Despre constrângeri

December 18th, 2008

    Am întâlnit un comentariu interesant despre constrângeri. Constrângerile nu sunt reguli care ţi se impun în mod direct. Ele vin întotdeauna mediate de cineva din apropiere sau în urma unui eveniment nefericit. Pot veni dintr-o infirmitate sau o boală a ta sau a unei persoane fosrte dragi, pot veni din regulile acceptate fără nici un drept de recurs de către cineva la care ţii atât de mult încât nu poţi face abstracţie de felul său de a fi sau a gândi. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, pot veni sub forma unor dificultăţi materiale sau profesionale majore. Pot veni ca urmare a felului în care alegem la un moment dat, chiar dacă alegerea a fost făcută în deplină libertate. Şi uite că sunt atât de felurite şi din cauze atât diferite incât e greu să vorbeşti de ele aşa, de-a valma. Constrângerile ne afectează libertatea. E banal şi clar de tot lucrul ăsta. Numai că pentru unele dintre ele, stă în puterea noastră să le acceptăm sau nu.

    Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată dar care începe să afecteze din ce în ce mai mult viața unui număr mare de tot de oameni este ideea de socializare la servici. Aia făcută așa cum scrie la carte. Este o constrângere, oricât de ciudat ar putea să ni se pară la prima vedere. Ca orice lucru care a funcționat bine într-un context a ajuns în timp în cărți s-a transformat într-un fel de dogmă și ca orice dogmă, aplicată d-an boulea a dus la aberații. Ideea e veche de tot. Primul experiment a fost făcut de profesorul Elton Mayo la Western Electric în Chicago în anul 1927. Asta ca să fie bine înțeles că nu e nimic modern sau trandy în chestia asta. Sigur, de multe ori uităm faptul că singurele experimente de succes sunt cele care infirmă o supoziție și că de fapt, nici un experiment nu confirmă nimic. Evident, experimentul a fost un succes ceea ce a produs o grămadă de lucruri bune pentru cei care le-au produs. Adică lucrări științifice, teze de doctorat, catedre și tot felul de chestii de-astea care dau o pâine de mâncat unei armate întregi de oameni veniți în urma unei idei și care se apucă să tragă de ea ca de un elastic până când devine non-idee. Când corporațiile din Japonia sau Statele Unite s-au prins de faptul că poți înlocui stimulentele financiare care au creat creșterea economică din anii 50-60 cu lucruri mai ieftine care pe de-asupra țin angajații legați de ogor și sub control strict, a aparut un nou maldăr de cărți iar conceptul s-a generalizat. Un psiholog, uite că nu zic psihiatru, ar numi chestia asta terapie în grup. Numai că genul de terapie despre care scriu produce în final indivizi standard, din ce în ce mai obedienți și mai dependenți de management.

    Ideea este simplă și funcționează bine. Le iei angajaților absolut tot timpul liber și îi arunci într-o realitate paralelă care devine în timp singura realitate în care se mai pot simți cât de cât confortabil. În felul acesta, orice pas în afara companiei va fi perceput de către ei ca un disconfort. Cu timpul, singurul loc unde se vor simți bine va fi compania. Adică locul în care ajung să-și petreacă toată viața muncind, e drept într-un ritm mai puțin eficient decât în compania clasică, dar stând mai multe ore la lucru și producând astfel mai mult. Dacă analizăm puțin fenomenul acesta, vom vedea că în locurile unde e nevoie de multă creativitate lucrurile nu stau deloc așa. Acolo nu prea există team-building-uri, masa de prânz comună, petrecerile cu colegii de servici, cultura corporației și alte chestii de-astea. Pentru că un om nu poate fi creativ decât dacă e liber. Iar libertatea presupune dreptul elementar la alegere. Dimpotrivă, locurile în care cultura locului e mai puternică decât libertatea individuală sunt comunitățile închise. O cazarmă, o închisoare sau, fără nici o intenție de a le alătura astfel, o mânăstire sau o scară de bloc sunt locurile extreme în care dintotdeauna uniformizarea a fost necesară pentru a asigura funcționarea normală. Limita absolută o constituie orice societate totalitară și mă mir că abia ieșiți din comunism, nu ne prindem imediat de primejdia organizării până în cele mai mici detalii a vieții personale.

    Lumea în care trăim devine din ce în ce mai uniformă și mai increativă. În pofida oricăror aparențe. Faptul că se scrie și publică mult nu e neapărat un semn de creativitate ci doar unul de scris și publicat mult. Laudele disproporționate pe care le primește un funcționar care a făcut un gogârtz puțin mai altfel nu răsplătesc creativitatea ci încurajează diletantismul. Ideile valoroase sunt la fel de puține pe cap de locuitor ca în orice altă epocă iar uniformizarea nu face nimic altceva decât să le împuțineze. Și ceea ce e mai rău, diferența uriașă între un om creativ și un om care nu are nici o vină că e un om normal nu mai e recunoscută ca atare, ceea ce descurajează în mod clar omul creativ. Dacă privim puțin în ultimele două secole o să vedem că perioadele în care lumea s-a dezvoltat armonios au fost cele în care s-a recunoscut, respectat și cultivat diversitatea. E singura care pe termen lung nu tâmpește. Da, e mai greu să organizezi în diversitate, e mult mai greu să poți face lcrurile să se articuleze, așa e, dar și ceea ce reușești să construiești cu oameni liberi, care stau împreună să construiască ceva e mult mai durabil și mai eficient. Că până și piramidele tot cu oameni liberi și bine plătiți s-au făcut.

 

Exfoliere de aer

December 13th, 2008

    Dacă lumea ar fi un măr verde, nu aș mușca din el. L-aș adulmeca din toate părțile cu privirea și nu mi-ar veni să cred că ceea ce bănuiam până acum că este perfect are de fapt înfățișarea unui măr verde. Pe urmă m-aș întrista la gândul că va veni o zi în care nu va mai fi nici măcar așa, adică nu va mai fi verde și lucios ca un obiect de pe altă planetă, se va zbârci și însolzoși iar miezul ei, al lumii, își va schimba ireversebil textura într-una aiurea rău, cu porozități înnegrite pe fiecare margine și m-aș teme de ziua în care toate marginile alea s-ar preschimba într-una singură, una cu pielea lui solzoasă de fost măr verde și uite că nu pricep deloc de ce Planul nu e cel cu sfere și construcții în care toți atomii stau naibii la locul lor. Dacă eterul ar fi existat atunci totul ar fi arătat mai asemănător cu felul meu de a fi ca om și timpul ar fi fost măsurat nu prin perioade de înjumătățire ci prin trecerea pur și simplu a Pământului prin eter, fără a-l schimba în vreun fel, fără a-i spune nimic foarte important, păstrându-și axa mare invariabilă și lasându-mă și pe mine în pace să-i pun suta de mii de lei vechi șoferului de taxi fără să mă gândesc la variațiile de curs sau la bursa petrolului.

    De fapt, lumea, aia pe care o scriem cu l mare și îi mai spunem câteodată sublunară ar putea fi foarte bine un măr verde. Am sta pe coaja lui, la scara noastră de timp doar amintirile istorice ne-ar face să observăm cum generație după generație coaja se zbârcește și devine mai solzoasă, în viitor, unii care vor mai mișuna pe-aici o să bata în ea și o să le sune a gol și chiar nu pricep deloc planul ăsta, uite, o spun cu voce tare: pentru mine ca om e un plan cretin și puțin îmi pasă cum o fi el pentru nushce entități superioare care și-au făcut din felul în care evoluăm noi un soi de hobby, nici măcar nu am trufia să cred că principalul hobby, probabil unul colateral, cam cum se joacă fetița unei prietene cu păpușa cea nouă până când o apucă plictiseala și din clipa aceea păpușa ajunge într-un sac de plastic din colțul camerei și de acolo în boxa de la subsolul blocului și de acolo la gunoi.  

    Cu oarece ani în urmă i-am cumpărat fiului meu un microscop. În cutie era un flacon cu o chestie prăfoasă cu organisme microscopice, le puneai într-o picătură de apă  și acolo organismele alea prindeau viață. Picătura de apă era tot universul lor și ele trăiau acolo, pe lamela de microscop ca și cum ar fi trăit în mediul lor natural, lucrul ăsta mi s-a părut unul dintre cele mai cinice lucruri pe care le-am văzut într-o viață de om, se luptau se hrăneau unele cu altele poate că se iubeau sau urau și totul dura până când picătura de apă se evapora cu totul. Pentru un om de știință microscopic mișunând printre viețuitoarele alea, universul s-ar fi sfârșit prin evaporare. Evident, pentru predicția asta, ar fi fost onorat cu multe titluri științifice în lumea aia a lui de pe lamela de microscop și s-ar fi scris o mulțime de cărți despre evaporarea asta care ar urma peste foarte multe generații de organisme microscopice, dar eu sunt sigur că cineva din picătura aia de apă de pe lamelă și-ar fi spus: mare porcărie și evoluția asta cu cine o fi gândit-o așa… Pentru că lumea în care erau făcute să trăiască ființele alea nu era nicidecum picătura de apă de pe lamela de microscop.

