporție foarte mare pe credit iar lipsa de bani a băncilor nu afectează doar capacitatea de absorbție a bunurilor produse ci și direct capacitatea de a produce însăși. Pentru că dintre toate trasăturile pe care le are depresia economică în care intrăm, cea mai periculoasă este criza de cash necesar acoperirii cheltuielilor operaționale ale companiilor. Cu alte cuvinte, o companie care nu are încasări ritmice dar care lucrează la contracte sănătoase cu plata după multe luni de muncă va descoperi că împrumuturile pe termen scurt pentru acoperirea cheltuielilor operaționale în intervalele dintre două încasări, sunt fie foarte scumpe fie imposibil de făcut. Asta înseamnă că respectiva companie nu va avea cum să acopere costurile necesare ducerii la bun sfârșit, adică până la momentul în care urma să-și ia banii, a lucrului la contractul respectiv. Adică în toată nebunia asta intră în mari dificultăți atât companiile care produc mai mult decât pot vinde în noua realitate a cumpărătorilor lipsiți de credite cât și cele care au un cumpărător cert dar nu au banii necesari plăților lunare pentru realizarea lucrului pe care urmau să îl vândă cumpărătorului respectiv. La asta se adaugă dificultățile la plată în lanț. În următoarele luni, cam toate sectoarele economice vor intra în jocul ăsta. Sigur, prima măsură de criză este tăierea cheltuielilor nejustificate în noua realitate. Deja bugetele de publicitate sunt planificate la un nivel mult mai scăzut decât în anul trecut, ceea ce va afecta dramitic pe lângă industria de publicitate și industria de mass-media ca victimă colaterală, de exemplu. Deja planurile de disponibilizări în majoritatea companiilor sunt gata, iar punerea lor în practică va înrăutăți situația consumului și așa în scădere. Într-un an de acum înainte, toată economia va fi sever afectată. Și global afectată. Sigur, nu va fi sfârșitul lumii. Nici în anii interbelici nu a fost. Va fi însă sfârșitul a cam tot ce s-a scris în ulimele decenii despre cum funcționează economia ca la carte. E sfârșitul unui gen de cărți și începutul sau poate reluarea unui alt fel de a gândi. E nashpa ce spun. Sună bine, tot ce nu te omoară te întărește, dar va fi o perioadă presărată de foarte multe drame indiuviduale. Și va dura. Eu cred că va dura cel puțin trei ani și îmi doresc din tot sufletul să nu am dreptate. La capătul acestora, cei care au avut bani vor avea enorm de mulți bani, pentru că totul va fi din ce în ce mai ieftin în lipsă de cumpărători, iar cei săraci vor deveni dramatic de săraci. De lucrul ăsta mă tem cel mai mult. Pentru că polarizarea aberantă la care se va ajunge este un teren perfect pentru aventurierii politici și riscul unor aberații ale istoriei este mult crescut în perioade ca acestea.

    România va fi și ea afectată de depresia economică în care intrăm. Tot ceea ce vedem acum sunt doar semne, imperceptibile pentru foarte mulți dintre noi, a ceea ce urmează să vină. Cred că prima fază se va manifesta abia prin Aprilie și mă tem că am irosit jumătatea de an avută la dispoziție datorită decalajului dintre nivelul nostru de dezvoltare și cel al lumii în care ea își face deja simțită prezența. Am irosit-o pentru că am gândit ca de obicei. Am crezut că la noi nu va veni niciodată așa ceva. Aud lucrul ăsta apropape peste tot. Ba cineva îmi spunea că o rudă de-a lui din America i-a zis zilele trecute că nici acolo n-ar fi cine știe ce mare criză. Chestia asta vine din felul de-a gândi deja clasic: ce nu mi se întâmplă mie nu există și în consecință nici nu mi se va întâmpla vreodată. Am crezut că e suficient să vorbim despre ea la o berică, invocând nu știu ce conspirații și tâmpenii în loc să încercăm să pricepem pe ce lume suntem și să facem trecerea prin urgie mai ușoară. Ca de obicei, am pierdut timpul care ne-a fost dat pentru a ne apăra cât de cât. E o formă tragi-comică de inconștiență pe care cu greu o pot pricepe. Criză mare, monșer!…

    - Adicătele, cum vine vorba asta? 

    - A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran… ştii: masă… sufragiu… 

    - Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!

Nautilus

January 11th, 2009

    În fiecare dimineață plec dintr-un un bloc. Merg pe o stradă înconjurată de blocuri și ajung în tot felul de blocuri de birouri înconjurate de blocuri. De două ori pe zi, peisajul în care mișun regurgitează oameni ca mine care umplu străzile pentru a fi absorbiți din nou de structuri geometrice cenușii puse acolo parcă în adins pentru a face ordine. Pentru o ființă care ne-ar privi  oarecum superficial și de departe, noi, locuitorii orașului am fi un soi de dumicătură a betonului rumegător. Un fel de dumicătură irațional de dezordonată pe care seara mama-bloc o cheamă acasă chinuindu-se să o facă să intre odată în rândul blocurilor frumos aliniate de o parte și de alta a drumului.

    Zilele trecute cineva îmi spunea că s-ar teme să trăiască altfel. Că traitul ăsta altfel i-ar crea un acut sentiment de nesiguranță. Iar eu cred că așa și e. Ne-am obișnuit prea mult cu obișnuitul și oricât de mult discomfort ne-ar produce, teama unui discomfort și mai mare sau teama de a pierde ceva fundamental din existența noastră sau teama de a nu mai fi deloc, de a nu mai privi și auzi și gusta și a pipăi și a mirosi și a gândi și a visa nimic ne face să acceptăm totul așa cum este, de-aia cred că foarte puțini dintre noi adoptă ușor orice lucru nou, oricât de mult le-ar face lucrul ăla cu ochiul. Teama este reacția care conservă cel mai bine ființa biologică și probabil că teama nu e doar un lucru scris în genele noastre sociale ci și în cele din fiecare celulă a corpului nostru. Mărturisesc că, așa neinstituționalizat și greu de domesticit cum sunt, am o doză serioasă de genă de teamă pe care o port cu mine și o îmblânzesc cât o îmblânzesc dar de scăpat de ea nu cred că voi putea vreodată să scap.

    Spun toate lucrurile astea pentru că m-am surprins temperându-mi mereu dorința de a explora un fel de a trăi în afara convenției citadine, aia cu blocuri ordonate, cu lipsă de vecini, cu posibilitatea de a comunica doar cu cine am chef și când am chef. Câteodată îmi spun că ar fi o formă de lașitate și că un fel absolut autonom de a trăi nici nu m-ar duce cine știe ce departe. Dar exploratorul din mine îmi tot repetă că e chiar aberant să te afunzi într-un fel de recif de corali și că oricât de confortabil ar fi reciful și oricât de colorat ar fi el parcă lumea aia uriaș de înghețată de departe, aia despre care ai citit în cărți și ai văzut poze pe Internet sau peisajul arid și prăfos al Lunii sau nebunia luxuriantă a junglei ar merita și ele trăite cât de cât.