    Uite de-aia mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă programatorul se hotăra de la început să scrie bine programul și nu lăsa totul la voia unei întâmplări combinaționale că poate o ieși ceva mai bun așa, uite de-aia aș fi preferat ca eterul chiar să existe și timpul să nu mai fie măsurat prin perioade de înjumătățire și uite de-aia n-aș vrea deloc să știu că zac în nushce trusă de făcut universuri primită de ziua lui de un copil care suflă acum de zor în ceva ca să vadă cum e cu constanta lui Hubble. Că parcă toată chestia asta sub sau supralunară în care zac nu prea seamănă cu locul în care mi-a fost proiectat felul de a fi și de a gândi. De-aia n-am să mușc niciodată dintr-un măr verde ca lumea mea foarte sublunară în care nimeni nu-mi dă semn dacă e așa dintr-o eroare de programare sau dacă suntem încă în camera de joacă în care un copil suflă de zor într-o chestie să vadă cum e cu constanta lui Hubble.

 

haiku

December 13th, 2008

Gol de memorie

Clepsidră întunecata

Ca o gumă uitată în ghiozdan

Cântul VI sau despre starea de fapt

December 7th, 2008

    De fapt sunt cam trist. Mi se mai întâmplă și lucrul ăsta, câteodată zi după zi, alteori niciodată foarte mult timp la un loc. Nu am ales eu să fiu așa. Chestia asta cu tristețea a venit ca un fel de anotimp, lăsând urme pe pământul pe care pășește cu un soi de pășit de animal nocturn, cu degetele cu pernițe moi și păroase ascunzându-și cu bine ghearele. Urmele animalului numit tristețe se văd greu și el, animalul numit tristețe, pășește cu grijă să nu se facă în vreun fel auzit, pune pas peste pas ocolind fiecare fir de iarbă foșnitor, dacă ar fi avut aripi ar fi zburat, dar uite că animalul numit tristețe e doar o ființă pășitoare și atât. Când se apropie de tine ia chip de prădător, numai că tu doar știi că e așa, că e prădător, pentru că nimic din înfățișarea lui nu lasă de bănuit că e așa. Nici măcar ghearele strălucitoare nu și le arată când se apropie de tine. Le ține doar pentru zile importante, pe care și le alege singur, așa că numai el știe când e vremea să le arate ca pe un fel de costumație de paradă. Nici măcar colți nu are animalul numit tristețe. Are o gură rotundă, de pește care se zbate să respire apă, are însă ochi mari și incolori și cu ochii ăia, privindu-te, stă așa la un metru de tine, nu mai face nici un pas nicăieri, stă și tu stai și te uiți lung la ochii lui incolori despre care nici un tratat de zoologie nu spune nimic, te uiți la animalul numit tristețe, tragi din țigară, s-a înserat, pare totul ok, somn ușor.

Partidul online

December 1st, 2008

    Este prima și ultima oară când mai scriu despre politică pe blog-ul ăsta. Am facut-o pentru că am fost suficient de leneș sau de bătut în cap ca să nu pun un o zonă de dialog pe site-ul meu electoral. Cred că și pentru că nu-l actualizez decât din patru în patru ani. Ca să vadă, cine are chef să vadă asta, că îmi țin promisiunile.

    Ok. A fost așa cum au vrut cei mai mulți dintre voi, adică nu ați votat de pomană. Am obținut aproape 14.000 de voturi, nu e deloc de colo și sunt din nou reprezentantul vostru în Parlament. Acolo mă simt ca un soi de astronaut trimis pe o planetă dintr-un sistem stelar îndepărtat cu scopul de a o terraforma. Așa că, mă pregătesc de o nouă lansare. Și dacă până acum am ținut legătura cu centrul de comandă așa cum mi-a dat mie prin cap, adică mergând cât pot de mult în mijlocul industriei și sfătuindu-mă cu cât mai mulți dntre cei din tribul meu, acum mă gândesc serios să creez un loc de stat de vorbă și sfătuit și în spațiul virtual. Încă nu știu cum ar trebui să arate locul ăla, dar om pune noi de-o interfață.

    Ideea mi-a dat-o Victor Kapra, căruia i-am mulțumit frumos azi pentru tot ce a scris despre mine pe blog-ul lui. Pe-ăsta vreau să-l păstrez strict în zona gândurilor mele personale și n-am nici un fel de dorință să scriu aici nimic altceva. Dar nici să nu le răspund în vreun fel celor care cred că prezența mea pblică e ok sau nashpa de tot, nu-mi vine. Și nici atât de fraier nu sunt să nu cred că idei venite de la alții sunt de prisos. Așa că, la site-ul ăla cu nume de strigat la catalog voi adăuga și o chestie de stat de vorbă. Nashpa rău, că o să mai trebuiască să mai scriu o dată aici să zic că l-am făcut…

    Gata! Ne facem partid virtual. E bine așa Victor? Că nu știu… 

Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie

November 29th, 2008

    Am fost zilele trecute în clubul Muzeului țăranului român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe și eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că așa cum Ulise tot revine generație după generație rătăcitor ca o planetă, la fel face și Noe. Vine și el, din generație în generație, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renaștem prin neuitare. Iar eu cred că în generația noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care își plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat și de-acolo de sub acoperișul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însorește peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se oprește din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpățânare de hârciog o girafa de sunet și un urs polar de sunet și le pune lângă pelicanii de sunet aduși de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodește specii de sunete nemaiauzite și renașterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înțeleaptă înțelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

    Harul lui Harry nu e singular. Și spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul țăranului român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăiește încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că muzeul țăranului român este lucrul cel mai frumos de folositor de înțelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă.

    Eu nu știam că trebuie să pun cuvântul acesta “încă”. Mi l-a spus o prietenă, la telefon, aflând că merg să trăiesc alături de Harry minunea vederii lumii prin sunete. “Păi de ce?”, am întrebat-o, “de ce încă?”. Așa am aflat, din nou, că nu există în lumea asta o armă mai ucigașă decât prostia primitivă și militantă. Prostia care decide. Nimic nu ucide cu o mai mare acuitate, cu calmul senin al lui “it’s nothing personal, it’s just business” ca prostia care decide. Și uite că s-a întâmplat din nou. Sigur, locul e altul decât cel de data trecută. O să spuneți că bat câmpii, că un muzeu nu poate fi ucis, un muzeu e un soi de clădire cu lucruri în el, dar eu vă voi răspunde că există și muzee de-astea vii, care au plămân și inimă și creier de muzeu și respiră și gândesc și se bucură și se întristează și din punctul ăsta de vedere seamănă mai degrabă cu bisericile, așa cum erau ele ma demult și mai sunt și acum în multe locuri.

    Ca să ucizi un muzeu viu, ai nevoie de un algoritm. Matematicianul din mine îmi spune ca sunt tâmpit că zic așa ceva, un algoritm e o chestie logică, facută cu cap, dar am să-i spun matematicianului ăstuia din mine că se înșeală, în lumea socială a oamenilor pentru un algoritm e suficientă o căpetenie. Așa că, lăsând matematica, o să vă spun care cred eu că e algoritmul uciderii unui muzeu viu. Ca pe-o rețetă de alchimie. Se începe cu o idee fixă. Ea poate izvorâ din ură sau din lăcomie sau din altele asemenea și nu poate să se maturizeze decât având prostia primitivă drept catalizator.  Punerea în operă a unei idei fixe, mai ales dacă e o tâmpenie, necesită o comisie de analiză (câteodată, în cazuri extreme, îi mai zice de anchetă). O comisie de analiză e un lucru tare de tot. Ea face rapoarte. E o chestie colectivă de făcut rapoarte. Care vin în întâmpinarea (n-am găsit altceva care să nu sune a limbă de lemn) ideii fixe. Adică aplaudă ideea fixă, o pupă strașnic în cur și se chinuie să o argumenteze cu cuvinte alese cu grijă din DEX, ca să fie clar de tot, ca să fie evident, că ideea fixă e un soi de adevăr suprem la fel de nedemonstrabil ca axioma paralelelor. Raportul cu pricina e paloșul care ucide. Pentru că ultimul pas al algoritmului este punerea în practică a măsurilor propuse. Așa le zice, n-am inventat eu sintagma asta…

    În cazul Muzeului țăranului român, habar n-am a cui a fost ideea fixă. Și cu atât mai puțin pricina care a generat-o. Raportul e public, ca orice lucru foarte important. Și ca orice lucru extrem de important a fost întocmit (mișto cuvânt!) într-un minister. Cel care se ocupă de muzee, ca să nu rămână fără nimeni pe-acolo care să le întrețină, cred. Cred că ăsta e lucrul la care se gândesc mai tot timpul cei care gestionează cultura. Cum să întrețină. La asta se gândește, dar eu zic că mai cu folos, doamna căreia îi platesc întreținerea la bloc. Are și un motiv cât se poate de serios: locuiește pe scara pe care stau și eu. Noi ăștia de la bloc așa locuim. Pe scară. Mă tem că cei care sunt însă în comisii dintr-astea nu stau pe aceeași scară cu muzeul. Cel mult pe alta. De-aia îi enervează rău de tot atunci când nu văd exponate înșiruite disciplinat cu gărduleț să nu pună naibii cineva mâna pe ele, cu tăblițe metalice cu numere de inventar batute în cuie, cu regulamente de ordine interioara și cu hidrantul și extinctorul la vedere. Muzeele vii sunt haotice și haotic înseamnă nashpa rău de tot. Păi ce, poți inventaria haosul? Eu cred, că oamenii care pot gândi așa, trăiesc așa. Ei nu sunt aleși întâmplător. Sunt oameni cu entropie mică. La foc mic, adică. Eu cred că acasă la ei e plin de semnalizări și gărdulețe și sensuri unice. Atunci când merg unii la alții acasă, că merg, sunt sigur de asta, eu cred că își arată unii altora încăperile și spun:

- Domnule (sau cum naiba și-or zice pe-acolo pe unde viețuiesc cele opt ore regulamentare), aici este dormitorul meu în care nici măcar nu dorm și aici e bucătaria mea în care nici măcar nu gătesc și aici e buda mea în care nici măcar nu mă cac și, în general, asta e casa mea în care nici măcar nu locuiesc în viața asta pe care nici măcar nu o trăiesc. Nu-i așa că e minunat?!

    Așa se face, dragii mei, că Muzeul țăranului român a ajuns la pasul doi al algoritmului. Mai e un pas. Probabil că îl vor face în curând. It’s nothing personal. It’s just business. Sau poate că nu îl vor face. Poate că vor vedea (de priceput, nu vor pricepe, sunt sigur) că un muzeu, ca și o biserică, o sală de concerte sau un parc nu e ceva în sine. Muzeul și biserica și sala de concerte și parcul suntem noi. Noi cei care mergem acolo să asistam la plimbarea degetelor lungi de scamator ale lui Harry peste Arca lui cu clape, noi cei care stăm de respirat cu lemnul și de vorbit cu piatra și de privit cu însorirea bucuriei că suntem împreună cu ce a gândit un om care a gândit frumos, așa cum a făcut-o Horia Bernea înainte de a se înnopta și el.

    Eu cred că dacă noi nu uităm că dincolo de pereții biroului și de ecranul calculatorului mai există și alte forme de existență și mai existăm și așa, am putea opri producerea pasului al treilea al algoritmului. Mergând din când în când acolo și povestindu-ne cum a fost să trăim și așa.

 

Sunt colega mea Ana

October 24th, 2008

Dacă aș fi aligator, cred că Bucureștiul văzut de departe dimineața m-ar tenta tare de tot. Nimic nu ar arăta ca mlaștina de acasă. Văzut de aproape seamănă mai degrabă însă cu un sistem circulator bolnav, cu sânge vâscos curgând greoi și poticnit, cu intersecții încurcate la greu de semafoare care n-au cu ce să se sincronizeze, cu polițai abulici și șoferi haotici, disperați de disperarea cronică de care ne tot îmbolnăvim generație după generație. Ce mai, e un haos viu despre care mă întreb de fiecare dată cun de a supraviețuit nopții. Eu cred că orașul e locuit de două specii diferite. Sigur, e banal de tot ce spun, orice oraș e la fel. Constantă e disperarea. În definitiv, între fața descărnată a tipului care speria azi-noapte farmacista de la non-stop cerându-i două seringi și cea a funcționarului în straie nemțești din mașina de alături mare diferință nu prea văd să fie. Amândoi par a avea un șef la fel de nashpa, unul seringa, celălalt cine știe ce bătut în cap și amândoi se bulucesc la fel să dea nas în nas cu el. Ăsta de dimineață are de înfruntat un trafic aberant, celălalt tot felul de farmaciste speriate care îi răspund aproape mecanic că nu țin seringi.

În stânga mea, adică în partea opusă tipului, e Spring Time-ul de la Universitate, tocmai ies de acolo două tipe etalându-și obezitatea în care au investit la greu, an după an, cotizând la tot felul de junk-food-store-uri, funcționarul din dreapta se înviorează brusc, simt asta în ceafă, e clar că tipele îi plac, prefer să mă întorc spre el amuzat de privirea aia de fomist căruia după o săptămână de ținut regimul de slăbire cu nushce buruieni i se dă drumul într-o cârciumă cu tradiționalele cărnuri locale. N-am să înțeleg niciodată atracția asta bolnavă a majorității pentru femeile multe, revărsate peste blugii care pocnesc la fiecare pas ca un caltaboș îndesat pănă la refuz. Probabil că vine dintr-o copilărie plină de lipsuri și frustări. Eu, recunosc spășit, am avut o copilărie fericită și uite, tocmai de-aia și mormanele astea două de șunci din stânga și disperatul ăsta din dreapta îmi dau o stare profundă de discomfort prin isomorfismul lor macerat într-un trafic vâscos ca un sânge bolnav. În față, coada de mașini proptită în roșul de la semafor. Seara chestia asta nu îmi displace, dar acum, lumina scoate la iveală tot jegul plumburiu așezat pe ele ca o sfidare a tuturor spălătoriilor din oraș, e jegul pe care îl respirăm, îl luăm cu noi peste tot, de drag cred, dintr-un fel de patriotism local, îmi amintesc de versurile cu păduri de macarale din anii 50 și cred iar că în capul oamenilor lucrurile sunt fix ca atunci și fix ca acum 600 de ani, doar cuvintele s-au mai schimbat, am împrumutat la greu forme de civilizație neasimilată, pe-alea împrumutate data trecută le-am vomitat demult, ca să le facem loc ăstora noi, tot neasimilate stau în creier și eu cred că avem și acolo un fel de fiere care se chinuie să facă ceva cu ideile așa cum se chinuie fierea cu micii și ceafa și mai știu eu ce.

Încerc să privesc deasupra chestiilor din jur. Ar trebui ca dincolo de intersecție să văd cladirea Universității. Nu e. Ba e, dar acoperită de un uriaș bandaj publicitar, probabil că s-a rănit rău de tot și îi trebuia ceva să nu bage groaza în trecători, în definitiv, e una dintre cele mai circulate zone ale orașului. Dacă tot stau, aș putea citi ce scrie acolo, tot n-am la ce să mă uit. Și iată că orașul poate fi văzut și altfel! Pe marele bandaj scrie într-o logică impecabilă:

Sunt colega mea Ana 

Restul nici nu mai contează. Primul meu gând e că o fi vreo reclamă la Zyprexa. Ăsta e un medicament pentru schizofrenie. Ar merge ca reclamă pentru așa ceva. Numai că tipa din poză, cu un aer ușor tocilăresc, nu prea mă duce cu gândul la vreo tulburare psihică. Și chiar dacă ar fi la Zyprexa mă gândesc că mult mai eficient ar fi fost să spună ceva de genul “Am fost colega mea Ana, acum sunt din nou eu, Maria”. Caut cu privirea logo-ul celui care își face publicitate pe ditamai cladirea. Îl văd, mic, în colțul din dreapta- jos, adică acolo unde orice carte din colecția “for dummies” spune că nu te uiți aproape niciodata. Mda… Mai bine nu spun cine e că e o companie pe care o stimez tare de tot. Asta e… De obicei, ideea cu logo-ul acolo mă scoate din sărite. De data asta, mă bucur. Sigur, posterul cu pricina nu face nici bine, nici rău companiei cu pricina. E din categoria publicității care trece pe lângă tine, fix ca aia cu “acest concert/meci/nushce vă este oferit de către”. Oamenii s-au obișnuit de mult cu așa ceva, se uită la concert/meci/nushce și tot ce știu ei cumpără. Iar dacă e o reclamă genială sau absolut tâmpă o țin minte fără a o lega în vreun fel de cel care a plătit pentru ea. Până la urmă, dacă nu oferi absolut nici un fel de informație despre tine, un lucru frumos sau hidos sau strălucitor e doar un lucru frumos sau hidos sau strălucitor și atât. 