    Sigur, poate că e doar o reacție de saturiație la atât beton și vecini, dar dacă aș reuși să elimin orice formă de teamă de necunoscut, aș pleca pe o insulă pustie. Fără vecini. N-aș vrea să fie cine știe ce de capul insulei ăleia, aș construi pe ea o sferă de lemn, ca să nu semene cu nimic din paralelipipedul de beton și m-aș retrage acolo cu câteva lucruri pe care le-aș vrăji ca să nu se mai termine niciodată și cu câteva ființe dragi mie, care sunt oricum vrăjite de la Dumnezeu, dacă ar veni cu mine acolo desigur. Pe urmă îmi spun că ar fi super ca insula aia să nu fie chiar în centrul oceanului, că ar fi mai mișto să fie pe un râu, lângă un mare oraș că nu ar fi chiar atât de rău să pot merge cu șalupa la supermarket sau într-un club sau în cafeneaua mea preferată sau la sală și că ar fi foarte bine așa, ar exista și o universitate acolo, mi-aș putea ține și orele, în definitiv nu văd de ce mi-aș refuza micile plăceri doar ca să fiu într-un loc extraordinar, aș putea fi într-un loc extraordinar cu toate micile mele plăceri de aici, ăsta ar fi locul ideal. Pe urmă mă gândesc că uite, de ce să fie nevoie de șalupă, aș putea foarte bine locui pe o insulă cu un pod și cu asfalt doar până în apropierea sferei de lemn sau pe o peninsulă, în definitiv ce, pe peninsulă nu poți scăpa de blocuri și de vecini? Pe urmă mă gândesc că ar fi mai bine o casă cub. Tot din lemn, dar cub. O casă sferică ar fi îngrozitor de nepractică. Rămâne așa: cub. Sunt foarte frumoase casele cub pe malul mării. Cu ferestre mari și cu mobilier minimal, cum să nu te simți minunat în așa ceva? O casă în formă de cub albă. Da, dar lemnul vopsit în alb e cam urât. Mai bine ar fi cu oarece zidărie. Mai bine ar fi de piatră, dar și piatra albă nu e cine știe ce, tot mai bine ar fi oarece zidărie. Păi și dacă e zidărie, tot nu mai contează dacă e lemn sau nu înăuntru, mai bine pun beton că e mai rezistent. Seara ar străluci în lumina Lunii, aș putea pune și reflectoare și i-aș colora pereții cu lumină, în fiecare zi alta, în fiecare zi asemănătoare felului în care aș fi în ziua aceea. Ar fi o casă perfectă pe o peninsulă perfectă și m-aș teme ca lucrul ăsta să nu atragă o grămadă de vizitatori mai mult sau mai puțin malefici, sigur, aș putea pune un sistem meseriaș de securitate și m-aș înarma până în dinți. Oare cafeneaua mea preferată ar veni și ea după mine? Oare toate ființele dragi mie ar veni și ele acolo? Oare n-ar fi mai bine să stau totuși aici unde sunt acum?

  Din cochilia lui, matematic de perfectă, nautilusul privește neschimbat lumea.

S-a terminat sarmalele…

January 7th, 2009

      zice cu obidă madam Ionescu privind de la înăltimea etajului cinci când la cerul fără pic de nor, când la aleea din spatele blocului unde printre tomberoane și mașini parcate claie peste grămadă ăla de la 6 își plimbă câinele. Lângă ea, tanti Angela de la 3 trage un fum de Viceroy după ce tocmai a luat o gură de cafea de-aia bună cu alintaroma de-i face reclama peste tot. Tac. Tanti Angela, într-o încercare de ieșire din drama necomunicării zice că uite vecină că mai ai, ai pus și cu untură, e juma’ de balcon, îți mai ajunge o lună ce ai acolo.

    - Ei, zice madam Ionescu inspectând mulțumită arsenalul de borcane și borcănașe închise bine cu celofan și acoperite cu hârtie colorată - invenția ei ca să știe dintr-o privire ce e înăuntru -, e mai mult murături…

    - Bune și alea, zice tanti Angela, că mai ții minte vecină că pe vremea lu’ răposatu’ nici celofan nu era.

    - Și acuma ce e? zice madam Ionescu, pe vremea aia m-am pensionat de boală, acum te costă o grămadă de bani să te pensionezi. Și e scumpe toate. Dacă nu era noră-mea să aive servici bun să aducă bani acasă… A avut noroc săraca că a luat-o Marinel al meu că rămânea nemăritată. Toată ziua e la servici. Io am crezut chiar că are pe cineva da’ a spus Marinel  că las-o mamă, dacă e proastă… Să muncească vecină, că băiat ca al meu nu mai găsește.

     Tanti Angela dă mulțumită din cap a aprobare. Îl știe pe Marinel de mic, de când s-au mutat și venea să ia pulpe de pui de la Alimentara. Tanti Angela fusese șefă de magazin pe vremuri. Tot blocul se mândrea cu ea atunci. Marinel fusese copil cuminte, nu stătea pe maidan cât e ziua de mare, venea pe la magazin și o mai ajuta pe tanti Angela și spunea la tot blocul când a băgat ceva și că se dă, și venea și îi spunea lu tanti Angela ce vor vecinii să ia și punea de-o parte. Cu vecinii se purta foarte frumos. Le punea ce vroiau deoparte, nu le lua decât fix câti bani făcea, oricum scotea ea destul de la abonații obișnuiți și mai era și șmecheria cu cântarul, numai de la câtă hârtie de ambalaj adăuga și tot scotea mâncarea pentru toată luna în patru-cinci zile. A fost tare frumos atunci. Acum se duc toți și iau toate porcăriile de la butică și supermarchet, da’ nu știu de unde are lumea bani.

    - De unde o avea ăla de la 6 bani? se trezește vorbind tanti Angela. 

    - Ei, de unde, zice madam Ionescu, fură. Nu vezi că și-a luat și mașină nouă?

    - Da’ pe unde-o munci?

    - Ei muncește… Ăștia și munca, zice madam Ionescu cu țâfnă. Nu vezi că plimbă toată ziua câinele?

    - Vorbește mai încet, vecină, zice Tanti Angela, că îl trezești pe-ăla micu.

    - Să se trezească, zice madam Ionescu, că eu toată viața m-am trezit la cinci să ajung la lucru.

    - Săru’mâna mamă, se aude vocea lu’ ăla micu.

    - Ai vazut, vecină că s-a trezit? zice tanti Angela

   - Lasă, să vadă și el cum e să te trezești dimineața, zice madam Ionescu privindu-și ștrengărește odrasla. Marinel, ia îmbracă-te și mergi până la Real să iei niște sarmale și o pâine că s-a terminat. Că tuta asta de nevastă-ta s-a trezit târziu și a zis că întârzie la muncă. Eu nu știu unde tot merge asta, lasă că stau eu de urma ei, că tu nu ești în stare să fii bărbat în casă. Ia de-aici două milioane și du-te. Și vezi ce mai are pe-acolo. Și ia și un pachet de țigări pentru vecina, că nu mai are săracă și nu-i ajunge pensia.

    Tanti Angela dă din cap aprobator.

    - Așa e, vecină, că ăștia nu ne mai cresc pensiile odată… Uite că iar i-am votat și pensia tot mică e…

    - Păi nu mai avem sarmale, mamă? întreabă Marinel terifiat

    - De unde să mai fie? zice madam Ionescu. N-a fost la noi și domnu’ George și Georgeștii de la patru, că și ei ne-a invitat când a tăiat porcu’.

    - Care domnu’ George, întreabă tanti Angela

   - Domnu George… Care s-a mutat la domnu Pantelimon, mortu’, Dumnezeu să-l ierte. Tare de treabă om domnu’ George, zice madam Ionescu. A fost polițist.