Ok, sunt un tip obișnuit cu campaniile publicitare. Sunt un tip obișnuit cu obtuzitatea funcționărească și pot înțelege multe. Pot înțelege cum se pot entuziasma o sută de funcționari în fața unei idei tâmpe, am văzut toate astea cu ochii și le-am analizat atent cu capul, pot înțelege cum se fac campaniile globale cu o idee tâmpă născută în biroul unuia care crede, stând în cubicula lui, că gândește outside of the box, pot vedea entuziasmul cubiculelor vecine, absolut echivalent cu entuziasmul din congresul anual al apartamentelor de pe scara blocului în care locuiesc atunci când vecinul de la 5 zice că ce frumos ar fi dacă am picta (zice el) geamurile de la intrare în forma unei perdeluțe și zis și făcut, într-o săptămână bidineaua își face datoria, avem perdele din vopsea albă de la Mr. Bricolage, că ăsta e cel mai aproape de noi, peste tot. Pot, la limită, înțelege și entuziasmul celui care și-a dat ok-ul pentru campania publicitară și a plătit la greu pentru ea. Și, evident, înțeleg lipsa de reacție a oricărei filiale față de aberațiile venite de la headquarter. Ce nu pot înțelege e cum naiba s-a proptit chestia cu “sunt colega mea Ana”, taman pe zidul Facultății de Matematică. Că pentru mine, facultatea asta e un fel de bastion al logicii… 

Globalizarea compasiunii (III) - Atropomfagu’

October 6th, 2008

  Nene Iancule, ești meseriash! Uite că nu s-a schimbat nimic, ai avut dreptate, io zic că suntem abia la mijlocul perioadei, adică că mai avem fo’ 600 de ani de stat în halul ăsta. Scriu și io așa, k s nu s prindă lumea q pot s scriu și altfel shi s m ia de fraier. Așa s scrie acum. Nu e vb de nik diff d c era p vremea ta, e doar adaptare tehnologică. Logick e tot aia d atunci. Nu e foarte frumos să comentezi comentarii în felul ăsta. Sunt ironic din ce în ce mai rar și mărturisesc că nu simt nici o bucurie în a fi așa. Nici cine știe ce triste nu simt, recunosc.

  Mă apucă apucături de-astea ironice doar atunci când ce citesc e dus rău și departe de tot. Știu, nu e frumos deloc ce fac, dar câteodată e foarte salubru să spui ce crezi fără nici un pic de menajamnte și delicatețuri grețoase, cu credința că Lao Tze avea perfectă dreptate atunci când zicea că

“Oamenii onești nu folosesc retorica

Retorica nu este onestitate

Oamenii luminați nu sunt culți

Cultura nu este iluminare

Oamenii mulțumiți nu sunt bogați

Bogăția nu este mulțumire”

La concluzia lui Lao Tze nu poți ajunge însă din cărți. Ajungi să gândești așa abia după ce ai stăpânit arta retoricii, ai depășit starea de a fi cult, ai depășit starea de a nu fi bogat. Până atunci, poți doar să știi că unul Lao Tze zicea demult de tot chestiile astea, să îi respecți părerea, eventual să spui chestii de-astea ca un soi de retorică sprijintă pe cultură în speranța că lucrul ăsta te îmbogățește sau, pur și simplu, să le repeți ca un papagal. La concluzia lui Lao Tze aș adăuga un lucru în care cred. Cred că de cele mai multe ori e bine să transmiți adevărul tău direct, fără vorbe frumoase, fără menajamente, aproape sanitar, mai ales atunci când te lovești de clișee trensmise aiurea, agramat și incoerent. În momente de-astea, simt nevoia să fiu ironic și răutăcios. Sunt rare, așa că o să mă ierte rătăciții care mai citesc pe-aici.

 Uite, nene Iancule, ce chestie primesc eu pe post de comentariu. E bestial și de-aia îl pun în postul ăsta fix așa cum stă el acolo la comentarii:

“Nene Pampucian, laso pe madam Ionescu. Poate este preocupata sa invete Windows 2007. Sufera si ea de problemele tranzitiei. Doar sunteti politician, cum nu stiti asta? Problema este insa alta: VULTURUL, nu copilul si nici fotograful. Dumneata nu te-ai simtit niciodata vultur de savana, adica acea pasare care se hraneste cu neputina altora? Toti suntem niste vulturi, care am ajuns sa ne hranim natural unii cu altii. Niste necrofagi.”

Păi hai să analizăm puțin chestia asta. Rece. Adică folosind creierul din dotare. Fără să facem mișto și fără să luăm (oricât de tentați am fi) lucrurile în tragic. Pentru că abia comentariul ăsta e primul comentariu pe care îl primesc și care caracterizează perfect locul și momentul în care ne aflăm. Trec peste chestia cu numele. E suficient să te uiți puțin la banner-ul care însoțește ficare pagină a blog-ului. Lucrul ăsta e un semn de siguranță. Lasăl (din categoria laso, lasăne, lasai) bă pe-ăla că știu eu cine e. Siguranța e semn de suficiență? De cele mai multe ori, da. Madam Ionescu e de-a noastră? Cu siguranță că da. Cum comentariul e scris sigur de un bărbat, probabil că e vorba de un colocatar și lucrul ăsta mă face curios ca un copil. Ce-o fi făcând madam Ionescu în serile lungi de iarnă când holul blocului e pustiu după ora 7? Aflu că învață. Învață Windows 2007, probabil că dacă nenea Pampucian era petrolist, madam Ionescu a comentatorului se uita la Dallas sau dacă nenea cu pricina era cosmolog citea cartea lui Howking despre structurile la scară mare spațio-temporale. De ce? Pai aflăm tot din comentariu: pentru că madam Ionescu e în tranziție. Care nu e un fel de lung drum al zilei către noapte, așa cum am crede cu toții că e tranziția asta a fiecăruia dintre noi ci un soi de trecere de la XP la naiba știe cum l-or boteza ăia de la Microsoft pe următorul. Ca să nu credem că numele de cod Vista nu poate fi deconspirat, aflăm tot de aici crudul adevăr, îl cheamă 2007. Fac o paranteză, că nu mă pot abține, chestia cu anul și versiunea mi se pare o idee de marketing bestială. În definitiv, totul e fashion si lifestyle. De-aia a răposat Digital. N-a înțeles că bun și durabil nu e suficient. Revin. Madam Ionescu învață. Lucrul ăsta trebuia să-l știu. De ce? Pentru că sunt politician. Nu sunt foarte sigur de asta și cred că de-aia nu știam că madam Ionescu învața Windows 2007. Acum că știu, mi-e la fel. Adică nici bine, nici rău. Aflu și care este problema. Vulturul. Nu m-am simțit niciodată așa ceva. Fotograf, am fost de câteva ori în viață și îmi pare rău. Nici în rolul copilului n-am fost și nu-mi pare rău. Aflu însă un lucru pe care mi-l amintesc de la nenea Iancu. Aflu că suntem atropomfagi!

Da’ uite că nu pricep o chestie, pentru că e o diferență de nuanță care mă face să cred că totuși s-a schimbat ceva de-atunci încolo. Păi dacă ne hrănim unii cu alții, cum naiba de suntem necrofagi. Că ideile astea două se cam bat cap în cap. Ori ceea ce folosim e hrană vie și atunci tot la nenea Iancu e mai bine să ne întoarcem, ori suntem cu toții morți (că operațiunea era de tipul unii cu alții) și atunci de ce naiba ne mai hrănim. Cum din această dilemă nu putem ieși, parcă-parcă m-aș întoarce la nenea Iancu. Măcar Lache și Mache ai lui aveau o rigurozitate și consistență logică. Părerea mea…

 

Trecutul perfect și prezentul continuu

September 29th, 2008

Citind un poem vechi al lui Nichita… Construitul ăsta cu cuvinte. Cuvintele, tristele, jumătate timp, jumătate lucruri…

Chiar așa. Oare cât de mult timp stă în lucruri și dacă timpul ar mai avea oarece substanță cât din ea ar putea să ne atingă, palpabil, așa cum ne ating din când în când aripi pe care le credem a fi îngerești pentru că așa am fost învățați de mici sa credem, cât din timpul ăsta l-am putea înghesui cu încăpățănare în sticle și sticluțe și de ce am face toată munca asta istovitoare cu turnatul de timp din prezent prin feluritele valuritele circumvoluțiuni, cam așa cum se distilează alcoolul din bobul de grâu și petrolul din bobul de fosilă putredă printr-un alambic industrial mare cât o pădure secerată? Trecutul e un prezent distlat, închis bine în sine însuși, oricât de bun sau rău, sferic, perfect de sferic, inutil adică, pentru că perfecțiunea este intangibilă și tocmai prin intangbilitatea ei inutilă.