    - Aha, zice tanti Angela.

    Tac. Tanti Angela se tot frământă în gând cu ce-a văzut ea la oteveu azi noapte, dacă nu se strica televizorul lu’ madam Ionescu, aveau despre ce să vorbească că vecinii aia tineri nu știu pe unde-or fi fost zilele astea, parcă au intrat în pământ. Eh…, are bani lumea, se distrază, pleacă departe de casă… Lasă că vin ei înapoi și află ea tot ce au făcut. Păcat că nu-i merge televizorul vecinei, că aveau despre ce să vorbească. Dacă n-a vrut să vină la ea? A stat să se certe cu tuta aia de noră-sa că nu spală bine farfuriile. Nu mai sunt fetele din ziua de azi ca pe vremuri. Nu mai sunt fete de casă… Umblă cât e ziua de mare pe la servici, pe unde or umbla, nu mai știu să facă nici o mâncare ca lumea. A avut noroc tuta cu Marinel că-i băiat bun.

    - Lasă vecină că-s bune și alea de la Real. 

   S-au terminat sarmalele, semn că sărbătorile au trecut. Acum, până de Paște mai vedem și noi ce mai e prin bloc. Nu-i chiar așa rău. Poate or mări și ăștia pensia, că la toamnă vin alte alegeri.

Paradigma

January 6th, 2009

    La limita dintre viață și neviață există un univers întreg de obiecte care sunt purtătoare de informație dar la nivelul cărora nu au loc procese metabolice. Sunt un fel de informație genetică pură, fragmente de program de viață care nu pot trăi însă autonom. Pentru a putea supraviețui și a se înmulți au nevoie de o celulă vie pe care o invadează și ale cărei mecanisme le folosesc. Bucăților ăstora de informație care nu poate exista în sine li s-a dat numele de virus, nume care în latină înseamnă otravă. Altfel spus, virusul este o informație care otrăvește programele codate în interiorul celulei. Adică cele care îi asigură existența. Otrăvirea programului celular înseamnă moartea celulei. Chestia cea mai haioasă este însă păcălirea celulei. Tot computerul ăsta viu care este celula are o chestie care ține de existența ei în zona viului: schimbul cu mediul înconjurător, hrănirea, trăitul împreună cu ce e prin jur. Exact aici reușește virusul să fenteze. Trecând de membrana care apără celula sub forma unui lucru util, recunoscută ca atare de către mecanismele care fac brusc membrana permeabilă.

    Habar n-am dacă există așa ceva, dar cred că dacă ar exista ar fi super. Nu știu, adică, dacă există viruși care pot modifica porțiuni din acizii nucleici lăsând celula să trăiască modificată așa în continuare. Probabil că așa ceva ar fi și de bine și de rău, dar cu siguranță ar fi haios. Dacă ar fi așa, lucrurile ar avea o mare asemănare cu lumea noastră, a oamenilor. Otrăvirea felului natural de a gândi și de a fi al oamenilor, adică al felului de a fi cu care ne naștem, ne transformă din copilărie până murim în ființe din ce în ce mai departe de noi înșine dar mai standardizate. Pentru fiecare dintre noi e un fel de alterare a sinelui, numai că în felul ăsta societatea își asigură un fel de echilibru supraviețuitor. Când otrăvirea ia chipul unei epidemii și atunci vorbim de o paradigmă. Adică de un fel uniform de a reacționa al unei majorități a indivizilor dintr-o societate. Până la un punct, paradigma este un fel colectiv de raportare la tot ceea ce ne înconjoară și o putem privi ca pe un soi de mecanism care asigură supraviețuirea unei colectivități. Dar de la acel punct încolo societățile încep să interfereze nepermis de mult cu libertatea individuală. Sau chiar cu viața.

    Mă gândesc la felul și cauzele pentru care s-a declanșat primul război mondial. Și cred că toate analizele alea cu motive economice și nushce alte chestii, perfect plauzibile pentru lumea în care trăim acum dar destul de nepotrivite pentru lumea de atunci, nu prea țin. Tot lanțul de evenimente care a dus la declanșarea lui nu a fost un pretext, cred eu, ci chiar cauza. Au fost fluturate tot felul de cuvinte aberante și bine umflate cu pompa, spuse de oameni care fuseseră crescuți mai degrabă în abstracții pure decât în realitate. În sistemul lor de axiome cuvinte precum onoare sau datorie aveau conotații stupid de primitive și în mod paradoxal absolut inumane. În lumea reală ele au însemnat un munte de cadavre și o lume mult mai nefericită. Iar rezultatul a fost nimicul. Omenirea a trăit un spasm ingrozitor de dureros pentru nimic. Pentru ca un număr oarecare de aberanți să poată mesteca o seamă de cuvinte fără sens. Pentru că aceea era paradigma. La fel s-a întâmplat cu toate aberațiile rasiale sau etnice, făcute de oameni care niciodată nu s-au gândit că acum 180.000 de ani (adică nu foarte demult) eram toți negri și ne învârteam în câțiva kilometri pătrați în Africa.

    Paradigma este că suntem perfecți. Noi, cei care afirmăm asta. Societatea noastră este perfectă, religia, morala, instituțiile noastre de orce fel, culoarea părului, ochilor pielii, limba pe care o vorbim, căcatul pe care îl excretăm, tot ce ține de noi e perfect. Cam asta ni se baga în cap de când ne naștem. De ce oare oamenii sunt mai fericiți dacă se cred perfecți, n-am să pricep niciodată. De ce simt mereu nevoia să se compare cu alții? Pentru că în fiecare dintre noi există certitudinea că nu suntem perfecți, iar unii vor, habar n-am de ce, să o contrazică prin exemple de semeni ieșiți din criteriile lor de performanță. Toți sunt elite și dacă nu sunt sunt din familia sau din poporul sau din rasa lu’ elită. De ce e nevoie să-și spună chestia asta de 100 de ori pe zi? Din frică, din lașitate, din oftica neputințelor de orice fel. Nu am auzit niciodată un om inteligent, puternic și echilibrat lăudându-se cu ceva. Oamenii ăștia nu prea i-am văzut ieșind în față, iar pe cei puțini care au făcut-o i-am văzut rămănând oameni normali și trăind ca atare.

    Paradigma e bună în doze mici. Ne ține într-un soi de colaborare. Când însă ajunge să ne ia mințile, ca orice otravă luată în doze mari, paradigma ucide. Chiar și prin faptul că nu ne mai lasă să evoluăm, să dăm curs curiozității naturale de exploratori care ne-a scos din cei câțiva kilometri pătrați, ne-a purtat prin lume și ne-a făcut atât de minunat de diferiți.