Când oamenii au inventat cuvintele și le-au făcut după chipul și asemănarea lor. Oamenii cu chip și asemnare de nori au multe timpuri indicând viitorul și cuvinte care nuanțează mult speranțele și de la ei a învățat lumea cuvinte ca oportunitate și țintă și risc. Oamenii cu chip și asemănare de munte nu au foarte multe timpuri și vorbele lor sunt foarte statornice și de la ei  a învățat lumea cum e cu lipsa de timp și vorbe ca atemporal sau neclintit. Oamenii cu chip și asemănare de trestie au multe timpuri indicând trecutul, ei au inventat epocile și au făcut legende pe care și le-au spus în iernile lungi în fața focului. Libertatea de a alege i-a făcut mai bogați și în vorbe și în felul în care vorbele curg în semne și în felul în care se leagă unele de altele ca să nască mereu alte feluri de vorbe și de semne pe cei care au ales să fie și nor și munte și trestie și copac și cer și multe alte feluri de a fi.

Eu cred că libertatea vine din puterea de a separa clar timpurile verbelor, fără a agăța mereu un timp de altul și uite că există și chipul și asemănarea asta cu totul clar și pus în cutiuțe bine delimitate. Dintre cutiuțele astea de pus timp în ele, fără alambicări de circumvoluțiuni de distilat timp sunt două pe care mintea mea le percepe ca fiind o mare găselniță umană și un minunat mod de viață. Prima cutiuță se cheamă trecutul perfect. Nu există în limba română. Pacat… E ca sfera, trecutul ăsta perfect. Închis în el însuși, ca sfera. Pare o capcană de prins tot ce ai în tine acolo și zăvorâ bine totul cu tine cu tot, cu fiecare bătaie a inimii tale cu tot, cu fiecare impuls de sincronizare al ceasului tau biologic. Îmi amintește de Sistemul Solar în care toate planetele cad pe Soare, numai că drumul lor în căderea asta e o elipsă, adică o curbă care se închide în ea însăși și de-aia planetele toate sunt captive propriei lor căderi perpeture pe Soare, nici n-ajung acolo, nici n-o iau razna se învârt așa, fără șir până cand Soarele însuși o ia razna și se hotărește să le înghită. Asemeni lor, oamenii alcătuiți după chipul și asemănarea unei planete gravitează fără șir în jurul trecutului perfect până când acesta se hotărește să îi înghită cu totul ca într-o ardere de tot.

A doua cutiuță se cheamă prezentul continuu. Și eu cred că tot despre planete e vorba și acolo. În limba greacă planetă înseamnă rătăcitoare și cam asta e și cu prezentul continuu. E un fel de a rătăci, de a hoinări egal cu tine însuți, determinat desigur de ceea ce ești, adică de toate alegerile tale din trecut dar fără a te raporta în vreun fel explicit la ele. Eu cred că viața poate fi trăită și așa și dacă nu ar fi fost inventat prezentul ăsta continuu, l-aș fi vorbit eu în vorbe și l-aș fi turnat în timp făcându-l un fel de lucru în sine cu textură de zăpadă ca să poți aluneca ușor pe el și cu un soi de sunet simplu, ca un fel de val de mare izbindu-se de țărm ca sa știi că el e acolo, egal cu sine, unduindu-se ca trestia, trecând ca norul, neclintit ca muntele. 

haiku

September 29th, 2008

Zâmbești alb
Cu trupul de zâmbet;
Foșnet de pleoape

Scurtă istorie a timpului recent

September 27th, 2008

    Google a împlinit zece ani. Știu, am spus că nu voi scrie pe-aici despre tehnologie sau politică. Și asta și fac: nu scriu despre tehnologie și nu scriu despre politică. Faptul că Google a împlinit zece ani nici măcar nu are vreo legătură directă cu toate astea.

     Am aflat că așa e chiar de la Google. Pentru că unul dintre lucrurile pe care a reușit de la început să îl facă a fost faptul că a devenit poarta de intrare în Internet. Probabil că însuși Internetul ar fi fost altfel azi fără felul în care a fost structurat de către Google. În vremurile alea care acum îmi par indecent de îndepărtate, ideea de acces în Internet era mai mult legată de browsere și de portaluri care înglobau printre altele și un motor de căutare. Când a apărut Google, existau două portaluri mari de tot AltaVista și Yahoo! care descoperiseră regula trăitului din publicitate și care se luptau să ofere ele însele cât mai multă informație celor care le accesau. Cei care au fondat Google au sesizat un lucru simplu de tot: este un nonsens să oferi în același timp și informație proprie și acces la informația altora. Și e și foarte greu să faci bine asta. În plus, accesul la informația din Internet putea fi substanțial îmbunătățit. Și asta au și făcut, devenind un serviciu de căutare foarte bun. În momentul în care o mare parte din accesul la diferitele locuri din Internet se face prin intermediul tau, reușești să cumulezi  o parte substanțială din suma traficului către lucurile spre care îi dirijezi pe cei care te utilizează ca motor de cautare. Asta înseamnă foarte mult pentru cei care oferă publicitate, pentru că vizibilitatea ta în Internet este extrem de ridicată. Adică reușești să faci bani din existența celor care sunt căutați. Nepunând conținut propriu, ești și mai credibil și mai ușor de utilizat, iar daca faci toată cătarea asta foarte simplă și eficace, te-ai scos. Ăsta e și motivul pentru care cred că noul browser de la Google, pe numele lui Chrome, o să prindă foarte tare. E în același spirit de simplu foarte rapid și eficace. Dealtfel cred că lumea s-a săturat de lucruri complicate din care nu folosești nici zece procente. Îmi amintesc de primul meu telefon mobil. Unul ca ăla mi-aș dori și acum. Era un Ericsson (am rămas fidel brand-ului) care putea da telefoane și sms-uri utilizând cartea de telefon. Orice operațiune se făcea în cel mult doi pași. Era super! Acum am tot un Ericsson (slava domnului astia au pastrat meniurile cât de cât cu mințile în cap), i-am dezactivat accesul la date că pentru asta am un BlackBerry cu vocea dezactivata pe care îl folosesc doar pentru mail și messenger iar pentru muzică și filme în mobilitate am un iPod și am reușit să țin lucrurile în zona de simplu și eficace al lui Google. Sigur, cu costuri mai mari. Și aici ajungem la chestia cea mai importantă a lui Google: pentru utilizatorul lui, Google e gratuit.

    Pentru că a gândit lucrurile așa, Google a reușit să reprezinte în numai 10 ani un brand extrem de cunoscut și de puternic. Până și strategia lor de branding a fost foarte bine gândită și aici au avut cred multe de învățat de la Microsoft (care în afară de Windows nu are nci un produs cât de cât cunoscut al cărui nume să nu fie precedat de cuvântul Microsoft) și robabil de la companii ca Ford care în timp și-au pierdut brand-ul printr-o varietate mult prea mare de produse rupte de  numele producătorului. Pntru cei mai mulți, Google este astăzi poarta de intrare în Intrenet. O poartă atât de mare încât ajunge să se confunde cu Interetul însuși. Pentru mine Google este proprietarul celui mai mare, mai rapid și mai capilar calculator din lume. Dacă va pune în nucleul rețelelor de comunicații și un sistem de operare la care să ne legăm gratuit (adică un sistem care să-și scoată banii din publicitate și nu din licențe), Google va reuși să schimbe lumea, așa cum au reușit Apple, IBM și Microsoft la sfâșitul anilor 70. Între timp, Apple a crescut venind mereu cu idei cu mult înaintea timpurilor și având norocul ca unele dintre ele să prindă, IBM s-a consolidat în zona de corporate-governmet și a făcut foarte bine că a renunțat la o mare parte din producția pentru mass-market iar Microsoft s-a pierdut în meciul de fotbal Windows-Linux, aparent interminabil dar, cred eu, destul de aproape de sfârșit, pierzând uriașa oportunitate deschisă de progresele din telecom din ultimii 15 ani. Aici locul a fost ocupat și conslidat de către Google prin motorul său de căutare și un alt fel de a gândi publicitatea și de către Yahoo! prin felul în care a știut să abordeze mesageria eletronică.

    Aparent, lumea Internetului de azi e dominată de Google și oarecum de Yahoo!. Nu sunt foarte sigur că asta e bine. Informația înseamnă o putere fără egal. Iar monopolul asupra informației (măcar în ceea e privește felul în cae este servit accesul) înseamnă o putere gigantică. Cu felul în care poți ordona informația poți ridica sau coborâ companii sau politicieni, adică poți influența semnificativ mersul omenirii. Până acum nimeni nu a făcut așa ceva la scară globală și nu am nici un motiv să cred că Google ar face-o oricât de mare ar fi tentația, dar… Cred însă că Google poate deveni victima propriei sale viziuni. Sistemul de operare rezident în nucleul rețelelor de comunicații va apărea. E doar o chestiune de timp și de scimbare a logicii operatorilor. Softul și continutul multimedia suportate de către pulicitate vor devi o realitate curentă. E doar o chestiune de timp și ține de reinventarea publicității în online și de renunțarea la bannere și click-uri. Și mai cred că dacă lucrurile astea nu vor fi făcute de către sau cu o implicare mare a lui Google, locul pe care și l-a câștigat în zece ani o să fie unul de companie foarte mare care la un moment dat al istoriei a schimbat mult lumea. Sigur, asta o să se întâmple oricum o dată și-o dată, dar parcă ar fi păcat ca momentul ăla să fie tocmai acum.

Natură moartă cu gumă de mestecat

July 12th, 2008

    Sunt și zile dintr-astea… Când ai siguranța că lumea pe care o știai atât de bine o să dispară brusc. E ca și cum un copil s-ar apuca să șteargă cu guma strada din fața blocului și în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, șterge chioșcul  de la care îți iei dimineața țigările și în locul lui e nimic. Pe urmă șterge liftul și scările și ai senzația că nimicul ăsta care începe să te înconjoare te sufocă. Te gândești că așa s-ar simți un cosmonaut dacă ar ieși brusc în afara capsulei în care stă, numai că gândul ăsta nu e cine știe ce gând pentru că și acolo există ceva, o particulă la nushcâți kilometri cubi, pe când în jurul tău începe să nu mai fie nimic. Mai rău e când guma aia începe să șteargă pereții și dincolo de ei tot nimic nu e, iar când privești în jos, tot nimic în locul podelei. Tavanul e încă la locul lui și te gândești cu bucurie că dincolo de el o fi măcar vecinul pe care l-ai detestat că te-a inundat o viață întreagă. Aproape că îți dorești să reapară guma aia să poți verifica dacă e așa, dar uite că nu mai reapare nimic, ca și cum guma s-a apucat să se șteargă pe sine.

Vedere de copac

July 8th, 2008

    Așa a început ziua aceea. Cu cafeaua din rondul de la Unirii. Vii dimineața de tot și te cocoți la etaj, nu e nimeni, e vara, puținii trecatori de la ora aia se opresc cel mult la mesele puse în stradă, așa că nu e nici un pericol sa nu fiu singur în cafeneaua de la etaj. Nu am ințeles niciodată plăcerea de a sta la mesele din stradă într-un oraș în care praful se luptă din răsputeri să intre în compoziția aerului. Cred că prin selecție naturală o să evoluăm într-o specie care nu va mai putea trăi fară praf. La etaj e bine, nu e țipenie de om, pot merge direct la masa mea preferată, nu am privirea perturbată de funcționarii de multinațională care iși aruncă grabiți privirile pe laptopul pus pe masă ca un fel de simbol heraldic al apartenenței la castă, nici pe picioarele vreunei gagici bune rau ratăcita pe-acolo la o oră aberant de matinală, e unul din momentele zilei cand chiar am chef să stau singur cuc, față în față cu copacul din rondul de la Unirii pe care uite că habar n-am cum îl cheamă dar e un copac deosebit, ca toți copacii dealtfel, un copac martor al tacerii mele cu el în privire. Probabil că ideea de a ignora copacii, de a-i considera un fel de blocuri de beton verde puse în mijlocul străzii pentru cine știe ce scopuri bizare e una dintre chestiile care mă supără cel mai mult în orașul ăsta. Ca și chestia cu ura față de câinii maidanezi. Și dacă mai există oarece oameni care știu să îi privescă pe maidanezi ca pe un soi de frați mai mici da’ care uite că au învățat să treacă strada pe la trecerea de pietoni și știu când e semaforul verde, copacii au de cele mai multe ori conotația unui bloc de beton verde. Cred că ne-am obișnuit prea mult cu blocurile cenușii și o chestie din ADN ne spune că lumea ar trebui să fie altfel. Din amestecul ăsta, cred eu, a apărut ideea de bloc de beton verde.

    De la geamul la care stau, copacul din rondul de la Unirii îmi pare neschimbat, e același ca cel de vara trecută, mă bucur că l-au lăsat în pace și trebuie să mărturisesc că toată iarna m-am gândit la înfrunzirea lui de acum, am crezut tare de tot că nu a fost inventat planul de sistematizare care să îi ucidă și uite că minuea s-a produs, e acolo, e verde strălucește tot în lumina dimineții, numai că nu prea știu cum să vorbesc cu el. Și nu e din cauza geamului. Cu siguranță că geamul nu are nici o legătură cu tăcerea asta a lui legata de tăcerea asta a mea. Toată vara trecută am stat de vorbă și a fost tare bine. Acum are ceva din secvențele de final ale Eclipsei lui Antonioni. Mda… E un film tare vechi. Era tare vechi când l-am văzut și eu pentru prima dată. Eram în liceu și aveam ceva din snobismul cultural al oricărui adolescent. Mi-a trecut. Am uitat cam tot ce mi s-a întâmplat pe-atunci, dealtfel memoria mea are cam cinci ani și o chestie trebuie să mă impresioneze cu adevărat ca să o pot ține minte. Finalul ăla al Eclipsei lui Antonioni nu mi-a ieșit din cap. Ca și coaja zdrențuita a unui copac pe care l-am întâlnit într-o vară lângă Suceva. Ca și copacul ăsta pe care aș vrea să-l știu acolo în rondul de la Unirii, în fiecare an, dispus să schimbe o vorba cu mine chiar și prin geamul unei cafenele.

 

Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa Centauri)

July 8th, 2008

    Mișto de tot locul ăsta în care trăiesc! El e populat de o mulțime de oameni care, din cele mai vechi timpuri, au învățat să se descurce. Felul lor de a se descurca e unul fără limite și reguli. În mod paradoxal, ei sunt fani ai limitelor și regulilor, ori de câte ori ele privesc pe oricine altcineva. Asta face ca societatea în care trăiesc, eu ăsta venit de pe Alfa Centauri, să pară din afară una rigidă și suprareglementată în timp ce pe dinăuntru să fie haotică și dominată de reguli primitive, cele mai multe bazate pe forța brută. Chestia asta, am observat eu, există și în alte societăți de pe Pământ, dar de cele mai multe ori în rezervații bine delimitate numite de ei mahalale. Aici unde trăiesc eu, toată suprafața e una dintr-asta și din loc în loc există indivizi inadaptați care par fraieri rău și de care se face, în general, mișto.

    Cel mai interesant este felul în care își proiectează aspirațiile și felul în care ei înșiși ar acționa asupra celor pe care îi judecă. Pentru că asta e o caracteristică fundamentală a lor: oamenii de aici judecă orice și pe oricine care nu se găsește în cercul strict al propriei lor persane. Aspirațiile lor sunt simple: vor să aibă tot și să nu ofere nimic. A avea, nu vă duceți cu gândul prea departe, înseamnă pentru ei obiecte și bani. În rândul obiectelor se pot număra însă și fințe umane. De-aia se căsătoresc și fac copii, care sunt tot un fel de oameni dar mai mici și care cresc și devin oameni ca și ei. Dacă se poate, și de multe ori se poate, vor să aibă cât mai mult fără să facă nimic special pentru asta. Raționamentele lor sunt rudimentare și inexacte, combinând cât pot ei de creativ realitatea cu ficțiunea. Important e ca rezultatul raționamentelor ăstora să ducă la ceva rău și deci apreciat de ei și de semenii lor. Motivul felului ăsta de a gândi l-am descoperit ceva mai greu. În cultura noastră, aia de pe Alfa Centauri, se gândește altfel. Aici există două pricini care îi fac pe oameni să fie așa. Prima ține de faptul că viața lor de căcat se luminează dintr-o dată atunci când își spun că ei nu pot face nimic pentru că nu pot fi atât de ticăloși ca cei pe care îi judecă. În consecință, toți cei pe care îi judecă sunt ticăloși. A doua pricină stă în faptul că își doresc cu ardoare totul fără să facă nimic pentru a obține ceva cât de cât convenabil. Chestiile astea două se transmit de la părinți la copii și reușesc să reziste oricăror transformări aparente prin care trece societatea lor.