 

Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni (II)

January 6th, 2009

    Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum credem că se vor întâmpla. Am ajuns dimineața la birou și mă aștepta pe scări. Am urcat împreună treptele , am luat masa în oraș, când a ajuns colega mea, toți ceilalți erau în jurul nostru fiecare bucurându-se în felul lui de animăluțul care aterizase în mijlocul lor. Uite că cele mai negre idei fixe ale mele se dovedeau a fi neadevărate și îmi pare rau că le-am gândit așa cum le las uitate în postul de ieri. Am plănuit cu colega mea the next step, mergem să îi cumpărăm strictul necesar, cușca o comandăm pe net, trecem și pe la doctorul de pe Armenească și totul va fi bine. Dacă îi găsim și un loc în care să stea după ce ne mutăm, va fi super! Singura figură nefericită a fost a proprietăresei sediului în care încă stăm care s-a liniștit cu greu la gândul că vom avea pe bune grijă de ea, chiar dacă nu putem proimite că nu va lătra niciodată. În treacăt fie spus, toate casele din jur au o sumedenie de câini prin curți și lătratul lor e un soi de fond sonor, dar asta e…

   Am plecat la prânz să facem tot ceea ce e de făcut și ne-am întors mulțumiți de rezultat după trei sferturi de oră. Bucureștiul fără trafic e chiar un oraș minunat. Numai că nu mai era acolo. Nu mă gândesc neapărat la ceva dramatic de rău, dar nici cine știe ce optimism nu mă cuprinde. Sper să o găsesc mâine așteptându-mă din nou. E chiar un câine inteligent, inofensiv și cu afectivitatea aia uriașă pe care am întâlnit-o doar la specia asta. Nu am de ce să aleg între nimic, Radule. E pur și simplu o ființă care merită să fie ajutată și atât. La fel cum există oameni care merită să fie ajutați atunci când le e greu și oameni care nu merită să le arunci nici măcar o privire.  Coralia, îți mulțumesc pentru ce intenționezi să faci, Crina ai fost super cu ce mi-ai scris în mail și uite, pentru că tot umbli cu întrebări fără un răspuns posibil, îți dau un nerăspuns trimițându-te la un post mai vechi de pe-aici http://varujan.rol.ro/2008/04/26/nu-va-temeți/. Cred că e singurul răspuns pe care îl pot da la întrebarea ta și atunci când l-am scris și acum când întrebi și dacă mă va mai întreba vreodată cineva ce aș face dacă nu m-aș teme. Partea proastă e că acum mă tem, pentru că ceva din lucrurile care stau să susțină lipsa de teamă s-a îmbolnăvit puțin. 

Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni

January 5th, 2009

    Acum două seri plecam de la firma unui bun prieten încredințată mie pe perioada în care nu se poate ocupa deloc de ea. I-am promis că îl ajut și fac lucrul ăsta din toată inima pentru că e unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut în viața asta pe care îi pot numi prieteni. Firma își are sediul într-o casă. Casa își are sediul pe o stradă. Strada își are și ea sediul în orașul de căcat pe care îl iubesc atât de mult încât nu cred că aș putea să îl schimb cu nici unul din multele orașe pe care le-am bătut la pas, le-am admirat și cam atât. De fapt, nu orașul e foarte vinovat de starea asta a lui, dar nu despre lucruri dintr-acestea vreau să scriu acum. Așadar, Sâmbătă seara plecam oarecum liniștit că Luni sunt gata cu tema pe care singur mi-am dat-o. În așteptarea taxiului am fost nevoit să intervin într-o dispută câinească tipic bucureșteană, rezultat al nenumăratelor campanii de ucis/chinuit/făcut pe dracu-n patru să mai amârâm puțin viețile unor ființe care chiar n-au nici o vină că nu suntem în stare niciodată să gestionăm omenește și rațional nimic. O cățelușă (chestia asta aveam s-o constat abia a doua zi) era bătută zdravăn de un pătrat de cățea (chestia asta o știam, făcuse parte din instrucțiunile legate de lucrurile de care e bine să mă feresc în apropierea sediului firmei prietenului meu). Evident, am intervenit gonind arătarea cu toată înțelegerea pentru ambele ființe din fața mea și minunându-mă de ce e în stare să facă vocea unui om.

    A doua zi am venit la birou destul de devreme pentru o zi de Duminică și destul de îngrijorat pentru soarta protejatei mele. Era tot acolo, am vorbit puțin hotărât să o hranesc și să am cât de cât grijă de viața ei. Acasă nu o pot lua. În apartamentul meu de trei camere mai locuiesc doi dulăi, unul cu voie, celălalt găsit acum 12 ani în scara blocului, luat în casă până o face ochi (că era mic de tot) și o trece iarna și de care n-am mai fost în stare să mă despart. Numai că după ce am descuiat ușa, m-am trezit cu ea după mine, urcând scarile și instalându-se în biroul minuscul pe care îl împart cu o colegă. Colega mea nu era încă acolo, de scos câinele afară, uite că n-am fost în stare să-l scot, dar știam că nu se va supăra foarte tare pe mine, ba chiar nu se va supăra deloc, are și ea un câine pe care știu că îl iubește tare și mai știu că datorită ei câinele care are acum nouă ani (uite domn’ teambuilding că știu ce merită știut despre oamenii din jurul meu!) trăiește și azi și încă bine pe bune.

    Așa a și fost. Adică s-a raportat la vietatea asta mică la fel cum am făcut și eu. I-am comandat câte ceva de la “La Mama”, a stat o zi la căldură și avem de gând să o ajutăm să-i fie bine câte zile o avea. Nici în firmă nu o pot ține, însă. Noaptea sistemul de securitate ar aduce instantaneu o armată de mascați ori de căte ori ar ridica vreuna dintre urechi sau ar încerca să verifice cu vârful cozii dacă e mai cald lângă calorifer sau acolo, la piciorul scaunului lângă care a stat toată ziua fară să scoată nici o vorbă. Am ieșit în curtea casei de câteva ori, noi la o țigară, ea la treburile ei cățelești, afara am descoperit că latră rău de tot și am mai descoperit că este o cățelușă inteligentă și veselă, în birou însă a fost de o cumințenie sfioasă greu de înțeles, care nu venea nici din vreo lipsă de curiozitate, nici din blegeala care te apucă atunci când dai de căldură. Spre seară, am realizat că a doua zi e Luni, vine toată lumea la birou și ideea că pot sta în aceeași cameră cu o ființă care nu e om, nu e nici măcar una dintre rasele acceptate de Federație, adică nici klingon, nici ferenghi, nici mai știu eu ce altă creatură rațională, va stârni un șir întreg de discuții legate de ea. Ei, dacă băieții deștepți ar fi scris în cărțile lor de management că datoria supremă a oricăriu funcționar e să accepte diferențele atât timp cât ele nu îi dau bătăi mari de cap… Dar uite că nici unul din băieții deștepți care scriu cărți de balet și bune maniere pentru funcționari nu a scris așa ceva. Așa că mâine am de înfruntat același gen de fețe înțepate pe care le-am mai privit atunci când am spus că eu nu merg în team building-uri și nu particip la parangheliile onomastice sau pricinuite de fel de fel de pricini. Nu le-am interzis, respect libertatea fiecăruia de a fi cum are chef, doar n-am participat. Și uite că ăla care nu e parte a marii familii are grija de un câine. Chestia cu nu putea să aibă grija de un om nu ține, că am și griji de-astea, chiar dacă nu-mi place să răzui cu cărămida pieptul meu păros. Nici despre cățelușa cu pricina n-aș fi scris pe-aici, dar presimt că nu o voi putea ține prea mult și scriu pentru că vă cer celor care citiți postul ăsta o mână de ajutor.

   În noaptea asta doarme afară. Mâine îi iau un coteț mișto de tot, cu tot ce-i trebuie în el. Ideea cu adăposturi și societăți de protejat nushce, nu îmi surâde deloc. Aici mai mult de șase luni nu o voi putea ține pentru că urmează să ne mutăm într-un bloc de birouri, iar pe lângă ostilitatea colegilor am de înfruntat și ostilitatea vecinilor care, am aflat azi de la o doamnă care locuiește în apropierea sediului nostru, vor să cheme hingerii pentru doi câini care s-au pripășit pe strada. Azi am descoperit că zonele acoperite de case au o și mai mică toleranță la lucruri care țin în mod fundamental de noi ca oameni decât cele acoperite de blocuri.

    Măi copii care citiți postul ăsta, eu cred că aici am probabilitatea cea mai mare să găsesc oameni care înțeleg că pe lângă propria lor ființă mai există și multe alte lucruri. Și de-aia vă rog să ajutăm cățelușa asta, cu sau fără cotețul ei și cu promisiunea mea că voi fi în continuare un sprijin pentru ea, să-și găsească un loc normal de trăit dacă tot a apucat să vadă lumina zilei. 

Poveste de construit echipa

January 4th, 2009

    E o chestie misto de tot civilizatia umană. Am devenit ceea ce suntem acum, adică stapânii absoluți ai resurselor unei planete pentru că am știut să păstrăm în toată evoluția noastră un echilibru oarecare între individualitate și colaborarea cu celelalte exemplare din specie. Când au mai apărut derapaje, am reușit să ne reechilibrăm și am supraviețuit. Sigur 180 de mii de ani, nu înseamnă mare lucru pentru o specie, dar dacă ne uităm la ritmul lent în care au evoluat alte specii e chiar o chestie tare de tot. În haită vânează și lupii, unele dintre speciile de maimuțe trăiesc în forme aproape tribale de organizare, albinele și furnicile au societăți foarte bine puse la punct și totuși ele nu fac decât să repete, generație după generație felul de a trăi statornicit de foarte, foarte mult timp. Noi ne adaptam, evoluăm și reușim să depășim tot timpul chestiile astea statornicite.        

    Probabil că așa vom face și cu toate lucrurile scrise prin cărțile companiei, iar lumea va arăta altfel după cei trei-patru ani de depresie economică ce urmează. Unii dintre noi reușesc însă mai repede. În momentul în care realitatea le dă o bâtă de realism în moalele capului și-i trezește fără mari schimbări în peisajul înconjurător. Așa a pățit o prietenă la, hai să-i zic din nou că e mișto de tot, “cumpăna dintre ani”. Adică și-a luat toată firma pe care o păstorește patronal la un team-building de Anul Nou. De-ăla de-i zice la carte comunicare socială.

    Uite, iau de pe primul site despre chestia cu team-building-ul scos în cale de Google  lucrul cel mai edificator pentru povestea pe care vreau să v-o povestesc.

Team building - de ce este necesar?

    Pentru ca nu este suficient sa fiti buni, trebuie sa fiti cei mai buni si nu puteti fi cei mai buni decat lucrand in ECHIPA. 

Ce facem pentru voi intr-un program de team building?

    * Vom analiza potentialul individual sau, altfel spus vom vedea ce poate face fiecare pentru echipa

    * Vom integra talentul, abilitatile si creativitatea fiecaruia pentru ca deciziile pe care le veti lua sa fie cele mai bune

    * Va vom ajuta:

          sa aveti incredere in voi si in echipa

          sa comunicati mai bine

          sa va cunoasteti pe voi si intre voi    

    Așa e. Nu e suficient să fii într-un fel, poți fi într-un mare fel numai lucrând în echipă… Care chipă ajunge la cabana la care era programată (că altfel nu pot să zic) paranghelia. Șefa, adică patroana, adică prietena cu pricina se cară ca tot omul în camera ei să mai scormonească prin bagaje. În timpul ăsta, echipa șade și cugetă reunită (că altfel nu-mi dă prin cap să spun) în sânul opulent al recepției. Ce gândește? Păi cam ce-a fost obișnuită să gândească în atât amar de ani corporatiști. E team building, e musai să fie ceva cu veselie, bancuri, farse, chestii de-astea. Că așa trebuie. Altfel, au învățat ei că înseamnă că ești inadaptat sau, Doamne ferește, nesimțit. Hai să-i facem o farsă patroanei, își zic, în gashq vin ușor idei de-astea și uite-așa ajungem la chestia cu potențialul individual. Ăsta, adică potențialul individual, nu se dovedește a fi cine știe ce, în definitiv în toți anii trăiți într-un spațiu închis cu iz de mânăstire în fața unui ecran de calculator cu messenger-ul bine palmat și mail-ul împănat de bancuri luate de pe net, powerpoint-uri induiosătoare depre cum trebuie să fie bărbatul ca să fie bărbat și femeia ca să fie femeie și friptura de porc ca să fie de porc și ce e frumos sa spui când recită cineva poezeaua cu viziunea și misiunea și tot felul de pozișoare cu căței și pisici și shoricei în tot felul de ipostaze anormale care într-o lume normală ar alerta societatea pentru protecția animalelor și imagini minunate cu insule și cascade pentru care punem ban peste ban tot timpul anului ca să avem ce fotografia la greu timp de două-trei zile să moară madam Ionescu de icter când îi arată mama cu ce-a ajuns fiu’su sau fi’sa, mă rog, potențialul individual în stare de search circumvoluționar scoate cu greu ideea… Îi facem o farsă. Clar. Ce mișto! Entuziasmul e general. Păcat nu avem net aici că intram pe mess și puneam de-o transmisie live la amărâții ăia de-au rămas în București…

    După un alt search, de data asta după câțiva neuroni absenți la apel, exact ăia de care era nevoie să se închidă naibii circuitul, cineva din team zice că o farsă ar fi super, da cu ce să fie? Aici, lecțiile de leadership dau roade și cine a făcut mai mult training își scoate superioritatea la iveală și vine nu cu o idee, cu trei. Cu asta am bifat și checkbox-ul cu creativitatea. E bine. Dacă nu se zgârceau la bani și ar fi angajat o companie profesionistă de team-building-uri, ar fi fost răsplătiți de zâmbetul mulțumit al trainer-ului. Target-ul a fost atins, mânktzash! Evident, cele trei idei sunt toate office și provin din singura experiență de viață a emitentului. Ce e nashpa e că cu idei office, nu prea e bine să faci farse. Oricum, entuziasmul e general și molipsitor. Cu încredere în sine și în echipă, creierul cretin care are cele trei idei începe să le explice. Două par stupid de complicate și farsa se pierde printre meandrele concretului. Așa că, ideea a treia triumfă. Adică, pentru a-l cita pe Murphy, dacă ceva rău se poate întâmpla, se întâmplă sigur. Ideea e mai simplă decât celelalte, cineva cu o voce necunoscută de patroană trebuie să sune și să o anunțe (pe 31 Decembrie, e drept) că o lucrare pe care urma să ia un ban grămadă de la unul dintre cei mai fidelizați clienți i-a pus clientului cu pricina în pericol (dar ce zic eu în pericol, a dus la rezilierea) un contract foarte mare cu o supercompanie, clientă la rândul ei a prietenei mele. Dezastrul ar duce la o pierdere mare de tot nu doar pe moment ci și pe viitor.