    Sincer să fiu, m-am cam săturat! Și nu spun asta ca să mă plâng sau dintr-un ifos de domnișoară de pension. Dar m-am săturat ca oameni fără nici o meserie să deverseze pompe de jeg doar pentru că altceva nu știu să facă. Și uite că s-au strâns suficiente chestii ca să pot exemplifica. Acum zece ani, când am cerut reducerea impozitului pe salariul programatorilor, o grămadă de de-ăștia s-au apucat să-și dea cu presupusul că am nushce firmă de soft și fac asta pentru mine. Din păcate, după zece ani n-am așa ceva. Nashpa pentru mine, de tot căcatul pentru ei. Când am anulat prima dată acciza pe aparatele foto digitale, am devenit brusc, după unii istorici, importator de aparate foto digitale. Când am anulat-o a doua oară, ba chiar am extins anularea asta la toate produsele electronice, am auzit trei mari versiuni: ca sunt importator (evident), că stric piața și vreau să dau în cap nushcărei firme (mișto de tot!) și (halucinant) ca îmi fac campanie electorală (era la trei luni după alegeri). Când m-am împotrivit proiectului cu jucăriile lui Negropontes prezentate pe post de calculator a fost și mai mișto. Am vorbit în perioada aia la o prezentare a unui thin-client cu același procesor ca și cel al jcăriei doar că totul era proiectat cu mințile în cap. Am devenit clientul lui AMD. De parcă AMD s-ar fi sinchisit de chestia în care și-ar fi vândut procesorul. Când am arătat că și Intel produce ceva similar, am devenit promotorul multinaționalelor veroase în România. Cei care au bătut câmpii atunci, au uitat (face parte din schema de mâncat căcat) că am spus un lucru smplu: ceea ce vreau e ca statul să nu facă nici o achiziție, să distribuie tichete valorice și să-i lase pe oameni să decidă ei ce își iau de valoarea tichetelor ălora, iar tot ce am arătat (și au fost zeci de modele) a fost pentru că am vrut ca lumea să priceapă că poate alege, că nu există decât în matematică soluții unice. Și nu vreau ca statul să facă nici măcar binele așa cum crede el de cuviință. Pentru că nu cred în stat. De-aia. Între timp, jucăria nu se prea produce, prețul a ajuns să depășească prețul unui thin-client proiectat și produs industrial, dar nu mai contează. Așa cum nu conta nici faptul că jucăriei nu i se oferea o zi de garanție și nici un fel de asistență tehnică. Evident, thin-client-ul la prezentarea căruia am fost, urma să fie produs de mine… Când am spus că n-am dat niciodată doi bani pe meciul de fotbal Windows-Linux mi i-am ridicat pe toți în cap. În anii trecuți, zeci de fanatici mă acuzau că sunt suporter Windows. Când am început să vorbesc despre lucrurile interesante pe care le face Google, mi-am ridicat în cap comunitaea Windows (că și ăștia sunt o comunitate). Peste tot dau fie de tipi care ar fura la greu dacă ar putea și care nu ies din logica lor cand se uită la tine, fie de fanatici cu tot orizontul lor redus la un unic punct de vedere tumefiat în cel mai grotesc fel. Când am susținut rețelele de cartier aveam rețea de cartier. Acum aflu că vând token-uri USB… Chiar m-am săturat să văd atâta prostie ticăloasă! În absolut fiecare lucru pe care îl spun sau îl fac cineva caută un interes personal pe care l-aș avea. Pentru că așa ar face în locul meu. Păi măi, pompe de jeg, dacă tot ce s-a spus despre mine ar fi fost așa, eram stăpânul câtorva procente din PIB! Nici măcar nu știu dacă tot felul ăsta de a gâdi e preponderent ticălos sau preponderent bolnav. Pentru că are și toate semnele unei boli psihice incurabile. Îi zice paranoia. A… Cred că știu ce fac acum: campanie electorală?

 

Despre Icar și felul în care a fost ciopârțit Soarele

June 17th, 2008

    Soarele stătea liniștit în locul lui de pe cer. Nu îi era nici bine, nici rău. Stătea și-aât. Cred că nici nu se gândea la cine știe ce. Era o după-amiază dintr-acelea care trec greu, pline de praf pe care îl simți în dinți și te gândești cu bucurie la apropierea serii. Privirea îi era ușor încețoșată de pâcla de nori care pluteau și ei liniștiți pe unde puteau, aidoma rufelor puse la uscat în balcon, dar mare lucru nici nu era de văzut în după-amiaza aceea plicticoasă, așa că după ce își aruncă un ochi așa, ca să nu zică nimeni că stă doar să taie frunze la câini, reveni la moțăiala cu care îl obișnuise întreaga zi.

    În după-amiaza aceea, ceva mai la sud-est de McDonald’s-ul de la Dristor, pe acoperişul unui bloc de opt etaje înfipt după cutremur în mijlocul unui fost sat de zarzavagii înghiţit de foamea de spaţiu a oraşului, stătea aburul unui gând încă neclar formulat, întrebându-se cum naiba se poate formula ceva într-o după-amiază atât de stupidă, lăţită incontrolabil peste oraş. Am tot văzut aburi de-ăştia de gânduri neformulate plutind peste blocuri de toate felurile, mulţi dintre ei rămân aşa ca smocurile de ceaţă de pe câmpia de la sud de Regensburg, adică nici nu zboară cine ştie ce, nici nu se diluează în aerul din jur, stau aiurea acolo şi mocnesc tot soiul de chestii, unele seamănă cu speranţele, altele aduc a raţionamente sau a sentimente de nefolosit. Numai că aburul ăsta de gând arăta altfel. Era foarte alb, nu avea nimic din textura unui curcubeu şi cred că ar fi fost foarte greu să împrumute ceva din curcubee pentru că nu plouase deloc în ziua aceea. Era foarte alb şi stătea neclintit acolo chiar dacă aerul fierbea uşor în jurul blocului încins de căldura zilei. M-am oprit să îl privesc şi imediat ceva din el mi-a spus că e un soi de gând zburător, că are ceva cercetător în el, un fel de ochi de gând sticloşi, mi-am spus, ochi de prădător puşi exact unde trebuie pentru a evalua corect distanţele. Era ceva straniu şi neliniştitor în felul în care privea gândul acela, ceva gata să iasă din liniştea lui absolută şi felul ăsta încordat al liniştii în care aburea el acolo m-a oprit să văd mai mult să înţeleg ce mă atrge atât de tare în felul lui minunat şi înfricoşător de a fi al său.

   Gândul care fumega desupra blocului şi privirea mea care în lipsă de orice ţintă se oprise în ziua aceea acolo s-au întâlnit, oarecum degeaba, sunt şi întâlniri dintr-astea care nu duc nicăieri şi de-aia nu prea cred eu că lucrurile se întâmplă întotdeauna cu un rost precis, ar fi mult prea simplu aşa, de obicei lucrurile se petrec fără vreo noimă anume, treci pe lângă un bloc sau pe lângă un copac sau pe lângă un om şi fără nici un fel de semn cât de cât de înţeles viaţa ta o ia către o direcţie pe care nu ai fi întrezărit-o. În jurul meu, pustiul prăfos de după-amiază pe care nu mai ştii cum să o treci mai repede, populat de câţiva oameni, câini vagabonzi şi umbre de copc se tot chinuia să întindă la limita nervilor timpul. Exact în clipa aceea, exact atunci când pielea orei stătea să pocnească de maldărul de timp adunat sub ea, smocul de gând izbucni plin de rotiri multicolore unele mai leneşe, altele vibrând ca o coardă de violoncel, unele îmbrăcându-se în focuri de aurore boreale, altele dezbracându-se în alb de lună plină şi îşi începu urcarea spre o ţintă pe care mi-ar fi fost greu să o desluşeşc. Ceva din mersul său spre cer îmi amintea de felul în care plecau astronauţii spre Lună pe vremea când eram copil şi stăteam cu răsuflarea tăiată lângă tata neîndrăznind nici măcar un “de ce?” dintr-alea cu care îl sufocam pe bietul om. Mersul gândului era un fel de desprindere de gravitaţie, la început foarte înceată, fără a anticipa nimic din iuţeala de mai târziu. Mă gândesc că poate şi felul în care ţâşnea din aburul care fusese până nu demult îmi amintea de asta.  Era un vârtej ciudat care luase Soarele pe nepregătite și țâșnea spre el ca un soi de împresurare a Soarelui cu gânduri. Era ca o tornadă de gânduri care spunea că de mâine nimic nu va mai fi la fel.