    Știu că povestesc destul de confuz, dar chiar n-am chef să identificați cine a pățit porcăria asta venită de la angajații proprii care tocmai construiau lopata cu care își aruncau oarece bani (including propriile salarii pe geam). Cum și check-boxul cu comunicatul mai bine între ei părea rezolvat, team-ul trece la action. Adică îl convinge pe un fraier care o freca pe-acolo și el să o sune pe șefă, să se dea drept unul dintre directorii clientului și să spună că e nashpa rău și trebuie intervenit imediat. Ha-ha-ha! Ce mișto e în team-building se hăhăie lumea!

    În camera ei de hotel,  plânge și suspină tânăra domniță, nu că la bătalie soțul ei dorit (că era acolo în cameră cu ea) dar e nashpa de tot să vezi cum se alege praful de munca ta, să știi că ești un profesionist de primă mână (că este) și să nu pricepi ce se întâmplă. Pune mâna pe telefon (oricine ar fi făcut la fel) și îl sună pe big bos de la client. Omul are și el același șoc. Și procedează și el pe principiul absolut sănătos că prima veste pe care trebuie să o afli și să te ocupi de ea e vestea proastă. Sună la marea companie (pe 31 Decembrie orice om care are responsabilitatea unui număr mare de salartiați care trebuie plătiți lună de lună, lucrează) și află cu stupoare că totul e în regulă. Ce bine, ați zice, mare chestie, uite că telefonul folosește la ceva, totul se rezolvă repede și viața revine la cursul ei normal. Greshit! Pentru că omul face ceea ce orice manager cu mințile în cap ar face. O sună pe prietena mea și îi comunică faptul că e în ordine, dar că nu-și poate explica ce se întâmplă cu firma prietenei mele, firmă pe care o considera până acum de un profesionalism desăvârșit.

    Între timp, liderul de o zi, adică tipa cu ideea farsei, într-un acces suprem de milă față de șefă merge să îi spună că a fost o farsă, dragă, ha-ha-ha! Prietena mea, de o onestitate dezarmantă, îl sună pe om și îi spune ce s-a întâmplat. Știind precis reacția care urmează, dar, în definitiv, așa e ea și absolut practic vorbind tot corect reacționeaza. Adevărul e întotdeauna mai eficient decât orice minciună. Omul reacționează din nou corect, îi spune că sunt două posibilități: fie farsa a fost făcută de cineva din interiorul firmei și atunci înseamnă că lucrează cu o firmă de cretini iresponsabili, fie că e o scurgere de informații în afara firmei, scurgere care ar putea ajunge la competiție și atunci tot cu o firmă de cretini iresponsabili lucreaza. Evident, va anunța și pe propriul client, adică marea corporație. E un incident care nu poate fi trecut cu vederea. Prietena mea simte că îi fuge pământul de sub picioare. E drept, al treilea check-box e și el bifat. În sfârșit, membrii echipei se cunosc între ei. Prin fața ochilor îi trec, cred eu, zilele, una după alta în care venea dimineața la servici și pleca după miezul nopții, în care corecta toate tâmpeniile scrise de angajați pentru că e din ce în ce mai greu să găsești pe cineva cât de cât priceput care să ceară mai puțin de jumătate din cifra de afaceri ca salariu, bine ca vine criza și intrăm în normal și cu piața muncii, acum angajezi ce poți, califici cât de cât (am greșit, treinuieshti într-un proces de învățare continuă) ce ai și în rest, te chinui făcând și refăcând cel puțin o treime din fiecare livrabil (sic!) generat de generația asta de funcționari, când și cum poți. Restul populației e încă în Spania și Italia și oricum mare lucru nici de acolo nu ai ce alege, asta e, it’s a living…

    Noaptea de Anul Nou și-o petrece în cameră, lângă un om nevinovat care asistă neputincios la tristețea ei, mă sună și pe mine să îmi spună chestia cu anii mulți și povestea pe care o povestesc aici, mâine e luni, poate scapă, poate că a mai și învățat ceva din pățania asta. Când îi spuneam că la birou e la birou, că nu suntem o mare familie la servici și că fiecare om are dreptul la viața lui personala, trăită unde și cum are chef, că poveștile astea cu colectivul nu sunt nici trendy, nici măcar noi, că agapele astea tovărășești le avea și regimul nazist și ăla comunist și multinaționala și n-au dus la nimic bun, făcea mișto de mine și spunea că toți fac la fel. Dar dacă toți greșesc? Că se poate și așa. 

    Și acum ce să fac, mă întreabă? Dă-i afară, îi spun. Că tot muncești în locul lor. Și dă-te și pe tine afară. Că cu prostii din cărți ai ajuns aici. N-o va face, sunt sigur. Nu scrie în nici o carte de management chestia asta.

    Uite un ultim exemplu. L-am luat de pe Teampedia. Situl chiar există, numele e tare de tot și sună al naibii de mișto în română. E un fel de Wikipedia, da’ pentru proști:

Objectives

Icebreakers/Warmups | Communication

[edit] Group Size

Medium | Large

[edit] Materials


[edit] Set Up


[edit] Directions

Instruct Group members to line up in order of their birthdays without talking.

[edit] Variations

  • Blindfold some or all participants
  • Use alternative criteria like middle name, age, etc

    Să mori tu, băi Teampedia, ce tare e!… M-am prins: adică without talking ca să vedem dacă știu their birthays… Tare! Și poți face și variațiuni. Mmmmmmmmmmm…. Ce mișto! Cu middle name…  Super! Păi nu era fraier și peisan țăranu’ ăla de lent major din armată care ne zicea: “La pomul rotat adunarea!”?

P.S. Evident, toate cacofoniile au fost minuțios alese și rafinate. La fel ca ce voi spune acum: Că se merită

 

Sol Invictus

January 1st, 2009

    Uite că îmi iau inima în dimți și scriu și despre asta… Subiectul, sună aiurea, dar are și predicat și tot ce-i trebuie, zic eu. Ok, habar n-am de ce trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm la comandă. Ăsta e subiectul postului de azi. Așa mi-a venit mie să scriu acum, ca să citez dintr-un sms “la cumpăna dintre ani”. Nu știu cum naiba se face că la cumpăna asta, la fiecare rotație a Pământului în jurul Soarelui lumea înnebunește de plăcere și e apucată de un soi de delir profetic cu chestii de tipul o să fie un an extraordinar, o să ne realizăm nushce chestii vrem noi și altele de felul ăsta. Ideea că a mai trecut un an din viață mi se pare o chestie certă, la fel ca ideea că anul viitor va fi cum va fi, în nici un caz așa cum sună prin toate urările pe care le primim de peste tot. Există și una mișto și simplă, aia cu la mulți ani, care pare cea mai ok dintre toate. Bun. De ce trebuie neapărat să sărim cu toții în sus de bucurie că a mai trecut un an? Și dacă Pământul se găsea pe orbita lui Jupiter de ce trebuia să facem chestia asta mai rar? Până la urmă, mi se pare mult mai normal să mă bucur sau să mă întristez atunci când am un motiv. Al meu.    

    Hai să vedem de unde vine chestia asta cu sărbătoritul. Primele documente despre așa ceva sunt de la babilonieni. Ca la orice societate eminamente agricolă, anul nou babilonian era în jurul echinocțiului de primăvară. Cu o logică simplă: mâncăm, bem și ne veselim cam șapte zile cât dura chestia asta și la muncă să avem ce mânca și la anu’. Chestia cu promisiunile făcute de anul nou, tot de la babilonieni vine. Atunci erau mai practice însă. Cea mai populară promisiune din vremurile acelea era să dai înapoi uneltele pe care le împrumutai pentru muncile agricole. Acum promiți să te lași de fumat sau de băut cu textul clasic “ăsta e ultimul pahar”.

    1 Ianuarie a devenit momentul începerii noului an în 153 aD. Motivul era legat de solstițiul de iarnă și lucrurile aveau să devină mai clare după reforma calendarului făcută pe vremea lui Caesar. Aurelian a decretat în 253 AD ziua de 25 Decembrie ca fiind dies natalis Solis invicti, adică ziua de naștere a Soarelui de neîmvins. Pentru că anul nou roman nu mai cădea în momentul solstițiului și pentru că Aurelian, ca orice împărat roman de origine iliră era sub influența cultelor orientale solare. Chestia cu Soarele de neînvins îmi sună extrem de precolumbian, dar lucrul cu pricina arată doar că natura umană e mult mai mult determinată de schimbările majore care se petrec în natură decât de cele din istorie. 25 Decembrie sună și destul de cunoscut… Și așa și e. Ziua nașterii lui Cristos nu e scrisă nicăieri în Biblie. Primii creștini nici nu au fost foarte interesați de ea, mult mai importante pentru ei fiind Răstignirea și Învierea. Biserica Romană a rezolvat problema suprapunând o ipotetică zi de naștere a lui Cristos peste Ziua nașterii Soarelui de neînvins. Prima sărbătoare păgână a fost rezolvată în felul acesta, iar 1 Ianuaria a fost decretată sărbătoare păgână și inacceptabilă pur și simplu. Și așa fusese golită de semnificația cu Soarele pe vremea lui Aurelian. Un timp, anul nou a fost serbat de creștinii occidentali pe 25 Decembrie sau pe 1 Martie sau de Paște iar de către cei est-europeni pe 1 Septembrie,  în timp ce Bisericile orientale creștine serbau Nașterea Domnului de Bobotează considerând că Iisus a fost botezat de către Ioan în ziua nașterii sale, anul nou coincizând cu ziua Nașterii Domnului și cu Boboteaza. Din datele biblice coroborate cu cele istorice, se pare că toate aceste calcule au fost pure erori umane sau politichii, data nașterii lui Cristos fiind cel mai probabil 9 Septembrie 5 aD. Apropo, de ce trebuie să fim mai buni de Crăciun? Că eu cred că ar fi foarte ok să fim buni tot timpul… Mai târziu, datorită nerenunțării de către creștinii din fostul Imperiu Roman la data de 1 Ianuarie ca dată de început a anului, Biserica a acceptat-o ca dată oficială cerând ca noul an să fie simbolizat de un copil nou născut. Obiceiul a fost păstrat de germani, transbordat peste Atlantic și impus prin globalizare. În metroul bucureștean s-a transformat în chestia cu “eu sunt anul nou vestit/ce pe lume am venit/am luptat și-am biruit”. Mișto remember de Sol Invictus și excelent exemplu de sincretism… Evident, făcut în mod absolut inconștient, ceea ce arată cât de nashpa de puternică poate fi memoria colectivă.

   Ok. Sărbatorim convenții distorsionate de istorie. Asta e clar. De ce o facem? Din același motiv pentru care o făceau babilonienii, din același circum et panem cu ajutorul căruia împărații romani reușeau să asigure liniștea în imperiu. Pentru liniște. Și pentru consum, aș zice. Amândouă sunt motive extrem de importante și asigură buna funcționare a societăților. Și asta pleacă doar din neputința lăuntrică a unei majorități a oamenilor de a fi liberi, de a-și asuma în locul îndopatului de Crăciun minunata cuvântare de pe munte a lui Iisus, de a-și ține nu doar o zi și nu doar de anul nou promisiunile, de a se bucura și a se întrista cu motiv sau pur și simpu, fără cuvântul trebuie, fără intratul în rândul lumii și din toată inima.

 

cine este galben

December 24th, 2008

     Cine este galben e diferit de albastru. Lucrul despre care vorbesc e clar ca vaca și nu cred că are vreo importanță ce fel de conotații politice sau heraldice au cele două culori și sincer să fiu puțin îmi pasă și de chestiile scrise prin cărțile de branding despre nushce semnificații pe care le-ar zemui prin subconștient chestia asta cu galben sau albastru. Nici măcar faptul că ele, combinate savant după reguli învățate la academiile de arte frumoase sau prin canalizația artelor urâte și pestilențiale, ar născoci tot felul de feluri de verde nu-mi pasă. La urma urmei, verdele e verde și e diferit și el și de galben și de albastru și de Re Major și de naiba știe ce alcătuire de senzori ascunși prin fundul ochilor sau prin tot felul de tubulețe din urechi sau mai știu eu prin ce grozăvii bântuie lumea noastră lăuntrică până când undeva în piftia de îmbârligături neuronale se naște ideea clară pe care o spun tastă după tastă aici: sun absolut sigur că galben e diferit de albastru și e diferit de verde și cred că tocmai de-aia taxiul e taxi și tocmai pentru că nu e deloc albastru își urmează perfect orizontal linia orizontului. Verticală e numai lumina, fulgerătoare, incoloră ca să vedem dincolo de ea, verticală e numai iarba ca să poată fi păscută, verticală e numai inima ca să poată sincroniza nara mea stângă cu nara mea dreaptă într-o singură respirație. Restul lucrurilor sunt pur și simplu. Ele nu au scop. Alcătuirea scopului le-ar putea fragmenta existența în pași mici de timp. Alcătuirea scopului le-ar putea desincroniza drumul lor spre un scop față de felul în care îmi bate inima și tocmai faptul acesta, cred eu, ar face ca tot ceea ce este acum în jurul meu să nu-mi mai fie dat sa fie.  

    Chiar, cum ar fi sa fim deodată într-o lume în care numai ceea ce este perfect orizontal cu orizontul și ceea ce este perfect vertical cu lumina ar fi detectabil? Ce lume perfect detectabilă ar fi! Ce lume plină de scopuri de bilant de sfărșit de ceva ar fi…

Cântul VIII sau despre organizare

December 22nd, 2008

    Panait Istrati a fost un tip meseriash. A crezut într-o ideologie și a avut puterea să o nege cu aceeași tărie cu care crezuse. Pentru că ceea ce l-a interesat pe omul acesta a fost înțelegerea profundă a realității și nu vorbitul frumos despre ea. Omul a văzut multe și a încercat să înțeleagă esența celor văzute.  Iar chestia cea mai interesantă pe care a spus-o este cea de la care mă gândesc să pornesc postul ăsta: “Orice organizare folosește exclusiv organizatorilor”. Păi ce, nu e așa? Adică e sigur așa în cele mai multe dintre situații, iar rătăciții care nu procedează în felul ăsta duc semnificativ lumea înainte, dar nu ii pot asigura stabilitatea de care are nevoie. In definitiv, viteza de adaptare la dusul ăsta înainte e foarte diferită și cei mai mulți dintre oameni preferă mai degrabă ordinea în care organizatorii pot să-și vadă liniștiți de foloasele organizării, decât libertatea și creativitatea explorării continue a necunoscutului. De-aia se iese greu și din crize și din totalitarism și din prejudecăți. Dar în rest, drumul omenirii e suficient de prudent și de liniștit în așa fel încât toată lumea să ajungă dintr-un loc într-altul fără să rămână nimeni pe dinafară.