    Ai văzut că există şi zile dintr-astea în viaţa unui om? Te trezeşti absolut normal, ca în fiecare zi de dinainte, dar ştii sigur că în ziua aia pe care o începi se va petrece ceva neobişnuit de altfel, că nimic nu va mai fi la fel şi gândul te duce la succesiunea de sori din vechile credinţe mayaşe, Soarele pe care îl ştiai atât de bine va fi ucis azi, în locul lui va răsări un altul, habar n-ai cum va mai fi şi ăla, nici măcar nu ştii dacă te vei bucura sau dacă va fi un Soare trist şi apăsător şi ţi-ai dori să nu se întâmple nimic, ţi-ai dori să rămâi luminat de acelaşi Soare, numai că pentru asta, se ştie, trebuie să poţi sacrifica ceva, aşa cum învăţaseră toţi tipii ăia din america precolumbiană că se cuvine să facă. Te întrebi ce, te scotoceşti prin buzunare, acolo unde îţi puseseşi gândurile de rezervă pentru situaţii dintr-astea, te uiţi la ciclonul de gânduri care urcă ameninţător spre Soare şi te gândeşti că poate ai noroc, poate că ceara de pe aripile alea de gând se va topi şi ele, gândurile, se vor răsturna pe străzile lăturalnice ale cartierului, cu borduri proaspăt schimbate, îţi doreşti să le vezi acolo, cu tâmpla lor de gând zdrobită de bordură, îţi doreşti să rămână acelaşi Soare ca cel de ieri, numai că prin buzunare nu ai găsit nimic de sacrificat şi nu-ţi rămâne decât să aştepţi.

Globalizarea compasiunii (II)

June 12th, 2008

    Spuneam în postul preccedent despre fotoreporterul care a pozat copilul din Sudan şi s-a cărat mai departe. Pare inuman de inexplicabil. Da’ uite că toate au o logică. E o logică bolnavă, dar tot logică este. Omul a plecat repede pentru că poza aia de premiu Pulitzer (până şi Premiul Nobel pentru cea mai letală armă ar părea mai justificat decât premiul pentru poza aia, dar asta e…) pentru a fi sigur că nu există nici un confrate cu ceva similar înaintea lui. O poză ca aia poate face bani mulţi sau nimic. În funcţie de cât de repede o poţi vinde. Iar fotoreporterul a ales între a fi om şi a minimiza riscul detronării de către competiţie. A avut succes. În ochii lumii în care trăim, succesul se măsoară în bani, notorietate, premii, chestii de-astea. După standardele impuse de madam Ionescu, fotoreporterul cu pricina e un om de succes. Iar eu ştiu că după standerdele impuse de madam Ionescu, bat câmpii.

    Cele mai vechi chestii din care ne putem prinde cât de cât cum e specia noastră făcută sunt din vremea sumerienilor şi egiptenilor. Era la fel ca acum. Aceeşi competiţie pentru a ajunge în vârful lanţului trofic, acelaşi fel absolut egoist şi strict individual de a gândi, fel creator de personaje de succes. Absolut nimic nou sau propriu vremurilor pe care le trăim. Iar pentru cât de mare era lumea pe vremea aceea, la fel de globalizat totul. Şi la fel de justificat de alegerile făcute de madam Ionescu de la parter.

    Dacă stau bine să mă gândesc, dictatura nu a existat niciodată. Hitler a fost ales prin alegeri libere, Napoleon a fost adus la putere de soldaţii săi, Alexandru Macedon a făcut tot prăpădul iraţional susţinut de către oamenii săi, Ceauşescu a fost aclamat sincer de către români, şi comunismul sau fascismul sau toate aberaţiile istoriei au apărut pentru că o mare masă de oameni, majoritatea oamenilor, au vrut aşa. Până şi inchiziţia s-a menţinut ca instituţie pentru că a fost acceptată de către oameni. Toate apariţiile de demenţi şi ideologii sau practici bolnave în istorie sunt, de fapt, felul în care vor cei mai mulţi dintre oameni să fie lumea în care trăiesc. Povestea cu bieţii oameni care se lasă păcăliţi de nu ştiu ce mari şmecheri, nu ţine. Omenirea a trăit, trăiește și va trăi într-o democrație perpetuă în care marea majoritate a oamenilor decide mereu cum vrea să fie lumea în care trăiește. Că iese bine sau rău e o pură chestiune de alegere așa cum alege fiecare dintre noi în ceea ce privește propria sa viață.

    Faptul că madam Ionescu de la parter e sensibilă rău la toate nenorocirile lumii ăsteia a adus și bani publicației care a cumpărat poza și bani fotografului care a vânat-o și premiul Pulitzer și tot ce este de admirat, de pus pe piedestale și în conturi bancare, pentru că madam Ionescu de la parter este cea care definește opțiunile politice, economice și morale ale lumii. Ea este cea care l-a făcut pe fotograful cu pricina să opteze pentru a lăsa copilul în plata Domnului și a fugi repede cu trofeul în dinți, ea este cea care îl determină pe soldatul de la mii de kilometri de casa ei să apese pe trăgaci, ea este cea care face ca prin toate coșurile de fabrici și prin toate țevile de eșapament să curgă otrava care ne otrăvește planeta. Pentru că dincolo de orice sensibilitate a ei, madam Ionescu este cea care cumpără cam tot ce se poate cumpăra, pentru audiența ei se bate toată mass-media, pentru a o fermeca, a o cuceri, a o face să bage mâna în buzunar.

    Vroiam să scriu despre altceva. Oarecum legat de povestea asta. Dar pentru că cineva de pe Dune cu nume de râu dat de gali se mira tare de cât de cinic a fost fotograful ăla, am să mai scriu povești despre Pământ și ființele care mișună pe-aici.

Globalizarea compasiunii (I)

June 9th, 2008

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică -  ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   ”NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.

O sută de cuvinte

May 31st, 2008

    Să presupunem că am ști numai o sută de cuvinte. Mai mult, să presupunem că în fața noastră e un tip care stăpânește al naibii de bine limba în care vorbește, ține un discurs lung și elaborat despre un subiect care atinge chestii în care suntem fanatizați și nu pare a fi nici fanatizat nici cine știe ce înclinat să ne dea dreptate nouă sau dușmanului nostru. Mai mult, tipul pare a spune că războiul cosmic pe care îl ducem noi există mai mult în imaginația noastră și a adversarului nostru, că lumea din jur arăta de oarece timp altfel și n-o să mai arate niciodată ca în vremurile bune în care aveam un scop și un adversar clar în viața asta de căcat. Care este prima și cea mai naturală reacție?

    Păi mai bine am fi stat și ascultat un discurs al adversarului nostru… Ăla vorbea cu cele o sută de anticuvinte, le știm pe toate, fiecărui anticuvât de-al lui îi opunem un cuvânt de-al nostru, luptăm, viața are un sens. Și vine boul ăsta să ne spună că nu existăm… Asta ne spune! Că nu existăm, că toată cauza noastă e o tâmpenie și nici măcar nu spune cuvântul “tâmpenie”. Nici măcar nu spune ceva despre noi sau despre adversarul nostru drag și scump, vorbește despre un viitor în care nici noi, nici adversarul noștru nu există. Lucrul ăsta nu poate să rămână așa! Singurul mod în care putem supraviețui e să nu le dăm nici o șansă celor care gândesc un viitor fără noi și fără cauza noastră. Aici ar trebui să ne aliem cu adversarul nostru și să le spunem tuturor ce aberații și ce prostii îndrugă tipul ăsta.

    Metoda e simplă. Extragem din discursul lui cuvintele care nu se află printre cele o sută pe care le înțelegem. Obținem așa, un discurs scurt de tot și absolut imbecil. Adăugăm cuvinte de la noi ca să îi dăm o direcție și un sens și… gata! Putem să umplem cu tâmpenia asta orice spațiu. În definitiv, sunt, în mare, cuvintele lui. În definitiv, foarte puțini l-au auzit vorbind și foarte mulți citesc ce răspândim noi în spațiul public. Ne-am scos!

    Ei, dragii mei… Ăsta ar fi fost încă un raționament inteligent. Și, sincer să fiu, dacă ar fi fost așa, nu aș fi reacționat în nici un fel. Un om inteligent merită respectat chiar și atunci când are intenții malefice. Chestia cu suta de cuvinte e adevărată. Povestea cu cu fanatismul, tot adevărată e. Mă tem însă că raționamentul de după aia nu a fost făcut așa, ci tot orbit de fanatism și de cele o sută de cuvinte. Și mă mai tem că omul a fost și revoltat pe bune. Nu neapărat pentru ce am spus ci pentru ce a înțeles din ce am spus prin filtrul celor o sută de cuvinte. Despre ce era vorba? Păi nu vă spun. Că povestea asta e adevărată în atât de multe situații încât contextul care a generat-o nici măcar nu contează. De-aia am și scris despre ea. Că nu contează.

haiku

May 31st, 2008

Spațiu înfrunzit
Distilare a pamântului
Cojit de coajă

haiku

May 31st, 2008

Cu umbra ta verde
Cu părul privind
Soarele de pe pereți