    Ca orice lucru din ziua de azi, organizarea a devenit și ea o chestie tabloidizată. E o chestie care pare simplă, adică la care poate accede oricine, e mult mai bină plătită decât face și dacă ai și bafta să fii într-unul dintre locurile binecuvântate în care mai sunt și de-aia care vor mai mult să facă decât să fie, te-ai scos. Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să îi lași pe-ăștia în pace. E mult mai greu când ajungi să organizezi locuri în care nu prea există așa ceva și atunci dacă nu ai o meserie și nu te pricepi la nimic, e rău de tot. Tabloidizarea a dus la apariția managerului de profesie. Când există cerere mare de management și ofertă mică de manageri, relaxezi condițiile din cerere. Sigur, dacă ne uităm la zona de vârf a marilor companii, lucrurile stau rar așa și de cele mai multe ori sunt datorate unor accidente care se rezolvă repede. În zona companiilor mici, nici măcar nu se pune problema asta, pentru că acolo există cineva care este și proprietarul și conducătorul organizației și dacă e incompetent, compania nu poate supraviețui. Ca să nu calc pe bombeu contemporani, e suficient să ne gândim la manageri de excepție care au fost și creatori de excepție acum o sută și mai bine de ani. Adică la Edison și la Bell.

    Lucrurile pot scăpa însă ușor de sub control atunci când vorbim de companiile mijlocii, de middle-managementul companiilor mari și de politică. Acolo e zona în care organizatorii de profesie sunt ca peștii în apă. Am văzut oameni care au trecut pe rând de la conducerea unei companii de făcut pantofi la un lanț de supermarket-uri și și-au frânt spinarea într-un telecom sau o altă organizație în care tehnologia, adică știința de carte, e esențială. Am vazut, dimpotrivă, oameni extrem de competenți care au avut curajul la un moment dat să renunțe la lucruri tradiționale ale companiei pentru că ele nu mai erau cerute de piață sau pentru că apăruseră entități care făceau același lucru dar pe bani mai puțini. Ultimul exemplu al unui mare fabricant de procesoare care a decis să își concentreze activitatea în zona de cercetare-dezvoltare în detrimentul producției e cât se poate de concludent.

    Lumea este acum în pragul unuia dintre momentele folositoare: depresia economică. E foarte bine că se întâmplă și e foarte bine că ajunge și pe la noi. Prin Aprilie, cred eu. Și e foarte bine că va dura. Eu zic că va dura vreo trei ani. Trei ani, atunci când totul în jur o ia razna, sunt suficienți ca să se schimbe felul de a vedea și de a înțelege lumea. La capătul lor, tabloidul va ieși învingător în tot ce înseamnă comunicarea în masă, dar alături de el va ieși învingătoare competența și creativitatea în tot ce înseamnă trecerea cu bine dincolo de podul șubrezit. Aș pune un pariu. Peste trei ani, la întrebarea “Ce știi să faci?” vom auzi din ce în ce mai rar răspunsul “La chestii de-astea concrete, nu mă pricep, dar pentru asta există specialiști. Eu știu să conduc”. Și ăsta e un lucru tare bun. Pentru că din când în când, mai apar în istorie și momente în care organizarea nu folosește exclusiv organizatorilor. 

Cântul VII sau narație pentru Crina

December 19th, 2008

    Mi-a plăcut un comentariu. Și uite că m-am trezit că stau de vorbă cu el. Crina vrea ordine. În viața ei, zice. Și pentru asta vrea reguli. Chestia cu căutatul jocului mi-a plăcut. Caut un joc, orice joc, pentru că un joc presupune reguli iar regulile învățate așa, pe post de concept, te ordonează și te ajută să asimilezi regulile din lumea în care trăiești…

    Eu cred că e un sofism aici. Regulile unui joc sunt doar doar regulile unui joc. La fel ca axiomele. Regulile sociale sunt o chestie nashpa de tot care au în spatele lor o șmecherie sau un interes impus prin forță. La fel ca și instituțiile. În principal, regulile astea se învârt în jurul ideii de proprietate dozând în fel și chip lucrurile, codându-le legal, moral, religios sau cultural. Scopul principal al instituției căsătoriei, de exemplu, nu are ca obiect nici iubirea dintre doi oameni, nici aducerea pe ume și creșterea unui copil. Ambele se pot întâmpla fără să fie nevoie de nici o instituție specială. Scopul este asigurarea posesiei și perpetuarii proprietății. În unele societăți extreme, chiar a proprietății asupra oamenilor. Toate astea sunt codate și legal și moral și cultural și religios. Ca să fie bine păzite să nu care cumva să pățească proprietatea ceva. Evident, foarte puțini oameni gândesc explicit în felul ăsta, pentru că dincolo de orice chestie legală morala, religia și cultura au grijă să transforme totul într-un intrat în rândul lumii. La fel se întâmplă și cu cartea companiei. Aia ține mai mult de un soi de morală și cultură corporatistă ridicată uneori la rang de religie și care impune un complex de proprietăți ale unei entități abstracte cum e corporația asupra bunurilor și persoanelor care îi aparțin. Cam asta e cu ordinea din joc și cu ordinea aia de după 14 ani când începi să intri în rândul lumii.

    Ordinea interioară e cu totul altceva, zic eu.  Ea ține de echilibru, nu de reguli. Habar n-am cum se poate ajunge la echilibrul de care vorbesc. Cred că sunt tot atâtea drumuri spre el câți oameni mișună pe Pământ. Sau poate că or fi mai multe. Sau poate că nu e nici unul și ne amăgim că am ajuns la așa ceva și ne mai trezim din amăgirea asta când ne mai pocnește câte o coadă de balenă sau un meteorit rătăcit în aerul de maioneză tăiată al serii. În felul meu aberant de a viețui, cred că echilibrul vine din asumarea deschisă a libertății. Aia, de care tot vorbesc, care are drept gard doar libertatea celuilalt. Cred că e și foarte etic să trăim așa și foarte sănătos. Echilibrul de care vorbesc ar face toate lucrurile care țin de instituții și de regulile lor scrise și nescrise, inutile. Sigur, dacă am fi foarte mulți care am trăi așa. Evident, nu suntem foarte mulți care își asumă felul ăsta de a trăi și nici măcar nu e o mare nenorocire în chestia asta. Pentru tot felul celălalt există morală și religie și lege și ele își fac treaba foarte bine, țin societățile, așa cum sunt ele, în funcțiune. Eu am ales, de când mă știu, calea asta a libertății asumate și nu-mi pare deloc rău.

    Cum ar fi dacă ai încerca lucrul ăsta în locul regulilor? Cum ar fi să îți asumi libertatea îngradită doar de libertatea celorlalți în locul instituțiilor și al regulilor lor? Uite, eu fac asta de ani buni și îmi cam iese. Nu întotdeauna, recunosc, dar de cele mai multe ori, da.  Nu fentez nimic, sistemul e la locul lui, chiar interacționez zdravăn cu el. Libertatea de care îți vorbesc e aia în care nu rănești, dar nu te lași rănit, nu jefuiești, dar nici nu te lași jefuit, nu impui, dar nici nu accepți să ți se impună. Suntem tot ceea ce am ales în trecut, e drept, dar dacă începem să alegem altfel decât până acum, în timp alegerile astea ajung să ne schimbe în ceea ce dorim să fim. Dacă alegi să înveți reguli, devii o colecție de reguli. Când naiba mai apuci să mai și trăiești?